Cred că nicicînd n-am fost mai bucuros că m-am întors dintr-o călătorie. Cînd m-am văzut acasă, cu Mama care mă aștepta, cu biblioteca mea, patul meu mare, frigiderul plin, parcă abia atunci am început să mă relaxez și să mă simt cu adevărat în concediu. Bine c-a mai urmat o săptămînă liberă, doar de stat în casă, pentru că mai aveam zile rămase și de anul trecut, deci relaxare maximă, în care doar am dormit, am mîncat și m-am uitat la niște filme și am citit ceva ușor, dar n-am reușit să mă refac întru totul. Am fost plecat unsprezece zile obositoare, în care nu pot spune că m-am simțit prea grozav. În primul rînd din cauza căldurii mediteraneene, dublată de umezeala cauzată de apropierea mării, și de faptul că toate stațiunile, satele și orășelele erau în pantă și tot trebuia să urci și să cobori. Și cum eu am și puțin cu inima și iau pastile pentru reducerea tensiunii și pulsului, din momentul în care începeam să urc, începeam și să asud. Eram aproape întotdeauna transpirat, iar apa pe care-o beam parcă îmi accelera transpirația, și în scurt timp eram acoperit cu o peliculă de sudoare, care uneori îmi intra și-n ochi, usturîndu-mă, iar gelato și limonadele aveau un oarecare efect însă foarte limitat ca durată. Apoi a fost mega-aglomerația, parcă din ce în ce mai mare în fiecare an care trece. Nu știu ce se întîmplă cu turismul de masă și unde va ajunge, dar ceva e-n neregulă. Străzile erau inundate practic de șuvoaie de turiști de-o zi, iar de la sosirea trenului într-o gară pînă la coborîrea în stațiune dura cam un sfert de oră în care oamenii mergeau umăr la umăr, unii coborînd alții urcînd aceleași trepte. Și în perioada aceea în Italia erau peste un milion de cazuri de covid active. Mi-am zis: mare minune dacă nu voi lua ceva de aici. Și din fericire n-am luat. Am intrat în toate bisericile, sanctuarele și oratoriile pe care le-am văzut deschise mulțumindu-i lui Dumnezeu că am ajuns cu bine pînă în locul respectiv și rugîndu-L să aibă grijă de mine și de-atunci încolo.
Am plecat acasă în 28 iulie la patru fără douăzeci dimineața și am ajuns la hotel la ora cinci după amiaza. Cu o zi înainte avusese loc o grevă a personalului de la sol al Lufthansei în Germania și zborurile au fost anulate, și am avut mari, mari emoții că s-ar putea continua și ziua următoare. Am luat un taxi, în aeroportul din Timișoara era deja formată o coadă, deși check-in-urile nu începuseră, dar nu era voie să stăm pe scaune în sala de așteptare pînă nu ajungeam la check-in, apoi am luat două avioane, cu escală în aglomeratul aeroport din München, cu întîrzieri, pentru că în perioada asta toate zborurile din lume au întîrzieri, mai ales din cauza grevei din ziua precedentă, apoi de la Genova am luat un autobuz pînă la gara Porta Principe, acolo am luat un tren regional, că la InterCity n-am mai prins loc (nu mi-am făcut rezervare online fiindcă nu știam cît va întîrzia zborul). În tren am stat în picioare pentru că era super aglomerat. La Sestri Levante am schimbat trenul și după un timp am găsit un loc dar tot trebuia să fac mereu loc cu bagajele oamenilor care se tot plimbau de colo-colo prin tren. De la gara din Monterosso am mers pe jos cu cele două bagaje destul de grele până la hotel, m-am cazat și am făcut un duș, am luat cina la ora șapte, care-a durat cam o oră, apoi am ieșit să mă plimb puțin prin oraș, pînă în centrul istoric și pe faleză, se înnoptase bine deja, dar era tot zăpușeală și destul de multă lume peste tot. Dar lume bună. N-am stat mult, că am zis să mă odihnesc pentru a doua zi, cînd nu știam exact ce planuri voi avea. Dar nu am să scriu aici pe zile ce-am făcut, ar fi prea mult, doar în această primă zi, care de fapt a dat și tonul pentru ce a urmat.
