JazzTm - ziua a treia

Puțin după ora șapte, cînd încă nu eram siguri dacă va mai ploua sau nu (și n-a mai plouat), Mihai Iordache cu formația lui a deschis recitalul de duminică. Deși este genul de jazz care se ascultă mai mult prin locuri închise, cluburi subterane, în underground, am intrat imediat în atmosferă. Funk, anii șaptezeci, jazz intelectual(ist), inteligent, uneori foarte greu, alteori escapist dar și cu destule improvizații. Altceva ce am remarcat a fost înfățișarea lui: cam la vreo 45 de ani, mult mai multe fire de păr alb decît negru, cu ochelari de soare a la Roy Orbinson, slab, înalt și adus cu umerii pe spate, îmbrăcat tot în negru și încălțat cu niște converși destul de uzați. După recital a venit în tribună, pe scaune, să privească la formația următoare și atunci am văzut că avea un celular vechi de vreo zece ani. Am citit pe Net despre el că a mai cîntat în formații rock prin anii întunecații ani nouăzeci și atunci mi-am dat seama că tipul este un erou. Un erou pentru că a supraviețuit în țara asta doar prin muzică, trudind din greu la saxofon, trăind doar din ce-i plăteau patronii dubioși din cluburile bucureștene și poate din puținele discuri vîndute, fără apariții la televiziunile facile, și cu toate astea uite că face muzică de calitate, scoate albume de jazz adevărat, fără compromisuri.

Formația următoare, Ilhan Ersahin's Istanbul Sessions a adus un suflu diferit, puternic, outdoorsy, un șuvoi de sunete, ca un fluviu care-și împinge aluviunile cu putere în estuar, formînd un nou pămînt, o nouă lume. Ca și cum ai privi de pe mare, noaptea, linia țărmului unui mare oraș, New York-ul sau Istanbul-ul, căci deși efulviile de saxofon purtau clar marca US, avea și influențe ritmice orientale (tobe). Tipul n-avea deloc fițe de vedetă, era îmbrăcat simplu, ca un sportiv, iar basistul a fost grozav, felul în care ciupește corzile repede și-n același timp ridică cînd un picior cînd altul pe sus, ca și cum ar merge pe o plajă fierbinte. Am remarcat și tipul de la tobe: un talent curgător și așa se poate spune și despre toate piesele lui: un fluid înaintînd în forță noaptea.

În fiecare zi în drum spre servici treceam pe lîngă un afiș situat pe marginea drumului anunțîndu-i pe David Murray Infinity Quartet feat. Macy Gray și oh!, mi-era așa un dor s-ascult live un jazz clasic! Cînd a început David Murray cu saxofonul său old age, cu muzica de big band, cu look-ul său de artist care cunoaște toate tainele jazz-ului, care a crescut cu jazz și a mîncat jazz, îmbrăcat la costum old fashion, dintr-o dată m-am simțit atît de .. nu știu, calm, sigur pe mine, world-weary, și parcă nu-mi venea să cred c-ascult live așa ceva în orașul meu, în fața Operei. Toți muzicienii s-au produs. Pianistul era un tip foarte gras, bateristul în timpul solo-ului părea că sparge tobele, iar basistul era foarte carismatic. Au fost și destule improvizații instrumentale. Cînd a intrat prima oară Macy Gray, cred că m-am dat puțin pe spate, la propriu. Înaltă (m-am uitat pe internet, are 1m83) și mai are și tocuri înalte și e și solidă-bine. Domina scena, parcă abia încăpea, deși mai era destul pînă sus, la reflectoare. O Divă! Credeam că e genul mai fragil, sensibil - și de fapt știi ce? eu încă mai cred că e așa - dar pe scenă a jucat perfect rolul de beachie, afurisită. Poate o fi luat Xanax, sau a tras și un fum (care artist urcă pe scenă în fața a zece mii de oameni fără să ia ceva înainte?). Inițial mi-a fost teamă să nu fie cumva beată, și să se împiedice pe scenă sau mai știu eu ce. A și zis între cîntece: "Cîteodată omul mai și bea, mai și fumează". Oricum, nu e genul de artist ascultat de oameni cuminți, sau provinciali fără imaginație, nici preferat de oficialitățile locale din primul rînd (mi-i imaginez bătînd din palme stînjeniți). Foarte interactivă, ne îndemna să cîntăm cu ea, se făcea că nu e mulțumită de nivelul sonor, ne-a luat la întrecere, partea stîngă a publiclului cu partea dreapta. În fine, nu-s fan de genul ăsta de trucuri, dar te face să-ți dai drumul al plămîni și asta te eliberează. Cînd a zis 'să se ridice în picioare și cei cu locuri pe scaune' - it's not fair! - mulți au plecat (totuși era deja trecut de unșpe noaptea). (O fi fost influența germană a timișorenilor?) Ultima piesă cîntată a fost celebra "I Try" (care apropo, apare pe coloana sonoră de la "Décalage Horaire"), acompaniată doar de baterist, după ce restul formației a făcut o plecăciune și a ieșit (din motive de Copyright cred). Comunicau foarte bine între ei (Macy Gray cu formația), exista ceva acolo, o alchimie care funcționa. Vocea ei, puternică și sensibilă în același timp se îmbina perfect cu instrumentele de jazz clasic, nu era dominată de instrumente, ci creștea ca o plantă cățărătoare călăuzită de sunete spre lumină.