JazzTm 2013 - reflecții

În primul rînd mă bucur că s-a desfășurat aici, în Timișoara. A fost cel mai cool eveniment al anului. Chiar dacă am văzut destui plîngîndu-se pe Net că primăria n-a mai sponsorizat anul ăsta Festivalul de la Gărîna. Păi stai puțin, de ce să mă duc eu la Gărîna? N-am mașină, n-am timp liber, nici cu sănătatea nu stau prea grozav, nu e nici tren pînă acolo, și să mai cheltuim și bani. Nu-i mai bine să avem un festival de jazz aici, în oraș? Care-i problema? În fond cine vrea, poate merge și acolo, nu-i împiedică nimeni. Ei hai, de ce să fim snobi sau elitiști? Jazz-ul se adresează tuturor, nu doar elitelor, n-are nici un rost să-l izolăm în creierul munților. (Sau: a venit vremea să-l coborîm din munți în centrul orașului - ăsta poate c-ar fi fost un slogan răutăcios al primăriei.)

Ca minusuri, hm, să zicem în primul rînd faptul că s-a desfășurat în iulie, 5-7 iulie mai exact, cînd unii deja erau deja în concediu (acum doi ani de exemplu eram plecat și eu). Apoi numărul redus de locuri pe scaune, chiar dacă nu s-au ocupat toate (probabil unii au renunțat să mai vină după prima zi, dar am auzit voci întrebînd dacă mai au bilete și răspunsurile negative). Altceva ce m-a deranjat au fost sirenele de ambulanță (care terorizează efectiv fonic tot orașul de cîteva luni încoace de cînd s-au schimbat) care uneori se suprapuneau cu o parte din sunete. La un moment dat David Murray s-a uitat parcă speriat în dreapta, de unde se auzea o ambulanță. Și altceva: nu mi-a plăcut să văd oficialități la costum acolo, deși poate, eh, să zicem că i-a atras și pe cei îndobido-bombardați de radio și tv cu muzică proastă înspre gusturi mai bune ("în fond gusturile bune se formează în timp, doar cele proaste prind repede").

Publicul. Printre cei care-au plătit, deci care-au stat pe scaune, am văzut mulți spectatori îmbrăcați șic, și asta m-a suprins în mod foarte plăcut. Mi-am zis în gînd (dar tare!): wow! În sensul: aceștia sînt concitadini cu mine? Și mi-a crescut inima. Ok, nu erau mulți dintr-aceștia, dar erau. Sau cei care știau versurile lui Macy Gray. Alții în schimb erau prea cuminți și au plecat cînd au văzut că tipa era cam high. Ce credeau, că e "serioasă"?

Eu. Ffff!... Nu știu care-s fost cauzele, nu vreau să mă plîng acum de oboseală, dar m-am simțit cam amorțit, ruginit, și cred că am nevoie de o biciuire sonoră din asta mai des, mult mai des. Alții în jurul meu cîntau dezlănțuit, aveau un ritm de dans, de aplauze, în timp ce eu doar absorbeam sunetele și nu prea știam să le exprim, să reacționez, să dansez... Eram mai mult într-o dispoziție meditativă, poate și din cauză că-s obișnuit să ascult muzică singur. Unii știau imediat ce să cînte la refren, în timp ce eu mă prindeam greu. Sînt un intelectual (?), din păcate sau e o problemă mai gravă?