Plimbări de vară

De atîtea ori m-am plimbat prin Timișoara și continui să mă plimb și mi se pare că în multe locuri orașul arată la fel ca acum douăzeci de ani, sau chiar de mai demult, poate de la începuturile studenției mele. De exemplu, în drum spre și de la servici, atunci cînd n-am chef să aștept autobuzul expres, trec pe lîngă o mulțime de locuri părăsite, sau semi-părăsite, locuri unde înainte de Revoluție existau cîteva fabrici, care fie au fost demolate, fie pur și simplu închise, fie o fi rămas vreo secție în funcțiune ori s-a deschis un atelier, pentru că din stradă văd că mai au cîțiva angajați, muncitori, care nu știu ce fac acolo, dar văd că robotesc ceva înăuntru, ca să-și cîștige pîinea de zi cu zi, atît de diferit și dacă mă gîndesc mai bine atît de asemănător ca-n orice altă firmă: în fond sînt oameni care muncesc. Iar la poartă un cățel blănos, care stă la umbră, mulțumit. În alte locuri clădirile urmează să fie demolate însă invesitițiile am citit că s-au oprit, datorită crizei, corupției investitorilor sau ambelor. Dar mie situația asta îmi convine într-un fel, pentru că mi-ar plăcea totuși ca locurile să rămînă așa, în starea asta, cît mai mult timp posibil, înainte de a fi înțesate cu clădiri înalte de sticlă, centre comerciale sau mai știu eu ce. Asta și fiindcă doresc să continui să mă plimb pe acolo, să mă regăsesc mai ales după (sau înainte de) nebunia de la servici. Din punctul ăsta de vedere sînt un romantic incurabil. Îmi amintesc cum cutreieram orașul verile, în vacanțe, fiindcă n-aveam unde altundeva să merg, pe căldură, trecînd pe la un anticariat sau o librărie cu cărți care-mi păreau solemne, prea solemne ca să mi le iau, dar pe atunci altceva nu prea găseai. Acum e cam aceeași atmosferă prăfuită, aceiași copaci, un pic mai stufoși, aceeași Begă leneșă și parcă și aceiași oameni. În general nu-mi plac schimbările. Și nici eu nu cred că m-am schimbat, la caracter, la suflet, față de cum eram acum un sfert de secol. Cum sună! Oare cum va fi peste înc-un sfert? Viitorul mă sperie și m-a speriat întotdeauna. Continui să am aceleași gusturi, și-n literatură, și la muzică, și aceleași idealuri ca atunci, chiar dacă unele s-au mai tocit pe alocuri. Nu știu dacă trebuie să existe în mod necesar o transformare, însă, în orice caz, anumite lucruri nu trebuie să se schimbe.