Întoarcerea

Am rămas dator cu relatarea ultimei zi și a drumului de întoarcere. Și, de ce să nu recunosc, cu ceea ce am făcut la servici, dar despre asta nu încă. Însă o voi face rapid, în goana tastaturii, și brut, ca de obicei. Nimic deosebit, doar ca exercițiu de memorare. Așadar, vineri dis-de-dimineață m-am trezit ca de obicei, la șapte, am făcut un duș, m-am îmbrăcat cu hainele alese atent de cu seară, mi-am aranjat bagajele frumos astfel ca atunci cînd mă-ntorc să-mi rămînă doar să le înșfac (etichetele le-am pus în seara precedentă) și să cobor. Planul era să petrec puțin timp prin Défense, pînă la 11, cînd era ora de check-out, să cumpăr cadouri, să beau în liniște o cafea și nu în ultimul rînd să mă uit detașat la oamenii care merg la servici. Era mai aglomerat ca de obicei. Primul autobuz l-am lăsat să treacă. Țin minte și acum atmosfera din autobuz, înghesuiala. Deși parcă eu păream mai stresat ca ei. Am intrat în magazinul Virgin, am răsfoit cîteva cărți. Mi s-a părut ciudat că n-aveau decît un titlu de Modiano. Asta din vreo șapteșpe cărți cîte-a scris tipu'. În librărie erau mulți clienți și la fiecare casierie erau cîțiva oameni la coadă. Am intrat în Mall, poate-poate aș găsi ceva deschis. Nimic în afară de McCafé, cu chelnerii (ușor-)impertinenți. Toate magazinele aveau storurile trase. Oameni împingînd cărucioare cu baghete la patiseria Paul. N-avea rost să zăbovesc fiindcă aș fi părut suspect. Mi-am scos de pe card și ultima sumă din diurna la care aveam dreptul, apoi am ieșit afară și m-am așezat pe trepte. Era destul de rece și umed, așa cum îmi place mie și m-am uitat la oameni. Am intrat și am băut o cafea, după ce-am stat un pic la coadă, ca întotdeauna în ultimii ani. Apoi am văzut c-au deschis la Paul și în sfîrșit am putut mînca și eu o baghetă de la Paul, care era cam tare însă. La ora nouă fix s-a deschis Auchan-ul și am cumpărat ciocolată pentru colegi (asta ca să nu mă invidieze). Apoi s-au deschis treptat și celălalte magazine, am intrat în două trei, dar din nou aveam impresia că arătam suspect, singur, atît de dimineață. Pînă la urmă m-am dus la Fnac și am stat acolo vreo oră, răsfoind benzi desenate și uitîndu-mă peste cotoarele de DVD-uri.

Am luat un taxi, condus de un șofer alb, cărunt, care semăna puțin cu Anthony Hopkins de acum douăzeci de ani. Am vrut să fac poze pe drum cu celularul, dar n-am găsit nimic demn de fi tras în poză. Ah, senzația de plecare! Nerăbdare și regret totodată. Un pic de ușurare dar și neliniște. Frînturi de amintiri de la dățile cînd am fost aici. De ce nu scap de ele? În fond pe atunci nu era grozav, doar că atunci perspectivele îmi apăreau mai optimiste și orizontul mai larg și mai luminos. Terminalul E. Cine zice că est-europenii au bagaje mari, ăla n-a văzut bagajele africanilor. Am intrat într-un Relay și mi-am luat niște reviste, multe reviste de fapt, apoi m-am așezat pe o bancă și le-am îndesat pe unele, majoritatea, în bagajul de cală, pe care l-am închis, ca țăranul, cu un lacăt mic. Mi-era foarte sete, așa că am băut un Evian. Doi francezi discutau lîngă mine. M-am dus să-mi fac check-in-ul și să-mi pun eticheta la bagaj. De ce nu se face la ghișeu, acolo unde ți-l și cîntărește oare? M-am pus la coadă, am dat bagajul (tipul de la bagaje tip nordic, dar foarte afabil). Trec peste verificarea de control, cureaua scoasă, mereu teama să nu pierd din ochi portofelul, celularul și ceea ce era în tăviță. De la parfumeria de la duty-free mi-am luat un Allure Sport, dar tot modelul vechi, care nu era în sticlă transparentă, (anul trecut cum era?) dar apoi mi-a părut rău că nu l-am luat ce cel nou, mov, părea mai elegant. Din nou a trebuit să luăm naveta (trenulețul) spre terminalul nostru. Mi-am luat o baghetă, apoi un Volvic Citron. Mi-am luat și un Air France Magazine și în timp ce-l răsfoiam un pic, am scăpat pe jos punguța sigilată cu parfumul, noroc că era mochetă. Un tip de lîngă mine a spus "bine că nu s-a spart", și eu am zis "sper că nu" (în română). M-am așezat pe o bancă, puțin mai departe de locul poarta spre București, (nu voiam români lîngă mine) mi-am scos laptop-ul și am conversat cu Mama prin messenger (aveam Wi-Fi free vreo juma de oră) și timpul a trecut repede.

