Vindecarea obsesiei

Deja sînt cîteva luni bune de cînd am scăpat de obsesia despre care scriam în primăvară. Cred că de data asta m-am vindecat definitiv. "Tratamentul" pe care l-am luat: cinsprezece zile în Italia, la Roma și apoi la Veneția, a dat roade și i l-aș recomanda oricui ar trece vreodată prin faza asta, deși știu că nu sînt mulți. A fost ca un tratament cu două tipuri de antibiotice, la care s-a adăugat dezactivarea contului de FB (deși nu doar din cauza asta l-am dezactivat) și a contribuit la o vindecare zic eu eficientă. Nu că nu mă mai gîndesc deloc. Dar oricît am întors problema pe toate părțile mi-am dat seama că, în aceleași circumstanțe, în același moment de timp, aș fi procedat la fel. Nu, nu cred că aș fi putut avea încredere în ea (poate că n-am putut niciodată trece definitiv de despărțirea din liceu, deși nu sînt sigur). Răutatea de care vorbea M cred că era totuși reală. Adică, ce naiba, doar am simțit-o! Și în al doilea rînd, faptul că îmi punea frînă la idei, la planurile mele idealiste. Nu că era vina ei, dar mai era condiționarea educației primite de la ai ei. De fapt toți care-am trăit în acea perioadă de dezinformare, deculturalizare, încă sub influența modului de gîndire proletar, vorbesc aici de anii nouăzeci, am simțit că ne aflăm într-o derivă a adevăratelor valori. Și nu că eu n-am greșit, tot amînînd (boală pe care înc-o mai am și de care nu reușesc defel să scap). Recunosc că am neglijat-o și am trădat-o cu școala și apoi cu serviciul ăla îndobidocitor și toxic. Nu știu dacă asta o făceam doar fiindcă așa eram eu prost sau eram condus de un instinctul bun care făcea să mă îndepărtez. Asta a fost. Nu sînt supărat pe ea și nici ea nu cred că este pe mine însă nici nu țin s-o mai revăd. Ce rost ar avea?