Non-rezoluții

Nu mi-am mai stabilit noi rezoluții. Sînt aceleași ca cele de acum doi ani, care la rîndul lor sînt aceleași ca cele de acum patru ani, ș.a.m.d. Timpul trece, fuge parcă din ce în ce mai repede și parcă-mi scapă din ce-n ce mai mult printre degete. Sînt atît de multe lucruri pe care le-aș face și nu mă pot hotărî să mă aplec mai mult asupra niciunuia. Și mă concentrez greu chiar și asupra unui articol mai lung din The Guardian sau LitHub. De fapt nu știu ce anume efectiv mă împiedică să-mi realizez obiectivele. Poate aceleași lucruri ca și ceilalți oameni, rutina serviciului, oboseala acumulată, de care cred că în fond nu ai cum să scapi cu totul, se tot acumulează, se depune în straturi pe creier ca zăpada de-a lungul mileniilor la Polul Nord. Poate de asta și am sistemul imunitar scăzut și o răceală mă ține atît de mult. Sînt prea obosit și ca să mai merg undeva să mă relaxez. Nu cred că voi mai pleca undeva anul acesta în concediu, cred că am să stau acasă vara care vine, am să mănînc pepeni în pat și am să mă revăd pe dvd concertele care-mi plac.

De fapt am observat cei care-și țin rezoluțiile personale cu îndîrjire sînt niște obsedați de ordine, androizi, sau chiar psihopați și în nici un caz n-aș vrea să ajung ca ei. Poate că în final reușesc ei cumva, dar ajung cu spiritul modificat sau chiar mutilat pentru că își pierd o parte din umanism. Dar nu toți, majoritatea, pentru că atunci cînd se vorbește despre oameni, nu-i așa?, se vorbește cu în general, se spune de exemplu nu toți, majoritatea, chiar dacă asta scade din claritate și din impact și e și o dovadă a lipsei de siguranță și poate și de caracter. De exemplu mi se pare evident că majoritatea oamenilor din această țară sînt proști, dar e suficient să nimerești unul singur adevărat ca să te gîndești că s-a meritat. La fel cu cei apropiați, de exemplu cu colegii de servici, care n-au nici o altă pasiune în afară de umplerea burdihanelor, frecarea tabletelor și filmele cu explozii în HD (impropriu zis filme, corect ar fi: producții cinematografice de serie). De ce mă afectează? Pentru că mi-e clar că statul lîngă ei mă afectează cumva, ca un virus care parcă-mi bruiază gîndurile, deși n-are nici o logică să se întîmple asta. Poate totul e doar în capul meu.

Nu mă simt bine la servici, simt că pierd o mulțime de timp aiurea pe-acolo și că-mi tocesc spiritul. Nu-l consider o a doua familie. Abia aștept să ies, cît mai devreme posibil, ca și cum fiecare clipă ruptă de acolo contează într-un fel de clasament general. Cînd șeful are o zi liberă, lucru din păcate rar, pentru că e workaholic, plec mai repede și stau mai mult în pauză, fără nici o jenă. Colegii însă se simt bine. Chiar dacă se văicăresc că n-au ultima generație de gadget-uri de frecat de la Apple, chiar dacă se bîrfesc, chiar dacă nu se ascultă niciodată unul pe altul atunci cînd vorbesc și încontinuu se întrerup unul pe altul în timp ce vorbesc tot ce le trece prin cap, fără discernămînt, ei formează totuși un fel de organism, cu o gîndire de stup de albine, care depind unii de alții. Cred că ar colapsa dacă ar lucra singuri, se sperie să rămînă singuri cu propriile gînduri. Poate e o deformație profesională, poate un rezultat al îndoctrinării corporatiste, care din fericire (zic eu) că nu m-a atins. Însă toți recunosc că la servici este prea multă gălăgie care-i împiedică să lucreze eficient, curenți subterani care pun frînă ideilor. Cei mai workaholici lucrează și de-acasă, în week-end-uri, ba chiar își iau concediu, din zilele de concediu alocate lor anual, ca să poată lucra mai în liniște. Nu știu ce-aș face dacă firma ar da chix și aș primi cîteva salarii compensatorii, adică dacă mi-aș căuta imediat un alt job sau mi-aș lua un an sabatic de la influența vibrațiile negative de la servici.

Uneori, am unele satori-uri, bruște momente revelatoare cînd mă gîndesc că lucrurile sînt de fapt mai simple. Iei o decizie în deplină conștiință, de exemplu, ok, acum sînt la servici, acum acasă, acum la cumpărături, acum scriu, acum citesc o carte, acum un articol, acum studiez. Stai acolo și te concentrezi. În teorie e simplu să delimitezi, să-ți compartimentezi viața. Dar în practică, ceva mă împiedică să mă cufund mai adînc în ceea ce fac pe moment, sau chiar mă împiedică să mă apuc de ceva. Nu știu de ce, ori mă intimidează volumul de muncă, ori e teama de a nu pierde ceva, de exemplu la servici o ocazie sau o vorbă care s-ar dovedi importantă. Și gîndesc lateral, voința nu mă propulsează înainte, mintea-mi urmează meandre și nu ajung nicăieri, la nici o concluzie. Și amîn să fac ceva sau să m-apuc de ceva, mereu amîn, chiar și cel mai mărunt lucru. De luni mă apuc. De miercuri, nu de luni. A, mai bine las pe săptămîna viitoare, poate-mi trece oboseala asta. Am citit o carte pe tema asta, dar n-am rămas cu nimic după, poate cu groaza unor măsuri excesiv de exigente, inumane, sau din contră, cu vechiul îndem latin de a trăi în momentul prezent, carpe diem, atît de ușor de zis. După atîția ani, nici o concluzie, am aceleași obsesii peste care nu reușesc să trec și probleme rămase nerezolvate, ceva nu e-n regulă.