Decembrie noros

  Ieri am ieșit cu echipa la prînz în Unirii, la Rustica, ultima dată în această formație, cu Paula. A fost o vreme noroasă, dar caldă. Ne-am simțit bine, am depănat amintiri; în fond ea a stat aici cam 5 ani, nu?, mai mult ca o facultate. Și avem majoritatea cunoștințelor de aici comune. Ea zicea că i-a plăcut Timișoara. Oricum era de așteptat să plece, încă de acum mai bine de-un an. Înc-o despărțire. O, Doamne, a cîta? Mă-ntreb cînd și dacă ne vom mai revedea, sau măcar dacă vom mai ține legătura. Ea nu prea răspunde la emailuri. Apoi am fost la o cafenea, lîngă Dom. Am discutat despre firmă, depre criză, IT, Occident, Finlanda, mentalități, planuri de viitor, despre ce se mai știe de alți colegi. Hm, ce faună mișună pe acolo după ora două! Fete atrăgătoare, îmbrăcate elegant, unele cu diplomat, cu țigara ținută sus, între degetele cu unghii vopsite, cu figuri de tîrfe, patroni sau oameni de afaceri prosperi, cu bluetooth-ul în ureche.

  Azi mi-am luat zi liberă. M-am trezit de dis-de-dimineață, fiindcă m-am dus să-mi fac buletinul. Nu-mi place să mă trezesc așa devreme, mai ales cînd plouă, mijgură de fapt. Am fost cu tramvaiul, cu care n-am mai călătorit demult. În liceu și-n facultă mergeam zilnic pe acest traseu. Am observat ce multe clădiri noi au apărut pe Cetății. La Poliție era coadă la intrare, afară, ca de obicei, deși am venit cu juma' de oră mai devreme (se preiau maxim 300 de cereri într-o zi). Am fost al 18-lea. La 8,30 un guard, mai în vîrstă, a apărut să ne explice calm, ca la proști, care-i procedura, unde-i casieria, de unde se iau bonuri de ordine, etc. Normal că unii n-au înțeles nici așa. După 19 ani de la Revoluție n-au reușit încă să pună la punct un serviciu de evidență mai rapid, ca la pașapoarte de exemplu. Abia-n 6 ianuarie pot veni să-mi ridic cartea de identitate. 

  Apoi m-am plimbat cu Mama pe malul Begăi, ne-am uitat la blocurile nou construite de lîngă Ilsa. Ea tot îmi spunea despre cum a copilărit în acea zonă a orașului, locurile ei de joacă, unde mergea la școală, mi-a arătat casa părintească, mi-a povestit despre vecini, istoria împrejurimilor. Apoi am fost prin Piața de Fîn. Hm, n-am trecut de foarte mult timp pe-acolo. Are o arhitectură foarte interesantă. Sînt prețuri mai mici ca-n 700 (cică). Am descoperit aici un strat social pe care nu-l bănuiam, o Românie profundă. De exemplu am aflat că aici vin să vîndă direct țărani, autentici, nu intermediari. Îmi place. Oamenii mi s-au părut politicoși, cu mîinile murdare de pămînt, turnînd din găleți în plase, ajutîndu-se unii pe alții, de exemplu ținînd loc la alte mese în timp ce alții mergeau s-aducă cafea, răspunzînd la întrebări, făcîndu-și meseria. Apoi, cei care fac piața acolo, cumsecade, gospodari, pasionați, experți, femei dar și bărbați, discutînd unii cu alții despre mîncăruri, ingrediente. Se simțea apropierea sărbătorilor, se găseau brazi, beteală, globuri, saloane. Mi-au plăcut miresmele de pătrunjel, morcovi, de mandarine, sau cele venind de la butoaiele cu murături. Era și o brutărie de la care-am luat cornuri. Alt gust, ale mirosuri față de-un supermarket ! Nu se compară. Și mai e și aspectul social al pieței, comunicarea interumană.