Angst închis

Deși pînă atunci aici în țară îi vedeai planînd alandala prin viață, ca niște frunze purtate de vînt, odată ajunși dincolo își fac automat planuri. Deodată, totul li se pare clar, propria lor viziune asupra ceea ce au de făcut se limpezește. Lucrează, își fac o casă, își iau mașină, totul se învîrte în jurul banilor și carierei, dar, mă rog, e și asta ceva. La mine a fost altfel. Eu mă simțeam și mai rătăcit ca aici, nu știam ce-i cu agitația din jurul meu, parcă totul se mișca pe fast-forward, deși oamenii erau mai relaxați, nu știam de ce sînt atît de multe lucruri extra-servici pe care trebuie să le rezolv, de ce pierd atît de mult timp chiar cu cele mai mărunte lucruri (cumpărături, navetă, ambuteiaje, facturi), de ce nu mai am timp să citesc. Noaptea adormeam greu, stînd pînă tîrziu în întuneric uitîndu-mă pe geam la blocurile cu mii de luminițe din Défense. Aveam trac de fiecare dată cînd mergeam la servici. Totul mi-era străin, chiar și sunetele mașinilor. (Nu ținutul e străin, călătorul e străin, spunea Robert Louis Stevenson.) Vedeam oameni civilizați în jurul meu, în metro, în autobuz, pe stradă, dar nu aveam cum să comunic cu ei, îi vedeam pe fiecare în lumea sa, ca înconjurat de o bulă străvezie. Odată, într-o seară, într-una din lungile mele plimbări, mă aflam pe Blvd. Saint Germain și am trecut pe lîngă o vitrină și apoi mi s-a părut că nu-mi văd reflexia. Am mers mai departe vreo duzină de pași, dar treceam pe lîngă o clădire de beton, fără vitrine, și m-a cuprins așa un fel de nerăbdare și curiozitate amestecată cu panică, mă gîndeam, poate eram un vampir, poate am murit și eram de fapt o fantomă. Așa că m-am întors. Sper că nu m-a observat nimeni cînd mă priveam în reflexie. Dacă ne-am putea vedea în trecut ca într-un film, mi-aș dori să văd scena asta de undeva, s-o derulez. Poate-aș înțelege mai bine ce am simțit atunci. Nu mi s-a părut că arăt diferit de băștinași. Mă încadram în peisaj perfect. (Asta s-a întîmplat vis-à-vis de 'Musée des lettres et manuscrits'.) Singurele momente faine le trăiam în serile de week-end cînd reușeam să mă simt un pic mai degajat și să simt Parisul mai familiar. Atunci mi-am făcut și unele cunoștințe, să le spun prieteni. Ce ușor intră în discuție acolo oamenii cu tine! Femei și nu numai, oameni de toate vîrstele. Evident că întotdeauna alții erau cei care intrau în vorbă cu mine. În Timișoara nu te bagă nimeni în seamă, aici se pleacă de la prezumția că orice necunoscut singuratic este potențial periculos (și eu am impresia asta, aici; poate așa este în general peste tot), acolo însă parcă e considerat interesant. În fine. Abia însă după ce m-am reîntors în țară am început să-mi fac și eu planuri. Aveam un servici, abia acum realizam asta, cît-de-cît stabil, plătit destul de bine, deși tot rămîneam fără bani la sfîrșitul lunii deoarece îi cheltuiam copios pe cărți (comandate de pe Amazon), reviste, dvd-uri și pe călătorii în străinătate, mi-am luat un apartament în rate, l-am pus la punct (tot în rate), aveam și doi-trei colegi cu care ieșeam prin oraș și încercam să atragem în cercul nostru și pe alții (n-am reușit) și cu care mergeam prin cluburi de noapte, am început să ies cu cîteva fete, deși nimic de durată, cum plănuiam de fiecare dată la începutul unei relații. Nu realizam că pierd de fapt timpul. Apoi totul a devenit nebulos, odată cu goana timpului, prietenii au plecat în Vest și alții noi nu mi-am putut face printre yupiștii ahtiați de case și gadgeturi și cu creierul golit. Și acest angst îl regăsesc iată, acum, aici. Și ce fac? Mă plimb prin acest mean old town și tot simt mă simt la fel ca atunci. Mă plimb și prin locurile unde-am copilărit cu gîndul să mă reconectez cu ceva pierdut, dar în afară de un fel de nostalgie și de un sentiment al ratării nu rămîn cu nimic. Cercul s-a închis în jurul meu. Timpul m-a prins în capcană.