Pînă acum vreo doi ani eram fascinat de marile orașe. Îmi plăcea să mă plimb îndelung pe străzi, să ascult forfota bulevardelor, să simt agitația locurilor publice; zgomotul mașinilor de tot felul îl asemănam cu șuvoiul unul rîu... Îmi plăcea să privesc oamenii, stînd la terase, mergînd în pauzele de masă, îmi făcea plăcere chiar și shopping-ul prin supermarketuri și Mall. Găseam un farmec în oraș în fiecare anotimp. Primăvara, cînd zăpada se topește și natura revine la viață iar terasele din piețele centrale încep să se umple. Moleșeala verii, cînd orașul se cam golește iar activitățile sînt suspendate sau merg au relanti. Toamna, cu oamenii proaspăt întorși din concediu, fiecare cu povești de spus, gata să-și reia proiectele sau să-și înceapă altele noi. Iarna, cu noaptea care vine din ce în ce mai repede, cu vitrine iluminate, felinare, anotimp împărțit în două de sărbătorile de iarnă. Consideram că adevărata viață se află aici, în oraș, mai aproape de centru, nu în periferie, nici în casele din suburbii, pe care le vedeam ca dormitoare ale spiritului, și așa le consider și acum. Mă bucuram că am zilnic ocazia să urmăresc această viață mai îndeaproape, deși, cumva, nu prea luam parte la ea – doar o observam și o admiram. Acum, mă gîndesc, viziunea mea s-a cam schimbat, cred. Idealul meu a devenit mai apropiat de un peisaj idilic, de a sta la țară (nu în România, evident), să am liniște, să fiu înconjurat de verdeață, cu o grădină spațioasă în spate, cu o masă de lemn la care să stau, cu un coș de fructe, un vin, sau să mă întind la umbra unui copac, să miros iarba, să lenevesc, să citesc o carte și să scriu la laptop, să mă uit la cer ziua și la stele noaptea, să meditez, să mănînc bine și sănătos, să fac haiku-uri, iar în nopțile de iarnă să beau un vin fiert, în fața focului, cu ciorapi de lînă în picioare și să citesc, să scriu literatură și scenarii de film. Ah! Și, uneori doar, să merg printr-un oraș civilizat, apropiat, să socializez, să particip la evenimente culturale, artistice sau sportive. În fond ce-ți lipsește la țară? Ai internet, televizor, poți comanda orice acasă, nu ești așa de izolat; îți poți invita prietenii, poți da petreceri.
I don't know. Poate sînt eu cam obosit, surmenat, din cauza serviciului. În fond, fiecare meserie are responsabilitățile ei, nu numai în IT sau telecom, sau în R&D, deși am văzut statistici care spun că nivelul stresului este mai ridicat în acest domeniu. Opt ore la servici, uneori mai mult, timp de cîțiva ani buni, lucrînd doar cu rațiunea, logica. Pffffu! Asta se depune! Poți deveni ”burnout”. Sau, ca Pascal, care la o anumită vîrstă și-a abandonat munca științifică. În fine, ce este grav e că balanța viață-muncă se dezechilibrează. Și de aici a rezultat downshifting-ul. Mă tot obsedează acel extraordinar interviu cu Aurora Liiceanu pe tema asta (care e ușor de găsit pe Net). Plus conceptele de slow food, slow travel, chiar slow gimnastics. Ideea de lent aici este de a face totul cît mai bine, în loc de cît mai rapid, să lași lucrurile să ți se releve, gradual, pentru a vedea lucrurile în profunzime. Altfel rămîi doar cu lucrurile de suprafață, văzute în viteză. De exemplu dinamismul în muzică nu e dat de tempo, după cum la un film nu este dat de scenele de acțiune, iar ce contează este ritmul și ceea ce te face să vibrezi și de aici valoarea inspirațională.
Țț! Și totuși ceva îmi spune că lucrurile pot fi echilibrate. Adică să împaci și orașul și satul, fără a sta într-o casă-dormitor din suburbii. Cumva să te armonizezi cu energiile creative ale orașului. Deși nu știu exact cum. Am încercat să fac asta în primul scenariu pe care l-am scris, dar n-am prea reușit, oricum, trebuie să-l mai rescriu, sper!, sper să-l rescriu și să-l șlefuiesc de atîtea ori de cît este nevoie pînă iasă ceva mai autentic. Apoi mă gîndesc: în Paris, oraș policentric, și în Amsterdam există și asemena zone, cu străzi liniștite, curate, aproape provinciale, și, normal, multe parcuri cu verdeață iar agitația orașului e contrabalansată, foarte bine aș spune, de calmul, de seninătatea oamenilor și, desigur, de arhitectura îngrijită. Poate secretul constă în alternanța aceasta, în a sta o vreme și într-un loc și într-altul. Sau de-a avea un concediu anual mai lung, consistent, de mai bine de două luni pe an, cum au francezii, sau chiar un an sabatic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu