Mediul de la servici

Mi-am luat două zile libere fiindcă simțeam că nu mai rezist. Nu atît datorită lucrului, cît mai ales atmosferei de la servici. Și-n plus vreau să stau acasă puțin fiindc-am rămas cu o tuse care mă sîcîie de cîteva săptămîni încoace, după ce mi-a trecut gripa, poate și puțin pe bază de agitație nervoasă. Dar, mai ales, nu mai suport gălăgia continuă de la lucru, conversațiile idioate pe care le aud împrejur, telefoanele care sună, ușa de la intrare care se trîntește din minut în minut – stăm op'șpe oameni acolo în cinci mini-pseudo-cubicule. Și situația tensionată în general. Primesc aproape zilnic tot felul de mail-uri cu schimbările care-au loc în firmă, și care nu se mai termină de un an încoace. Schimbări de ierarhii de exemplu, pe care nici nu le mai citesc. Sau site-uri intranet unde trebuie să intri să complezi tot felul de date, personale sau skill-uri ori să participi la diverse sondaje. Noi proceduri interne, travel policy, știri neliniștitoare despre reducerile din R&D ale companiei, capex, șmapex. Mda, se fac economii drastice peste tot. Naiba știe, de atîția ani de cînd sînt aici tot de astea aud, da parcă nu așa ca-n ultimul timp. E-hei! Înainte alta era atmosfera. Mai ieșeam împreună ziua la o pizza, la Mall, sau seara la un film, într-un băruleț, ceva. Oare va mai fi așa vreodată (la altă viitoare echipă)? Apoi mai e sindicatul care tocmai s-a format. Nu m-am decis încă dacă să intru sau nu în sindicat. Nu pentru că tre' să dau un procent da' nici nu-s eu așa sociabil și nici nu am putere de convingere. Poate mai încolo. Francezii cu care comunicăm sînt cam escroci, periodic se leagă de cîte ceva și împrăștie stress-ul prin unii manageri locali, manageri care au trimis dincolo la lucru sau specializare în ultimii ani numai semidocți și pupători în fund și poate că de aceea, aș zice eu, atitudinea lor față de români ar fi oarecum justificată. Aș putea să mă revolt, să fac și eu crizele de nervi, să mă agit, să intru în mgt, dar nu, îmi place să-mi văd de ale mele, să-mi pun căștile, să citesc o carte sau să vorbesc cu colegii mei, cu cei care sînt faini, căci mai sînt și unii faini, din fericire, te asigur. Apoi discuții despre licențele de soft de muzică, sau de documente. Dar, din spirit de frondă, eu nu mi le-am șters de pe PC. PC pe care trebuie să-l oprim vineri seara, cică să nu consume curent (hm!), laolată cu alte echipamente. N-am unde să-mi petrec pauzele mici pe care mi le iau, la bufet este mereu plin. Este înghesuială pentru că în urma noii organizări, au venit la noi alți colegi, din alte clădiri. Chipuri noi. Nicio fată mai faină, evident. Cafeaua se termină repede – mai nou o beau dimineața, acasă, și pt. că e și mai bună și că nu-s sigur dacă automatul nu e out of service. Îmi odihnesc ochii privind afară, dincolo de molozul din curte, înspre blocurile de-un bej deschis (cînd e soare) sau bej-închis (cînd e noros), la puțina verdeață din depărtare, visînd cu ochii deschiși. Avem ședințe săptămînale de clan debriefing – absolut inutile. Cred că-s doar un pretext pentru dpm-i de a mai auzi ceva de la noi. Mă uit la fețele colegilor. Pe unii îi cunosc de atîția ani. Toți par atît de obosiți, sau doar au îmbătrînit, nu-mi dau seama. Nu înțeleg cum pot fi dpm-ii atît de pasionați! Sînt plătiți oare atît de bine pentru cît sînt de supra-munciți? Pe D. de exemplu nu l-am văzut niciodată plecînd acasă sau venind la servici. În ultimul timp nici nu mai vine la masă. Pauza nu îmi mai ajunge ca să mă relaxez, să mă desprind, și, oricum, depășesc cu mult o oră. Din august am reînceput să merg la cantină. Plec la fără 5, dar deja e așa o coadă acolo! Iar servirea începe abia la fix. Oare la ce oră pleacă ăia ca să ajungă la timp? Uneori stau mai mult la coadă decît la masă. Vin oameni de la toate firmele dimprejur, de la bănci, de la clădirile noi din 700. Și, evident, colegi de la alte departamente, unii angajați chiar anul acesta, pe la început, cînd încă se mai făceau angajări; se vede că-s mai noi pentru că vin împreună, parcă-s legați cu lanțuri invizibile, și sînt, sau cel puțin par, cuminți și mai mulțumiți decît ceilalți. Aud, prind fără să vreau, frînturi de discuții, de pe la mesele unde mă așez. E criză și se simte. Nu prea ai alternative de job-uri în Timișoara, piața e cam închisă, și asta e o diferență majoră față de Occident, deși nici acolo nu mai este ca acum 3-4 ani. Dar, ciudat, deși sînt încă tineri, oamenii au o atitudine defensivă. Sper să nu se ajungă ca-n Franța, ca la France Telecom de exemplu, unde unii au ajuns să se sinucidă cînd au aflat să vor fi disponibilizați după zeci de ani vechime în firmă. Îns-am observat că mulți dintre colegii mei nu prea vor să emigreze. Se simt bine, cred, mai ales dacă amîndoi soții lucrează la o firmă de genul ăsta: au apartamente, pămînt, unii deja și casă. Mașini. Deși afirmă mereu că vor salarii duble. Ce e scîrbos aici e că majoritatea numai despre asta vorbesc, că numai asta au în cap. Al naibii dacă auzi altceva. Nimic. N-am auzit niciodată vorbindu-se despre ceva cultural sau despre vreun hobby (în afară de fotbal). Despre cărți nimic. Iar ideea lor de film bun, de exemplu, înseamnă doar pur entertainment, comedie sau SF. Oameni bidimensionali. Nimic adînc. De asta și merge firma așa, șontîc-șontîc. În rest se citește și se comentează cu voce tare forumul intern de gossip, ziare cu știri semidigerate (ce diferență între ziarele românești și cele franceze!). Ce mai stil și ce mai mediu de lucru! Faptul că stau toți împreună dă naștere unui amestec, unei mixturi gălăgioase de bîrfe (se bîrfesc grețos, chiar și între ei), planuri, emisiuni TV cu treburi de proiect. Cred că-și dau seama, inconștient, că nu s-ar descurca într-o țară europeană. De fapt mulți dintre cei care-au plecat nu s-au adaptat foarte bine. Te simt ăia că vii la ei doar pentru bani și e normal să nu te accepte ca prieteni – e o chestie de civilizație pînă la urmă. Aș vrea să văd eu pe vreunu' care se duce în America de exemplu nu ca să muncească pîn' se îndobidocește, ci să zică: hei!, gata!, vreau să merg pe urmele lui Mark Twain, a lui Kerouac, a marilor scriitori de care-am auzit, să ... descopăr blues-ul la el acasă, să gust din viața artistică a New York-ului, să merg la spectacole, să... ah! Dar nu, n-am auzit. Sînt ingineri, sînt români, sînt deja îndoctrinați. N-ai ce să le mai faci. Nu, dar e și trist să vezi oameni să zicem între 28 și 36 de ani cu gesturi de oameni bătrîni, storși, urîțiți de muncă (e un mediu destul de toxic) vorbind despre pensie, despre bani, despre acumulări materiale. Fiecare își dorește să pună deoparte, să-și facă o viloacă repede sau cît mai curînd, în care să se izoleze, să doarmă (cred, că altceva nu pot). Și, cum am spus, nu le ajung banii. S-au îmbuibat și au uitat de unde-au plecat. Nici nu se mai deplasează cu tramvaiul. Iar Mall-ul a ajuns un hobby pentru mulți dintre ei. Mă întreb dacă așa gîndesc și occidentalii. Știu că francezii, în general, nu – nu mai pun deoparte (știu, din cauza sistemului social avansat). De unde vine asta la români? De la perioada regimului de acum mai mult de douăzeci de ani? Sau a perioadei de după 89, cu marile ei disponibilizări? Stress-ul de a-și face mereu provizii, de ordinul depozitelor dac-ar putea, sacrificîndu-și viața privată. Teama de viitor. Conceptele de downshifting-ul sau de an sabatic n-au prins deloc încă pe-aici. Nu-i numesc yuppies, pentru că, ei bine, aici e o firmă de muncitori (mă rog, ingineri, dar tot muncitori), gen maiștri. Eu unul dacă voi fi pus să aleg între viața personală și servici voi alege în mod cert viața personală. Clar! Dar majoritatea nu vor face asta. Pe de altă parte mai găsești și oameni OK, foarte cool chiar, fiindcă de asta stau aici, evident. Nu-ți mai zic acum și de ei, sînt așa cum trebuie să fie. Pentru mine atmosfera de la lucru primează asupra activității în sine. La noi în echipă de exemplu, sau mai bine zis în grup, e un echilibru fragil, fifty-fifty, în privința calității umane. Îmi amintesc un fapt de anul trecut – eram odată atît de ocupat și stresat de proiect încît nici nu m-am mai dus în pauza de masă. Și atunci, un lucru extraordinar s-a întîmplat. Fii atent! Fără să-i spun, A. mi-a adus la birou un sandwich baghetă, din acela cum îmi place mine, de la patiseria aia faină de pe Gh. Lazăr, cum mergi spre Unirii. Înțelegi? Pentru astfel de oameni mai am rămas eu aici. Cît privește job-ul, la fel, scanez sute de megi de trase și de documente, analizez și rezolv fr-uri. Aș face-o mai bine, cred, dac-ar fi mai liniște și armonie împrejur. Dar poate că nici nu se vrea de fapt performanță. Mă gîndesc uneori că poate firma are de fapt ca scop de activitate acela de a face experimente sociale pe proprii angajați, și că nu trăiește de fapt din ce produce. Deci ce folos agitația? Nu știu cît mai voi mai rămîne aici – dacă la anu' vin proiectele despre care se tot discută poate că voi pleca. Ia să schimb eu mai des! Măcar încerc. Pentru că m-am cam săturat, înțelegi?