Colegul

În facultate am fost colegi buni, destul de apropiați. N-aș spune chiar prieteni, pentru că eu unul n-am avut prieteni în studenție, și cred că nici el nu avea. Plus că eu nici n-am stat în Cămin, fiind din oraș. El venea din Sebeș, Alba, un oraș cu oameni cumsecade, harnici și bine-crescuți. Aveam destule lucruri în comun: pasiunea pentru cărți, pentru science fiction, muzică și benzi desenate. Era mai mult citit decît mine, avusese parte de o bibliotecă mai mare acasă - ai săi i-au pus la dispoziție una mai mare (bibliotecile publice erau destul de goale cînd eram noi copii). Se uita la mai multe filme decît mine - se ducea săptămînal la cîte-un film, pe cînd eu am fost cred doar de cîteva ori la cinematograf în toată facultatea. Bine, eu mă uitam și la filme la televizor. Citea  fără nici un complex de inferioritate cărți de aventuri, de la capă și spadă la romane de război, ceea ce pe mine nu mă pasionau, dar de asemenea și SF. Se considera războinic. Mi-a spus că unul din modelele lui în viață e un personaj din cărțile lui Sven Hassel, un aventurier fără scrupule, adaptabil la absolut orice. Își cumpăra fără nici un complex toate cărțile cu coperți colorate de aventuri care se găseau la tarabele din centru, și asta uneori chiar în detrimentul mîncării. Și le citea pe bandă rulantă. Îi plăceau colecțiile, avea toate numerele dintr-o colecție, nu concepea să piardă vreunul și făcea asta de cînd era mic, cu revistele de copii.

Apoi ne-am întîlnit într-o zi, imediat după terminarea facultății, cînd trebuia să ducem o adeverință la centrul militar zonal – cred că pentru foia de terminare a facultății. Doamne, ce teamă-mi era de armată! Spunea că se căsătorește. Știam că are o prietenă, o colegă de la aceeași facultate, mai mare cu un an ca noi, cu care era prieten de mai mulți ani, dar nu mi-a venit să cred - el, care poza în misogin, care se lăuda că nu se va căsători niciodată. Nu știam pe atunci că oamenii își pot schimba radical concepțiile. Mai tîrziu am aflat că asta se numește maturizare.

L-am întîlnit apoi, după vreun an, lucram la aceeași firmă cu el. Și atunci avea o cu totul altă atitudine față de cum îl știam. Foarte sociabil, vorbăreț, dezinvolt, zgomotos, expansiv, familiarizat cu viața. Într-o așa mare măsură încît îți era uneori greu să stai cu el în birou. Asculta muzică la boxe, povestea amintiri din complex, din copilărie. Căsătoria, serviciul au avut o așa mare influență asupra caracterului său sau au scos la suprafață talente sociale ascunse? Avea o poreclă, din Star Wars, deși n-am înțeles atunci de ce un personaj negativ. Mai tîrziu m-am gîndit că poate era o treabă gîndită. Știa, a înțeles sau a învățat că pentru a te descurca aici, într-o țară de șmecherași, trebuie să dai din gură, să dai din coate, să faci valuri, altfel n-ai ce mînca, cu tot cu facultatea pe care-ai făcut-o. Nu știam pe atunci treaba asta, nu eram deloc pregătit pentru viață. Nu m-am prea înțeles cu el, am avut și o discuție înainte de a pleca, i-am spus că nu-mi place amatorismul de acolo, că se pierd fișiere modificate, că e haos, că se stă prea mult la servici inutil, că trebuie venit și-n week-end-uri. Era o firmă în care oamenii se se simțeau bine, cred, dacă asta urmărești la un job cînd ești tînăr și vrei distracție. Erau zile în șir la rînd în care nu se lucra nimic, toată lumea jucîndu-se pe calculator în rețea. Se stătea și doișpe ore la servici, din care doar o oră era lucru, în rest joacă. Mi-a zis: acasă mergi să te antrenezi, la servici vii să joci. Inutil să spun că am căutat o altă firmă, concurentă, și nici n-am mai vrut să mai aud de ei.

Și timp de mai bine de-un an n-am mai auzit nimic de el. Însă am dat întîmplător de el așteptînd tramvaiul pe o bancă, într-o după-masă de vară, eu petrecîndu-mi concediile (și) atunci tot pe-acasă, plimbîndu-mă sau citind. Atunci am mai discutat, n-am mai așteptat tramvaiul, am luat-o pe jos, și parcă l-am regăsit pe acel coleg al meu pe care-l știam din facultă. Mi-a zis că la servici nu-i nici bine nici rău, dar îi place că se poate juca, că a fost în Germania cu firma, că nu i-a plăcut cum s-au purtat acolo nemții cu el. Nu mai știu ce-am povestit. Asta a fost ultima oară cînd l-am văzut. Era în anul 2000.

Viața mea a luat-o în altă direcție, perioada petrecută în Franța mi-a schimbat perspectivele și foștii colegi i-am pierdut. Peste trei ani, mergeam la bazin, și am dat peste un fost coleg, pe care l-am mai întrebat cum e pe la lucru, ce mai fac colegii, și mi-a zis că el, cel despre care vorbesc, a cîștigat la Loteria Vizelor și plecat în State. M-am cam mirat pentru că-mi amintesc că întotdeauna a vorbit negativ despre America și despre emigrare în general. O fi fost și această atitudine o chestie gîndită? În fond la servici nu-ți spui deloc planurile, dar  nici nu trebuie că pari că ai ceva de ascuns în același timp. Sau pur și simplu a fost o oportunitate pe care n-a vrut s-o piardă, deși, totuși, deja înscrierea la loterie spune multe. Un fost coleg de facultate, bun prieten cu el, și care mi-a fost și coleg aici la firma la care lucru acum, dar la alt departament mi-a spus că e în Chicago, dar că a pierdut legătura cu el, adică la un moment dat n-a mai răspuns la mail, lucruri care se întîmplă de fapt destul de des cu cei care pleacă în Vest. M-am întrebat de cîteva ori ce mai face. Uneori, cînd treceam prin Occident printr-un magazin de bd, mă gîndeam la el și mă întrebam: oare mai citește acolo, în State? Are colecții de filme, de cărți, comics-uri? Probabil că da.

Am dat de el, întîmplător, pe site-ul linkedin, un site serios, de relații profesionale. În fotografia de profil arăta puțin încruntat (în general oamenii arată joviali în pozele de servici). Am aflat că e manager de proiect la o firmă serioasă, de succes, în chiar centrul Chicago-ului (am căutat-o pe Net). Soția lui la fel. Nu știu de ce mi-a reținut atenția și de ce mă gîndesc la asta. În fond nu am avut amintiri prea plăcute de la serviciul la care-am lucrat împreună. Și mai e ceva. Prin comparație eu el, mă simt așa un loser, pentru că n-am făcut nimic în viață, mai nimic. Nu-s însurat, am un job mediocru într-un oraș mediocru, într-o țară de mediocri, n-am familie și-n general n-am realizat nimic. Mi-am petrecut viața visînd, citind, uitîndu-mă la filme. El în schimb s-a descurcat. A avut și noroc, dar, cum se spune, norocul și-l face și omul și el chiar a lucrat la asta. A știut ce-a vrut, nu ca mine, și-a planificat succesul, nu și-a pierdut niciodată încrederea în sine, spre deosebire de mine. Și-a urmat instinctul, ritmul lui interior. Din colegii de bancă de la laborator care-am fost, el a ajuns în centrul unui oraș de zgîrie-nori iar eu am rămas tot în acest mean old town, mișcîndu-mă tot prin aceleași locuri. El e un model de urmat pentru mine, într-un sens. Și totuși am această impresie, nu știu de ce, că povestea nu se sfîrșește aici. Dar... cine știe?