Nu sînt un călător înnăscut, asta e realitatea, oricît mi-ar plăcea să cred altceva. Nu-mi doresc să văd toată lumea, nici măcar să parcurg în întregime propriul continent sau propria țară. Dacă ajung să plec undeva odată sau de două ori maxim pe an, cum de altfel am cam și făcut în ultimii ani, m-am scos, mi-e suficient să-mi reîncarc bateriile, ca să zic așa. Cînd mă gîndesc ce mult călătoresc unii, city break-uri, voyage d'affaires, week-end-uri la munte, mă simt oarecum complexat, cel puțin în primă fază, dar parcă nici nu-i invidiez. Acuma, astea-s simple păreri, predispuse la schimbare, ca orice lucru.
Atunci cînd călătorești undeva, inevitabil te gîndești cum ar ți-ar fi viața dac-ai locui acolo. Sau poate, în mod inconștient, ăsta e și scopul pentru care o faci, să cauți un alt loc pentru tine. Dar atunci, să presupunem că l-ai găsi, ce-ai face? Ai rămîne acolo tot restul vieții și te-ai opri din cutreierat lumea? Sau demonul plecării te va împinge mereu la drum, după o vreme, ca o boală care revine? Ai pleca doar ca să te asiguri că nicăieri nu-i mai bine? Mai general, poate că un psiholog sau antropolog ți-ar spune că această căutare e înscrisă în genele oricărui om și că reprezintă de fapt căutarea paradisului pierdut. Toate lucrurile astea sînt legate de sensul vieții, spre care ne apropiem mereu dar care ne scapă de fiecare dată printre degete.
Ador să văd multitudinea de turiști dintr-o gară din Italia de exemplu, veniți din toate colțurile lumii, stînd pe jos, vorbind în limbile lor, înconjurați de bagaje, așteptînd nu doar un tren, așteptînd să fie uimiți de ceea ce vor descoperi în călătorie, un peisaj sau un oraș care să le atingă niște corzi sensibile înainte de a se întoarce inevitabil la casele lor, departe, poate peste ocean, și unde se vor gîndi la o seară caldă de vară stînd la terasă, la un turn cu creneluri, la un amfiteatru sau la o gondolă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu