Legume

Cînd nu plouă o perioadă de timp, se încruntă, și, uitîndu-se pe geam, nemulțumit, spune: ”Hm! N-o să se facă legumele anul ăsta!”. Cînd plouă, dă din cap, se încruntă, oftează un pic și apoi exclamă: ”Ț! Prea mult! Sper să nu se strice legumele!” Acuma, mă-ntreb, de unde această grijă tocmai pentru legume? Doar nu ești cultivator, nu ești țăran, nu ai nici casă, stai la bloc, într-un apartament mic, cu două-trei camere, într-un cartier de blocuri asemănătoare, îți cumperi mîncare din supermarket, viața ta se desfășoară în oraș, lucrezi în IT, de unde și pînă unde îngrijorarea asta? E o moștenire ancestrală de la părinții care au stat la sat? Sau doar le place să fie tot timpul nemulțumiți? Să pară și ei interesați de ceva, într-un domeniu? Apoi mă gîndesc: este existența lor atît de golită de conținut, sînt oare atît de storși, secătuiți, goliți chiar, de sentimente, de spirit încît au ajuns să empatizeze cu legumele? Sînt morcovii, guliile, de sub pămînt, un simbol al dorinței de odihnă? Munca de uzură, oboseala, supraîncărcarea cu informații, stresul cotidian sînt contrabalansate pe plan interior de nevoia de a-și relua legătura cu natura, cu pămîntul? De sacralizare? Este un link slăbit în creierul lor ars? Un downshifting inconștient? Poate puțin din fiecare astea. Eliade spunea în ”Solilocvii” că ”Păcatul cel mai greu e de a se refuza armoniei, a trăi incoerent, bicisnic, abstract, ireal.” Am observat din ce în ce mai des în jurul meu, cum un intelectual, sau un inginer, sau chiar artist, un interpret de muzică clasică, de exemplu Ș., ajunge să-și piardă interesul pentru lucrurile spirituale, sau pentru citit, cultură, film (zero) exclusiv în favoarea celor strict materiale. Practic nu ai ce altceva să comunici cu astfel de oameni, sînt niște filistini, iar cînd se apucă să vorbească, o fac ca un jurnal de actualități, sec, fără suflet. Și mă gîndesc și că această mutație, de la natural la artificial, îi afectează puțin și pe cei din jurul lor și deci și societatea noastră.