În tunelul acela alb care te duce la avion, un miros de kerosen care-mi mai scade de fiecare dată entuziasmul. L-am văzut pe Ilie Năstase la Business Class (ce provincial sînt) și ne-am privit un pic în ochi. Citea un ziar de sport cu poze mari, cred că L'Equipe-ul, avea pantaloni albi. Am stat pe primul rînd de la economic, din păcate pe rîndul de mijloc. Compartimentul de bagaje de sus era plin, așa că mi-am pus geanta în față, jos. În stînga mea era un tip la vreo cincizeci-și de ani, cu niște brățări și avea accent francez (unde și l-o fi format?). A privit tot timpul zborului în tabletă la un concert de blues. În dreapta era un o femeie, cam de aceeași vîrstă, cu ochelari. Mi-a zis să-mi pun bagajul într-un compartiment din față, de la business class. Nu, mersi, nu mă deranjează. Tipul de lîngă a dat hubloul jos în timpul zborului, să nu-i bată lumina-n prostia lui de tabletă, dar era destulă lumină ca să citesc. Am cerut stewardesei un sandvici vegetarian și m-am bîlbîit ca un idiot ce sînt (zborul era operat de Air France). Am și ațipit cîteva minute. Întotdeauna zborul e prea scurt. Nu cred că m-aș plictisi la un zbor transatlantic. Ilie Năstate e mai înalt decît credeam, conversa cu stewardesele, care-i zîmbeau, parcă ușor încurcate. Oare chiar îl respectă francezii?

Din nou haosul de la Otopeni, din nou a trebuit să întreb pe unde s-o iau (eram și obosit). A trebuit să trec pe lîngă "Ieșiri" ca să ajung la tranzit intern. Mutre de șacali, șoferi de taxi care abia așteptau o cursă. Trebuie să fie groaznic să trăiești în București. Ce salon mare de VIP lounge! În Paris n-am văzut așa ceva. Or fi fost, dar cu siguranță erau mai discreți. Români, români de toate vîrstele, dar mai ales tineri. În autobuzul care ne ducea la avion, o tipă la vreo patruzeci și de ani se plîngea că ambasadorul Belgiei i-a zis să meargă undeva și ea i-a zis că n-are chef, că nu e la dispoziția ei. Nimeni nu călătorea de plăcere în avion, toți erau manageri de toate gradele la firme de stat sau în orice caz lucrau la stat și participseră sau urmau să participe la ceva stagii/conferințe. Ce oameni! Atît de diferiți de mine, care stric creierul aici și sînt trimis în delegație doar cînd situația e ultra-gravă. Abia mă puteam concentra la citit. Tipa grasă de lîngă mine vorbea ceva despre calitatea ei de manager. Altă tipă în spate, yupistă dar foarte drăguță, trăncănea despre importanța strîngerii relațiilor cu 'echipa de dincolo'. Am ocolit pe la sud o furtună prin apuseni, așa c-am întîrziat vreo juma de oră. Ce mic e caruselul de bagaje de la zborurile interne, dar bucuria revederii bagajelor atît de mare! Oh, Timișoara! Ce contrast cu clădirile din Paris! Clădiri joase, dărăpănate, geamuri cu storuri trase. Și totuși senzația de Acasă.