Senior citizens

   Oamenii care aveau prin anii '70 aceeași vîrstă pe care-o am eu acum, sînt în prezent la pensie iar unii dintre ei au îmbătrînit, pot zice, elegant, frumos chiar. Îmi plac acei oameni care își arată vîrsta, care își poartă ridurile cu demnitate, cu o oarecare grație. Dintre aceștia există o categorie (și aici în România, dar foarte pregnant prin Occident și la aceștia mă refer mai ales) care și-au păstrat cu timpul un spirit tineresc, dinamic. Cei care erau tineri în acei ani, în mare parte în mediul urban, care ascultau muzică pop, rock, disco, generația ABBA, hippie, etc, care umblau în blugi (unii încă mai poartă), se uitau la televizor, citeau presa, socializau, schimbau ideile vremii, mergeau la cinematografe, plecau în concedii, și în general s-au bucurat de-o oarecare bunăstare economică, nu sînt foarte diferiți în felul de a fi acum, cred, de cum erau atunci. Mulți dintre ei fac cam aceleași lucruri, și în plus se dau pe net, se uită la filme noi, etc., lucruri normale. Nu cred că se mai poate vorbi de babe sau de moși relativ la astfel de oameni, cred totul ține de-o stare de spirit, adică bătrînețea se poate observa la o persoană chiar de la vîrsta adolescenței, încă de atunci îți poți da seama dacă un om e cu mintea la pensie sau nu. Am un coleg, @, pe care-l consider și l-am considerat de cînd îl știu, de 9 ani, mult mai reticent la nou, mai static, mai lent, adică mult mai bătrîn decît, să zicem, bunicul meu, care are 80 și ceva de ani. Deunăzi am fost, împreună cu ai mei, la nunta de diamant a bunicilor, șaizeci de ani de mariaj, că de la asta a pornit ideea de aici, și senzația a fost că toți se simt cam triști, și nu le vine să creadă cum a trecut timpul. Îmi pare rău că se simt așa, cu gînduri de „capăt de linie”, n-ar trebui. Zău că nu! E mai degrabă un început de capitol. Și prin ce vremuri au trecut! Păcat că trăim intr-o societate care, prin media, promovează exacerbat de mult, obsedant, imaginea tineretului, lucru demonstrat, din cauză că tinerii cheltuie mai mult, consumă mai mult, și de aici reclamele ce le sînt adresate cu precădere. Dar observ, mai cu seamă atunci cînd merg prin Vest, că oamenii în etate își merită numele de „senior citizens”. Și nu mă refer doar la grupurile de turiști pe care le-ntîlnești des, ci, de exemplu, la oamenii încă activi, de la prezentatori de televiziune (știrile au parcă o credibilitate mai mare decît dacă îți sînt prezentate de-o fătucă), la polițiști, personal administrativ, artiști care încă mai performează (BB King a scos un nou album acum cîteva luni, Leonard Cohen a avut un turneu mondial și mulți, mulți alții, care atrag un public de toate vîrstele). În Olanda de exemplu am avut un șofer de taxi, foarte simpatic, ne-a zis că avea 67 de ani, ne-a arătat legitimația de la bord, avea o mustață ca Moș Crăciun și era îmbrăcat impecabil, într-un costum negru, cu cravată șic, conducînd un Mercedes nou, cu GPS, etc., foarte volubil, deschis, vorbăreț, vioi, și părea chiar mai fresh ca noi. Luna trecută am aflat că un coleg din Franța a ieșit la pensie – nu știam că avea o vîrstă așa înaintată. Mi se pare grozav ca-n acest domeniu sa fii coleg de firmă cu oameni de toate vîrstele, mie mi-e, pfff!, greu de crezut c-o să ajung acolo. