Zgomote

Am observat de ceva timp încoace că am devenit hipersensibil la sunete. De exemplu acasă abia mai pot să mă concentrez cu zgomotul fondului care se aude de afară: mașini care trec, claxonează, oameni care vorbesc tare, vrăbii, cîini care latră, copii și tineri care urlă pe un teren de fotbal. Lîngă mine s-a mutat de curînd o fătucă, o pipiță care ascultă muzică mellow, și românească. În bloc, sau în blocurile de lîngă, din cînd în cînd, cineva mai lucrează în apartament: se aud aspiratoare și alte mașini de făcut zgomot. De afară aud alarme de mașini care pornesc dintr-o dată. De exemplu, alaltăieri, noaptea, a început alarma unei mașini. M-am trezit, am așteptat să se oprească, dar nu. M-am uitat la ceas: era ora trei jumate și aia tot continua. Am aprins televizorul, apoi l-am stins, mi-am pus o pernă pe cap, apoi două: degeaba. Sunetul era prea tare, prea ascuțit, penetra atît termopanul cît și perna. Cu greu am reușit să adorm cu acel sunet. Am fost adormit la servici toată ziua următoare. Cînd am venit acasă, am aflat că abia la ora 4 după masa a venit un camion să ridice mașina care încă își mai cînta registrul de alarmă. În timp ce mii, zeci de mii de oameni din cartier erau cu nervii la pămînt. În seara următoare m-am pus în pat și am dormit 12 ore.

Și la servici mă deranjează zgomotele. În primul rînd cretinitățile spuse de colegii din birouri. Mai mult mă enervează astea decît job-ul. Nu pot să cred că am unii colegi atît de tîmpiți. Și se presupune că e o companie multinațională, cu oameni care cîștigă peste medie și care, totuși, gîndesc ca niște idioți. Imobiliare, bani, hotnews, newsgroup-ul de gossip, fotbal, reclame la televizor, complexe de inferioritate, traume ne-exorcizate. Apoi discuțiile despre proiect. Toată lumea vorbește cu voce tare, spune tot ce face, tot ce a făcut și tot ce va face. Și sunetele din încăperi: telefoane care sună, mașini de tocat hîrtia pe care unii (din plictiseală, cred) le dau drumul, imprimanta de pe culoar, care, atunci cînd începe să listeze, face ca un pescăruș (mai nou ca un stol de pescăruși). Afară e șantier, ca de fiecare dată: înspre 700 sînt două macarale care au cîte o sonerie de semnalizare. Se aude zgomot de fier tăiat, de sudură și de ciocănituri în fier. Cu acest zgomot mai că m-am obișnuit: așa era și la vechiul loc de muncă, acum 8 ani, cînd s-a extins, așa era și în facultă, chiar și în timpul examenelor. Din cînd în cînd se aude un tren care trece peste viaduct. Uși trîntite. Etc.

În oraș este forfotă, agitație; la Mall mai rapid ajungi pe jos decît cu o mașină. E o coadă continuă pe toată lungimea străzii Circumvalaținii. În fastfood-urile din centru e plin, muzica se dă tare (și în general e proastă, românească). Terasele sînt pline, toată lumea vorbește tare. Nu găsesc un locșor de liniște. Eram la Paris acum aproape doi ani, pe Champs-Élysées, la ora prînzului și pentru prima dată mă deranja gălăgia, mașinile, traficul greu, abia puteam vorbi, trebuia să țip tare, nu știu cum puteau oamenii ăia să stea la acele terase, despărțite doar de niște panouri subțiri și plante în ghivece, de vuietul mașinilor și de vibrațiile asfaltului. Abia așteptam să găsesc o zonă de liniște, așa că am luat-o spre grădini, pînă în spate la palatul Élysées, unde ne-am așezat pe iarbă, lîngă oameni care, cred, veniseră și ei tot pentru refugiu, chiar dacă în jur, nu departe, era plin de polițiști. Acesta e și unul din motivele pentru care nu mă mai duc la Paris anul acesta: m-aș stresa prea tare, și sînt, oricum, cam stresat. Sau doar obosit, nu știu. De gălăgie, dar și de drum. Nu știu, poate greșesc. Poate și din cauză că vreau să stau și să scriu și poate că nu sînt sigur că simplul fapt al mersului acolo este suficient pentru a se declanșa inspirația, că voi avea un ”Satori” ca a lui Kerouac.