Omul care se plimba prin Veneția

Din nou dorința asta de a vedea cît mai multe, totul dacă se poate, de a mă impregna cu atmosfera locală, de a lăsa geometria străzilor și a clădirilor de a "lucra" asupra corpului și a minții. Și totuși la final, senzația că n-am văzut destul, că n-am gustat suficient din specificul total. La fel ca-n Toscana anul trecut. Și m-am întors epuizat fizic.

A fost cald, da, dar parcă nu chiar ca la Roma, ori poate eram eu mai obișnuit cu climatul sau poate străzile lăturalnice înguste care rețineau răcoarea umedă a canalelor între ziduri. Ca un prost, n-am vrut să port decît pantaloni lungi, să par puțin mai elegant, dar am văzut că majoritatea bărbaților purtau trei sferturi și-n muzee și-n biserici și peste tot. De fapt modelul sau idealul meu de eleganță era un fel de Mastroianni, nu știu cum s-o fi descurcat el în Veneția, mi-l imaginez cu ochelari de soare wayfarer, calm, cu o cămașă de culoarea cerului, cu mînecile lungi, plimbîndu-se agale sau stînd la un apero și conversînd cu turistele americane sau citind și cu siguranță avînd o aventură la hotel ca Bill Murray în Lost in Translation. Din păcate departe de mine aceste trăiri.

A fost distractiv, totuși. M-am descurcat mai greu cu mîncarea, mese ocupate peste tot și chiar ieri am citit într-o carte, La Bella Lingua, că cine mănîncă singur la o masă nu văzut cu ochi buni (e văzut ca hoț sau spion). Dar asta e cînd călătorești solo. Nu că nu mai erau oameni singuri prin oraș sau fete singure, erau destui, dar ori mi s-au părut cam inabordabile ori n-am fost eu setat pe modul 'agățat', nu că m-aș pricepe la așa ceva sau poate am abandonat speranța (nu ăsta era scopul, în fond am cheltuit o groază de timp și energie ca să ajung acolo). Nu știu de ce Veneția are o reputație de oraș romantic. Dacă te uiți de-a lungul istoriei vezi că orașul a fost mereu un centru de negoț, și unul politic și militar. Dar cine se mai uită la asta? Turiștii de o zi (care sînt majoritari)?

Murano are ceva industrial pe măsură ce te depărtezi, în Nord, iar la Burano e chiar ca la țară. Localnici în vîrstă, cearșafuri puse la uscat, turiști cu gusturi, am văzut un cuplu de francezi cu doi copii în cărucior, nu cred că erau doar turiști de-o zi.

La Lido am fost de două ori, deși n-am stat la plajă, a doua oară în ultima zi, cînd am vrut să revăd locurile cacre mi-au plăcut cel mai mult. Lido e modelul meu de vacanță și relaxare, acolo chiar m-am simțit detașat, în concediu, ca anul trecut la Viareggio. Vile, străzi oarecum liniște (deși circulă autobuze), sînt și cîteva canale. Se simte plaja în mirosul cremei de plajă la oamenii de pe străzi.

Mulți localnici, oameni care lucrează acolo. De dimineață în ateliere vezi oameni meșterind (măști de ex.), peste tot oameni care descarcă lăzi din bărci, chelneri aranjînd mesele, vînzătoare drăguțe aranjînd hainele pe umerașe sau pe rafturi. Atît de drăguțe!

Ok. Verona acum. Am citit în ghiduri că e un sleepy town în care turiștii nu se prea înghesuie. Fals. E foarte aglomerat în zonele turistice. Și nu e un oraș foarte mic. Ar mai fi trebuit să stau vreo șase ore acolo ca să merg în toate locurile pe care mi le-am propus (Giardino Giusti de exemplu). Dar asta poate și din cauză că am luat-o încet, mi-am zis de la început să nu mă grăbesc.

Ah, străzile acoperite din Padova! Un loc unde-aș putea locui, cred. Extensia grădinii botanice, cu serele imitînd diverse climate. Nuferi mari. Librăria Feltrinelli, bine aranjată, secția în engleză e la subsol dar e bine pusă la punct cu noutățile, mă întreb cine se ocupă de asta, e cineva din interior sau un centru care dirijează ce să comande? Femeile de la librărie sînt frumoase ca florăresele la noi.

Ok. Locul preferat din Veneția? Hm, poate toată zona de la Accademia la Salute, dar n-aș putea spune de ce. Locul mai puțin preferat? Poate de la Fondamente Nove spre sud. Oameni destul de săraci care par că locuiesc acolo și nu par prea fericiți.

Locuri în care te simți ca la țară: Giudecca și Castello, obiceiurile de a întinde rufele la uscat de la o clădire la alta, chiar și peste canal.

Vaporetto e aglomerat și să stai în picioare cînd se leagănă e solicitant. Trebuie să fiu atent la buzunare și să mai și filmez cu camera foto. Dacă prinzi un loc pe scaun în față trebuie să fii atent să nu te stropească valurile.

Aglomerație și în picturile din muzee, nu doar pe străzi și vaporetto. Picturile din muzee sînt atît de dens populate, că te copleșesc și poate contribuie și asta la starea de oboseală.

Nu știu cum poate să existe o așa librărie mică și frumoasă și bine aprovizionată și în plus așa aproape de San Marco ca Libreria Studium. Dar mai sînt și altele, în italiană însă. Italienii citesc!!!

Împrejurul San Marco doar cafenele și restaurante de lux. Te aștepți să-l vezi pe Marcel Proust dar dai de figuri asiatice sau turiști care-și fac selfiuri.

Orașul e scump. Dar există multe magazine alimentare, așa că se poate trăi și acolo, ca peste tot în zonele turistice unde-am fost. Așa că se poate și aici.

În sfîrșit am băut un spritz Aperol. Ah, ce invenție! Cum să bei bere cînd ai așa ceva la dispoziție? Da' și io, ce țăran, că n-am știut cum se cheamă! Noroc că am văzut un panou care făcea reclamă.

În viteză. Gondolieri în pantofi de sport care vorbesc la celular sau vociferează între ei cînd se întîlnesc. Ce poate fi mai neromantic? Mii de bijuterii. Modele de mașinuțe în miniatură. Sau caiete învelite în piele care se închid cu șnur. Magazine care se închid trei ore la prînz. Alune caramelizate. Valuri care mișcă îngrijorător vapoarele goale. Vase de croazieră remorcate prin Canal Grande, mii de omuleți care fac cu mîna de pe vîrf. În unele biserici intrarea costă, lucru normal dacă te gîndești că există picturi de Tintoretto sau sculpturi de Donatello. Bărci cu motor de ambulanțe și carabinieri. Am stat pe bancă la Giardini. Clopotele care-au început să bată cînd mă aflam în Campanila, de era să-mi spargă timpanele. O femeie de vîrstă mijlocie deschizînd o ușă mare de fier Art Nouveau, intrînd într-o casă șic. Și la final imaginea Veneției din avion, cînd am decolat de la Treviso, fragilă, ca Pămîntul văzut de cosmonauți din spațiu.

În fine. E obositor să mergi de dimineață pînă seara. M-am ales și cu o eczemă la gambe. Am fost la un dermatolog, mi-am dat cu un unguent. De-abia mi-a trecut, mai am cîteva urme. Însă din pdv psihic nu cred că mi-am revenit total după bombardamentul cu atîtea senzații noi. Nu, nu cred. Ok, știu că am scris chestii cam superficiale despre cele două călătorii ale mele de anul ăsta, poate oboseala e de vină, poate arșița de afară care a revenit sau e doar senzația de duminică seara. Sper că mai revin cu impresii, nu știu cînd, nu promit, în fond despre vara trecută am scris mai multe de-abia în iarnă. Așa-s eu, cred.