Și doar m-am pregătit din timp, nu pot spune că nu. În primul rînd mi-am reînnoit pașaportul, m-am înscris pe listă puțin după începutul războiului din Ucraina, și am așteptat aproape două luni. Apoi am început să mă aprovizionez: mi-am cumpărat bancnote de 5, 10 și 20 €, destul de greu pentru că nu se prea găseau, nu înțeleg de ce, mi-am luat pantaloni, o pereche de blugi de la C&A și bermude de la Decathlon, o jumătate de duzină de tricouri, două cămăși (ah, ce mult am căutat o cămașă de in albastră, care nu se calcă, în final am găsit una în Mall, dar de un material nu prea grozav), o pereche de pantofi de sport mai faini, un mănunchi de ciorapi, lenjerie, măști FFP2 (foarte-proaste, toate s-au rupt acolo), medicamente, loțiune pentru piele sensibilă cu factor de protecție solară 50, mi-am comandat ghiduri turistice de pe Amazon pe care chiar le-am citit, am urmărit pe YouTube clipuri din locurile unde aveam să merg, m-am tuns să arăt bine, tot, ce mai. Bine că pantofii de trekking au rămas aceiași ca data trecută – nu credeam c-o să-i mai port vreodată prin aceleași locuri. Singurul lucru pe care l-am neglijat a fost pregătirea fizică. Deși mă mișc totuși, doar am început după Paște să merg la servici, la sediu, două zile pe săptămînă, restul lucrez de acasă. Dar ce să faci, poate e și vîrsta, în fond tot timpul transpiram vara în Italia, dar poate și acești doi ultimi ani de stat în casă, de lockdown și-au spus cuvîntul. Și au mai fost lucruri pe care nu le poți prevedea: întîrzieri ale unor trenuri, autobuze pe care le-am preferat în locul trenurilor, cînd de fapt trebuia să fac invers, ca de exemplu cînd am fost cu Riviera Transporti de la autogara din Sanremo, care nu e o companie de turism, ci de transport local, pentru localnici adică, dar nu știam, la Cervo într-o altă zi, unde țineam neapărat să ajung, și-am și ajuns dar greu, pentru că autobuzul a oprit în vreo sută de locuri, se pare că doar trebuia să apeși pe un buton și se oprea într-un loc adecvat, și în altă zi am mers în sens opus, către Ventimiglia, tot cam la fel.
Cele mai faine lucruri pe care le-am făcut au fost: traseul Alta Via pînă la Porto Venere, unde parcă mă îndreptam spre capătul pămîntului, apoi excursia de o zi în sudul Franței, la Menton, unde chiar simțeam că mă aflu pe Coasta de Azur, adică într-un loc mai ordonat și mai curat și puțin mai luxos decît sînt obișnuit, dar unde-am prins zi de piață, dar despre asta am să mai scriu altă dată, apoi traseul între sanctuarele Soviore și Reggio, mare parte pe la umbră dar cu marea mai mereu în cîmpul vizual, apoi a fost Portofino, unde de fapt am mai fost și data trecută, adică acum trei ani, tot cu vaporașul, dar abia acum am mers pînă la Castello Brown și la Far (abia anul trecut am văzut și eu filmul The Enchanted April) și Santa Margherita Ligure cu farmecul ei de vechi, chintesență a șarmului începutului de secol XX, am fost puțin (cîteva ore) și la Camogli, un orășel cu un aer relaxant, provincial, nealterat atît de mult de turism, apoi a fost din nou Bordighera, la care mă tot gîndeam cînd eram în pandemie, și unde m-am plimbat de două ori pe aceleași străzi mărginite de conace gîndindu-mă ce bine-ar fi dac-aș locui acolo, măcar o perioadă, sau măcar dacă aș avea o mașină și aș sta cu familia într-un hotel de pe înălțimi, apoi a fost piața agroalimentară și portul din Sanremo, apoi cele trei muzee din Genova, inclusiv Palazzo Rosso unde am văzut trei picturi de Veronese, unul dintre ele era în Palazzo Bianco. Și a mai fost excursia cu trenulețul Genova Casella, la care nu mai speram să ajung dar am avut noroc, cel puțin la dus, fiindcă trenul tocmai se pregătea să plece și casieria era închisă, și i-am făcut cu mîna din alergare conductorului să mă aștepte, dar la întoarcere nu m-am uitat la orar și tot l-am pierdut, așa c-a trebuit să aștept două ore următorul tren, dar am putut zăbovi departe de aglomerația de care am tot avut parte, și bine c-am apucat și să mănînc acolo la o tratorie neaglomerată, o mîncare bună, nu meniu turistic, în fond Casella e pentru italieni doar, un oraș liniștit cu o piață volantă cu de toate, și mîncare și haine și aer curat. Deja mi-e dor. Oare-o să mai ajung vreodată acolo?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu