Utopio-yuppism

Totul a pornit de la faptul că am început să cunosc și oameni mulțumiți într-o companie multinațională din Ro. Știi, genul ăla de indivizi depersonalizați care se simt bine într-o hală-birou cu șaptezeci de oameni împrejur, care merg în Starbucks-uri, care își fac cumpărăturile, chiar și cele alimentare, numai de la firme cunoscute, sau care ascultă numai muzică "oficializată" întîi în show-uri televizate sau la MTV-ul național, care se uită doar la superproducțiile hollywoodiene, sau care citesc literatură străvezie scrisă de niște nulități consacrate susținute de profesori universitari bine plătiți, mai pe larg, oameni care adoptă imediat tot ceea este cultură oficializată mainstream. Toți au un zîmbet fericit și tîmp, spălați bine de tot pe creier de mass-media cu detergent, dar cum îi contrazici un pic și încerci să-i aduci puțin cu picioarele pe pămînt, imediat se închid și te resping, în bloc, cu o mentalitate de stup. La început am fost rănit, credeam că toți, cei tineri mai ales, gîndesc ca mine, apoi mi-am dat seama că de fapt ei reprezintă tipul de oameni pe care i-am disprețuit dintotdeauna, împotriva cărora mă revolt non-stop, fiind o cauză a greței și urii mele directe. Sînt dușmani personali în carne și oase, nu niște personaje din filme, sau despre care am citit în reviste și cărți. Contactul cu realitatea e dur de fiecare dată. Niciodată n-am fost ca ei și nici n-am încercat măcar. Mai demult, trăind, ca și acum de fapt, în această țară est-europeană îndobidocită, n-am înțeles atacurile împotriva yuppie-ilor. Îmi spuneam: în fond, nu acesta e scopul pentru care facem școală și lucrăm, ca să să cîștigăm bine, să ne cumpărăm de toate? Buzunarele goale din vremea studenției mă împiedicau să gîndesc mai încolo de asta. Doar că mi se părea firesc, visam la un fel de utopie. N-am înțeles și nu prea înțeleg prea bine nici acum atacurile împotriva utopiei. Într-un articol de anul trecut din "Le Magazine Littéraire", Miguel Abensour spunea că ar trebui să considerăm utopia ca o trezire, nu ca o iluzie. Aici însă este exact invers. Însă acum înțeleg definiția utopiei după Cioran: "grotescul în roz". Nu știu, acuma poate că-mi plac loserii, mi-am zis, poate de asta stau eu la firma asta care se clatină, și nu am dat bir cu fugiții ca șobolanii care părăsesc corabia la alte firme concurente, ca să-mi iau mașină nemțească și viloc. Pe de altă parte, poate că ei, deși așa idioți cum sînt, fiind totuși organizați, reprezintă o forță, un factor de progres social. Oricît de proști ar fi, poate dă naibii peste unu' vreo idee bună și apoi, cu forța turmei, că așa merg lucrurile prin Est, o duc cumva la îndeplinire. Departe totuși de revolta tinerilor de mai demult, care credeau într-un ideal. Dă-le o tabletă, un televizor mai deștept ca ei, Mall-uri, o excursie-n străinătate și o să asculte docil ce le spune șeful, iar treaba, ca și viața, va merge ca pe șine.