Complexe lingvistice

Este într-adevăr engleza o limbă mai flexibilă, s-a dezvoltat mai mult de-a lungul timpului, a devenit mai bogată din cauza folosirii ei la scară universală și a multitudinii de afluențe, sau e doar o părere, o impresie a mea, falsă? Asta e o întrebare pe care mi-o pun uneori, cînd văd ușurința cu care se exprimă scriitorii de limbă engleză. În ultimul timp, din cauză că-n general cărțile care mă interesează nu le găsesc și în traducere și în plus toate site-urile românești sînt ultra-catastrofal de proaste, citesc mai mult în engleză decît în română. A, și în franceză, desigur. Și de fiecare dată cînd încerc să traduc mental ceva din engleză, caut mai degrabă echivalentul în franceză, unde parcă sună mai bine. La fel de ciudat e cînd vezi cîte cuvinte seamănă în franceză și engleză! Totuși există cuvinte, expresii care-mi par intraductibile (outdoorsy, care mă obsedează) pierzîndu-și un pic din sens prin traducere. Din nou mă întreb, nu cumva asta-i părerea mea, vina mea de fapt, fiindcă nu găsesc cuvîntul corespondent, le mot juste în română. Engleza, cu multele ei verbe cu particulă adverbială, cu multele ei cuvinte compuse, îmi pare totuși mai naturală, mai fluidă. Construcțiile ei gramaticale îmi par că se mulează pe o arhitectură mai simplă, dar în același timp mai flexibilă. Evit de fiecare dată englezismele, am văzut ce caraghioasă era o colegă care le folosea pe scară largă, folosind desigur expresii luate din filme ("I mean, come on, guys!"). Dar trebuie să recunosc că unele expresii sună mai bine în engleză, sau, altfel spus, în română sună prozaic. Deși în fond am auzit destule englezisme și-n Franța (cool).

Apropo, deși sînt francofil, limba mea preferată e italiana. E atît de melodioasă! Cînd ascult piese în italiană, canțonete, festivalul de la San Remo, ah, simt că mă ung la inimă, deși nu înțeleg toate cuvintele, doar pe ici pe colo. Cînd îmi arunc o privire pe un text în italiană, îi remarc imediat muzicalitatea, iar textul parcă-l percep, îl înțeleg la un nivel subliminal, nu știu cum să spun, de parcă îl știu de undeva (altă viață?) și pare codificat cu un cod simplu, dar pe care momentan nu mi-l amintesc. Dac-aș avea timp aș învăța italiana. De fapt poate voi avea timp, dacă firma la care lucrez va da chix, cum tot zic unii că se va întîmpla, și voi ajunge în șomaj. În fond e singura limbă în care nu cred c-aș avea accent, și nu s-ar mai uita ciudat oamenii la mine în Occident dac-aș vorbi italiană. I-am spus că sînt din Italia unei vînzătoare surîzătoare de la BHV, care m-a întrebat din ce țară sînt (mi-am cumpărat un carnețel - notebook, vezi?, sună mai bine în engleză) (da, bine că nu m-a întrebat mai multe, m-am prefăcut grăbit și era aglomerație). Sînt convins că ar fi avut altă reacție dacă i-aș fi spus că-s român. Deși nu par român. Fizic, mă integrez bine în peisaj în Occident. În aeroporturile din România, lumea mi se adresează în engleză by default. În fine. M-am gîndit deseori să-mi creez o identitate falsă. Și să mă stabilesc în Occident, departe de țara asta (am ochit cîteva locuri, spot-uri). Și nu numai asta. Chiar și începînd de acum. Ce-ar fi să spun noilor cunoștințe că-s divorțat de exemplu? Avînd vîrsta mea și fiind neînsurat pe deasupra, îți poți atrage ușor oprobiul social. Așa că m-am gîndit c-ar suna mai bine.