Evadări

Scriam în post-ul meu anterior despre downshifting. De fapt cred că ceea ce caut eu de fapt este un stil de viață burghez; cred că ăsta-i idealul și convergența tuturor viselor mele dintotdeauna. Caut o schimbare în primul rînd. Nu chiar ca Thoreau, care a ales să trăiască numai în natură - el este mai mult un simbol, și nici nu mi-ar plăcea, cred, să stau departe de oameni, ca Robinson Crusoe. Știu că o întreabare clasică este ”ce cărți sau ce filme ai lua cu tine pe o insulă pustie?”. Păi nu știu, foarte multe cărți, cred, și chiar din cele pe care nu le-am citit și poate nu le voi citi niciodată, că n-o să am timp. Iar filme? Dacă insula e pustie și se strică ceva sau se ia curentul? Am văzut niște fotografii cu insulele din Pacific, de exemplu insula Moorea din Polinezia Franceză, paradisul terestru, de altfel, ce mai: neatins de industria turismului, fără hoteluri sau blocuri, doar sat și colibe; deși cred c-aș prefera insula de lîngă, mai populată. M-aș duce acolo, dac-aș avea bani, dar mulți bani, c-am auzit că un cockteil numai costă vreo cincizeci de euro, dar, după cum zice reclama aceea la cardul bancar, senzația e neprețuită. Din acest concediu, și dacă-mi duc aminte și din cel de anul trecut, în prima săptămînă n-am făcut altceva decît am stat prin casă, și am zăcut, la propriu, în pat, fără aer condiționat, doar uitîndu-mă din cînd în cînd la vreun film, sau citind sporadic dintr-o carte. Ca o convalescență de după o boală, de după stresul și agitația de la lucru. Am citit mai demult, în studenție, un roman bazat pe viața lui Gauguin, ”The Moon and Sixpence” și de atunci, din cînd în cînd, mă tot gîndesc la ea. Gauguin a ales să-și părăsească slujba, să evadeze din anostul cotidian, din Parisul sfîrșitului de secol XIX și să-și urmeze pasiunea, pictura. A ajuns și s-a stabilit chiar acolo, în Tahiti, unde a stat pînă la finalul vieții, pictînd. Deși nu mi-e clar din ce trăia, poate din economiile făcute înainte, că doar nu l-o fi pus cineva să meargă cu piroga să pescuiască sau să împletească nuiele sau să culeagă nuci de cocos. Hehe! Serios vorbind acuma. Problema este mai veche. Rousseau a fost primul cred, încă înainte de Revoluția Franceză, care a pus în discuție civilizația noastră, prizonieră a zidurilor. Ideile lui sînt protestul unui suflet sensibil împotriva brutalei rupturi între noi și natură: prețul plătit mitului modern al progresului la care ne condamnă mentalitatea noastră. Truffaut a făcut un film ”L'enfant sauvage” despre un copil sălbatic, găsit în pădure, tot cam în acele vremuri, prezentat, nu ca Mowgli al victorianului Kipling, ci foarte realist, în toată sălbăticia lui. Deși fără romantism, există totuși un fel de nostalgie care acolo în film este transferată profesorului care se ocupă de el, nu asupra copilului naturii, care pur și simplu privește altfel acum, gînditor, cerul, pajiștea din fața casei. Poate că omul simte nevoia de exotism, ca Mircea Eliade în cărțile sale despre India. O altă evadare la care mă gîndesc este cea descrisă de Peter Mayle în romanele sale începînd cu ”A Year in Provence” - la fel, un englez, foarte gurmand, își cumpără o casă într-un sat din sudul Franței, unde începe o nouă viață, aproape de natură. Apropiat de ce simt eu, de stresul și oboseala omului contemporan, postmodern, am întîlnit-o în ”Big Sur”-ul lui Jack Kerouac și Henry Miller. O zonă întinsă, împădurită, în California, aproape de țărmul Pacificului, loc de refugiu prelungit din oraș pentru scriitori care au hoinărit primele patru decenii ale vieții lor, veniți să-și refacă legătura ruptă cu natura.