Frici și obsesii

Să se fi înrăit într-adevăr oamenii peste măsură mai ales în ultimul timp și în special în aceste locuri sau așa au fost de fapt mereu? Cu alte cuvinte asta a fost oare mereu starea generală de fapt, au fost oare oamenii întotdeauna la fel de răi, sau lucrurile au luat-o razna-n ultimul timp, mai cu seamă în ultimele, să zicem, trei decenii? Aș cam înclina spre ultima parte. Pentru că, mi se pare, din ce-am auzit și citit, că, de exemplu în perioada anilor șaizeci-șaptezeci lucrurile erau sau cel puțin păreau a fi parcă mai normale. Să fi avut al doilea război un efect catarhic, care s-a risipit? Dar au mai fost între timp revoluții, răsturnări de regimuri. Să fi început din cauza întunericului și foametei din anii 80? Urmate de refulările post revoluționare care continuă încă? Sau să fie o consecință a presei de scandal și a televiziunilor, care mai mult întărîtă decît informează? E-adevărat că trăim într-o perioadă dezastruoasă a economiei, șomajul și inflația cresc, taxele la fel, ba chiar apar altele noi. Dar asta se întîmplă și-n Occident, Spania de exemplu are un șomaj de aproape 20 la sută, Grecia e cam în faliment de mai bine de-un an, și asta nu-i împiedică pe oameni să fie civilizați. Acum un deceniu trăiam cu isteria bolii vacii nebune, apoi, acum cîțiva ani gripa aviară, urmată anul trecut de gripa porcină, care abia s-a încheiat (nu mai știu dacă și de oi s-a pus ceva, dar cu siguranță de pești încă nu și sînt convins că va urma), dar auzim că apar alte boli, alți viruși, fraude informatice, atacuri teroriste, răpiri, cel puțin săptămînal este jefuită o bancă sau o casă de schimb valutar. În plus, sîntem mereu avertizați de cîte ceva pe toate canalele de știri, care se întrec cu voluptate parcă în a ne speria cu fenomene meteo extreme, fiecare variațe de temperatură e pusă în corelație cu schimbările climatice, sau cu un preambul al unor viitoare cataclisme, gen 2012, etc. Cultivarea și perpetuarea fricii și a obsesiilor este o acțiune coordonată de undeva, de mai sus? Poate că intenția "lor" este totuși una nobilă, aceea de a avertiza. Dar poate că, pe de altă parte, totul nu e decît o orchestrație, un complot al unei organizații, prin care, cine știe?, se dorește ca oamenii să trăiască într-o stare de perpetuă panică. Poate pentru a fi mai ușor de condus. Sau ca și cum frica ar fi considerată combustibilul care împinge viața înainte, motivația de bază a majorității. Oamenii nu mai muncesc doar pentru bani sau pentru că le place ceea ce fac, ci pentru că se tem că vor rămîne pe drumuri, că vor muri de foame (de-aș avea un bănuț de cîte ori am auzit și aud expresia asta, chiar și-n locurile unde oamenii cîștigă de minim două, trei ori salariul pe economie). Mda, francezii au un proverb: "Qui fait rien, fait mal". Poate. Dar în Balcani se cam cultivă lenea. La români starea aceasta de nesiguranță datează parcă dintotdeauna: opresiunile din timpul Cortinei de Fier, apoi perioada post revoluționară cînd privatizările, fiind toate făcute fraudulos, au lăsat pe drumuri milioane de oameni, un lucru care a lăsat cicatrici în psihicul populației, apoi perioada din ultimii ani (care vine după un mic boom economic, ce a culminat prin 2006-7). L-am întrebat pe un unchi de-al meu care a făcut Conservatorul în București pe la finele anilor 70 dacă tot așa de înrăiți erau oamenii pe-acolo în acele vremuri. Și mi-a spus că da. Iar imediat după 89 românii au confundat și încă mai confundă democrația cu libertatea de nu ține cont de nimic, nici de bun simț, nici de civilizație. Continuă să fie rasiști, naționaliști, misogini, materialiști, mercantili, mitomani, le place să se plîngă dar și să se laude, nu au nici un strop de onoare, gîndesc strict binar și au încă o mentalitate rurală. Românii continuă să fie terorizați de autorități: președintele republicii pălmuiește (ca și consecință, pe tot cuprinsul țării orice conflict între cetățeni se rezolvă acum fizic), medicii și personalul sanitar țipă la pacienți în spitale dacă aceștia din urmă nu le dau șpagă, funcționarii publici fac bășcălie de contribuabili, profesorii universitari își disprețuiesc studenții și, în general, tot ce reprezintă o autoritate, fie ea cît de mică, se va purta extrem disprețuitor cu cei aflați dedesubtul ierarhiei. Și astfel se întreține o spirală a violenței, aici e problema. Și îi recunoști ușor pe stradă cînd îi vezi prin Occident: fie mai speriați, mai încruntați și mai stresați decît restul localnicilor sau al turiștilor, fie cu un rînjet șmecheresc pe față. Apropo, șmecheria a ajuns o virtute în Ro. Iar relaxarea, starea de spirit degajată este văzută de românași ca o naivitate. Îmi povestea cineva care locuiește-n Olanda că pentru el diferența între acolo și aici e că aici, în Ro, se simte de parcă toată lumea ar vrea să-l fure, să-l fenteze cumva. Mă gîndesc că de asta nu există în Ro o artă contemporană reală. Cum să ai dacă trebuie să fii tot timpul cu ochii-n patru, să-ți păzești mereu buzunarele? Poate că, cine știe, lucrurile se vor mai ameliora, generația Y (cu care mă identific mai mult, fiindcă eu unul nu mă recunosc în X-eri, din care, din pdv cronologic, fac parte) va fi într-adevăr altfel și va impune poate un alt model. Cine poate ști? Aiurea. E plin de proști, îi văd la tot pasul, oameni îndobidociți de televiziunile care cultivă vulgaritățile, și va fi poate mereu plin de ei, și mulți dintre cei care-s mai ca lumea vor emigra, ca și acum și ca X-erii în ultimele decenii. Deși eu încă mai sper că totuși nu.

Finiș de ciclism

Întotdeauna m-a enervat finișul curselor de ciclism. După cîteva ore bune de pedalat pe șosea, de cățărări, de coborîri, pe serpentine, făcînd slalomuri printre marcajele cursei, rond-point-uri, după ce cicliștii au înfruntat de-a lungul traseului fie ploile, vîntul, frigul ori arșița de pe cîte-un munte sau străbătînd o cîmpie, după ce s-au alimentat și au băut doar minimal, doar ce le-au dat oficialii, dozîndu-și fiecare efortul după propriul său ritm interior, să nu le plesnească inima-n piept, căutînd mereu momentul potrivit să evadeze din pluton, fiind atenți la mașinile și motocicletele oficiale, la oamenii de pe margine, la pietrele de pavaj, să nu alunece, să nu se accidenteze, să nu facă pană, etc. în final cîștigă nu cine a fost cel mai bun, ori constant pe parcursul cursei, ci cine a profitat în final de slăbiciunile celorlalți, cine a presat sau a stat înadins la cutie, eventual a lăsat un iepure, cum se spune, în fața lui și a mărit demonic ritmul abia cînd a mai rămas puțin înaintea liniei de sosire, ca un obsedat numai de locul întîi pe podium. Cu alte cuvinte, ce-și zice ciclistul, lasă-l pe ăla-n față să tragă trena, io mai aștept, îmi văd de treaba mea, și eventual îl atac cînd și dacă simt că pot, cînd mă voi apropia la cîțiva kilometri, apoi mai vedem, poate prind o poziționare bună și trag un sprint în final, și cine știe, poate chiar cîștig. Nu știu, dar mi se pare o atitudine cam lașă. De asta și mulți rutieri sînt antipatici. Și, desigur, pentru că mulți, majoritatea dintre ei iau substanțe anabolizante. Dar asta-i o altă poveste. Mă gîndesc că așa este de fapt peste tot în societate, sînt premiați numai învingătorii, doar cei care ies în față într-un moment decisiv, nu cei care țin ritmul pe parcurs, și în nici un caz cei care-și fac doar treaba conștiincios, sau aleargă doar pentru propria-i plăcere, și am putea spune, generalizînd, de ce nu?, că așa este însăși viața. Ca-n cazul unui examen la facultate: l-ai luat cu bine? OK, nu l-ai luat, sau n-ai fost în formă în ziua respectivă, nasol, asta e. Și atunci înseamnă că ideea de competiție este nedreaptă sau că regulile sociale sînt greșite? Este într-un fel o competiție, ca-n ciclism: întotdeauna altcineva trece înainte, cineva care poate nu părea inițial cine știe ce speranță. Apar mereu curente artistice noi, scriitori peste ale căror cărți se pune praful după cîțiva ani, alții care sînt descoperiți abia după ce dispar, vedem cazuri de muzicieni repede uitați, hituri care țin un sezon, mode care se schimbă anual sau chiar de cîteva ori pe an, sau vedem companii super cotate la bursă și care păreau să fie prezente în topul pieței mereu și de care auzi mai apoi că au dat chix sau că abia mai fac față competiției altora, nou apărute, sau vedem artiști care păreau să se țină în top list etern, și care ajung într-un con de umbră chiar dacă pentru asta își schimbă, rușinos, stilul, echipe sportive care într-un an cîștigă campionatul iar în altul sînt pe la mijlocul clasamentului sau luptă la retrogradare, ori politicieni pe val într-un an electoral coboară abrupt în sondaje sau nu mai ajung deloc la putere, și alte exemple. Numai că, spre deosebire de ciclism, în cursa vieții nu există un învingător final, pentru că nu există practic nici un final, nici un scop precis, există doar clipa prezentă sau spiritul timpului.