Cea mai cronofagă activitate pentru mine, de fapt nu doar „cea mai” ci și singura, dar care reprezintă în același timp marele aspirator al timpului meu vital este serviciul. Nu doar că pierd zece ore, cu tot cu pauza de la prînz plus drumul dus-întors) ci că mă simt epuizat după aceea. Prea stors ca să mai fac și altceva serios acasă. Abia mai pot citi după aia. Ochii mi-s prea obosiți. Am nevoi de un mic somn reîmprospător, măcar de o jumătate de oră. Și nu reușesc întotdeauna. Ce mă împiedică? Păi, evident, agitația de la lucru. Stresul pe care-l acumulez acolo. Colegi proști care pun frîne, și asta-n primul rînd. Apoi problemele încă nerezolvate care încă mi se mai învîrt în cap. Toate astea mă agită și după aia, ajuns acasă, îmi ia ceva timp să mă dezbar de ele. Nu știu alții cum fac. Cred că pur și simplu nu fac nimic – nu îmi par c-ar mai avea altă activitate. În afară de televizor, desigur, la care nu mă mai prea uit. Nu spun că nu mă uit deloc, dar extrem de rar. Nu știu pe nimeni despre care să fi auzit că mai face ceva, că mai lucrează la vreun proiect. Unii colegi zic că se plictisesc acasă, în cameră (am colegi care-s încă la facultate, asta ca o paranteză). Pe altul l-a dat soția de gol spunînd că acasă doarme mai tot timpul. Alții duc o viață normală, echilibrată, au copii și, desigur, în fond asta-i cel mai important. Ce mi-aș dori și eu! Sper ca-ntr-o bună zi să am și eu o soție și cîțiva copii. În fine. Nici măcar viață socială nu am, să zic că mă-ntîlnesc la un bar sau la un restaurant seara, ceva. Mai demult aveam, dar au plecat mai toți în Occident iar puținii care-au rămas s-au schimbat, cum spuneam, familiști, pasionați de imobiliare, iar cei noi, ba cu școala și aceleași instincte ca și ceilalți. Doar în unele filme bune mai văd că există și oameni normali pe lumea asta, intelectuali care au în același timp o viață socială (nu ingineri, fiindc-am ajuns să disprețuiesc toți inginerii, bine că nu-s și eu unul din ei). Și atunci încerc să fac orice ca să cîștig puțin timp. Fiecare minuțel smuls este o mică bătălie cîștigată. Cînd mă duc la sau vin de la servici aleg de regulă cele mai scurte trasee. Tai curbele. Îmi fac liste cînd merg la supermarket. Și abia aștept week-end-urile. Și atunci... mă gîndesc, ah!, iată-mă în sfîrșit acasă, cu șaizeci de ore de petrecut în fața mea! Înconjurat de cărți, de filme, muzică la dispoziție, de care nu mă mai satur. Plus Internetul – am opțiunea la viteză maximă, un mic lux pe care mi l-am permis, tot din acest motiv. Două nopți pline la dispoziție! Și tot mă prăbușesc pe la unu, unu-jumate noaptea, după ce citesc doar cîteva zeci de pagini sau văd vreun film. De fapt pot mărturisi aici că motivul principal pentru care am nevoie de timp este că vreau să scriu. Sînt și împrăștiat, știu, nu am dus pînă la capăt nici o povestire ca lumea. Fișierul cu scenariul nu l-am mai deschis de cînd l-am trimis la concurs, deși mi-au mai venit în cap cîteva scene și idei de dezvoltat. Știu că asta nu este o ocupație part-time, și mai știu, din interviurile cu scriitori că trebuie să-ți iei un angajament total, că trebuie să fii detașat, ceea ce eu, evident, nu sînt, nu reușesc să fiu. Nu știu de ce. Și nu știu cît o să mai rezist cu stilul ăsta de viață. Într-o bună zi cred că pur și simplu n-o să mai vin la servici. Și n-o să-i anunț unde sînt. Nu. Voi lua primul bilet de avion pe care-l găsesc către Paris, voi închiria acolo o mansardă, și voi scrie ... trei romane, cel puțin.
(post în curs de editare)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu