Dakar 2009

  Anul acesta Raliul Dakar s-a desfășurat în Argentina și Chile, pe parcursul a mai bine de două săptămîni. Decizia s-a luat încă de anul trecut din aprilie, după ce Africa a fost considerată nesigură din cauza terorismului. Startul s-a dat la Buenos Aires, de pe un bulevard considerat ca fiind cel mai lat din lume. Întotdeauna m-a fascinat acest rally-raid, de la peisajele care-ți iau respirația la determinarea oamenilor solitari, care înfruntă cu curaj deșertul. De la atmosfera concentrată a piloților (și piloteselor), cu căștile puse, dis de dimineață de dinaintea startului în fiecare etapă, la pilotajul de anduranță și rezolvarea problemelor de pe parcursul zilei și nopții, la epuizarea celor care au ajuns cu întîrziere (sau nu) în bivuac. O bună parte a începutului s-a ținut în pampas, într-un mix de praf cu vegetație joasă. Pe parcurs am văzut și clasicele dune de nisip, peisaje aride (cactuși, iarba cămilelor) și albii secate de rîuri, și trecători la înălțime mare, peste 4500 de metri, munți, prin pustietate, peisaje selenare, drumuri prăfuite cu pietre, și vederea oceanului lîngă deșert. Ce diferență e între o echipă de uzină (VW a venit de exemplu cu peste 80 de oameni, piloți, mecanici, directori etc) și particulari, veniți din pasiune, care-au dat și bani doar ca să participe! Iar prețurile sînt foarte mari. Ce condiții au primii, o armată de oameni care noaptea curăță și repară mașinile. Unii au și terapeuți, maseuri! Și ceilalți care, după ce ajung tîrziu, abia mai au timp să doarmă! Nu e obligat nimeni să te-ajute. Mă gîndesc la ce sărbători de iarnă au petrecut acești oameni, cu gîndul mereu la raliul ce urma peste cîteva zile! Asta pe lîngă antrenamentele ținute luni, ani de zile. Dar situația de pe field nu poate fi prevăzută. De exemplu lui Carlos Sainz i s-a stricat servodirecția într-o etapă și a fost nevoit să conducă apoi pe sistem manual 200 de km – a zis că i s-au umflat mîinile și că nu le mai simte. Alții au pățit accidente mai grave - unuia i-a luat foc mașina, care era și neasigurată, și pilotul, particular, a zis că e ruinat. Sau dislocări de claviculă, coaste fisurate, lucruri uzuale. Îmi amintesc de șocul unor piloți care-au căzut cu mașina într-o rîpă, la un pas de moarte – au zis că le-a dispărut drumul. A existat și o victimă, un motociclist, din cauza unui edem pulmonar. Am văzut oameni în toată firea plîngînd, cu lacrimi amestecate cu sudoare și praf, văzîndu-și munca de-un an dusă rapid, din primele etape. Dar aici vii ca să-ți asumi riscuri, nu e o joacă. Vii să-ți depășești limitele. Am văzut împotmoliri în nisip, o mașină intrînd în viteză într-un teren moale, de mlaștină, rămînînd blocată, ajutată apoi de camioanele de asistență ale echipelor de uzină sau tractată de alții. Am văzut motociclete ridicate cu elicopterul. Unii au abandonat din cauză că le-a leșinat copilotul de epuizare. A existat și-o zi de odihnă, de repaus total. Și a mai fost o etapă anulată din cauza ceței, plus cîteva etape scurtate, cred că organizatorii au fost prea prudenți. Cică s-au anulat în total aproape 1000km de probă specială! Au fost și  greșeli de navigație, ca de-obicei – unii s-au rătăcit, au făcut o buclă de 20 de km, ca să revină pe drumul cel bun. De fapt aici nu există drum propriu-zis, ci îți faci tu ruta optimă, cu copilotul. La motocicliști e mai greu, trebuie să fii și cu ochii pe roadbook - un sul de hîrtie de fapt pe care e trecut, codat, traseul. Și la quad-uri. Camionagiii merg cîte trei. Un pilot coborît de pe motocicletă uitîndu-se-n jur, descumpănit. "N" mașini blocate pe o rază de 25 de metri, toate cu probleme. E ceva să ridici de "n" ori o motocicletă de jos, din nisip, sau să faci reparații în deșert, să înșurubezi, să schimbi o roată. Pe parcursul zilei, piloții fac și opriri, regulat, pentru curățarea radiatoarelor de exemplu, sau umflarea roților. Unii au ajuns în bivuac tîrziu în noapte, cu farurile aprinse, alții deloc, au dormit în pustietate, încălzindu-se de la țevile de eșapament. Noaptea e rece, scurtă, nu poți să dormi, ziua e fierbinte, înghiți praf. Trebuie să fii prudent, pe drum sînt și bolovani, roci, gropi nesemnalizate, șanțuri, îți poți avaria o aripă sau strica mecanismul de direcție, trebuie să-ți completezi cu o rezervă de lichid. Am văzut mașini și camioane care s-au răsturnat dar au rezistat. Mașini cărora li s-a stricat unitatea electronică de comandă, care-a trebuit comutată la un regim special de turație redusă datorită supraîncălzirii motorului, dar le-a fost reparată. În edițiile precedente din Africa, unii piloți aveau arme la ei, ca să evite unele suprize.

  Ce fain e sunetul motorului în deșert, în spații deschise, fără reverberații! Îmi plac mașinile murdare, gri, de la praf, abia se mai văd reclamele de pe ele, făcînd derapaje controlate, sau cățărîndu-se pe dunele texturate! Sau mergînd cu 180 la oră ridicînd o trenă de praf în spate și-n sus! Roți dînd rateuri. Volanul mînuit des, stînga-dreapta, mereu, nu ca-n oraș! În trecătorile din munți nu vezi virajele, nu vezi drumul. Motocicliștii se ajută și de picior ca să urce o pantă! Și asta de "n" și "n" ori, într-o mare de dune! Sînt mai multe tipuri de nisip – cel ca-n Africa, auriu sau alb, afînat, sau gri, fin, vulcanic. Și vîntul care șuieră! Și atmosfera din bivuac – dar despre asta am să scriu altădată. 

  Au fost foarte mulți spectatori, entuziaști, unii au ocupat locurile de lîngă caravană cu cîteva zile înainte, dormind în corturi în apropiere. Mă uit cîte poze s-au făcut! Sper să le fi postat pe Net! Spiritul argentinian, gata oricînd să ajute, să scoată o mașină dintre dune, să împingă, să încurajeze. Aici sînt trăiri intense, cum zicea cineva, totul e concentrat, ca-ntr-un glob de cristal. Trăiești la maxim un timp și apoi încerci să explici over and over again ce s-a-ntîmplat. La mașini a cîștigat Volkswagen, prin Giniel de Villiers urmat de Mark Miller.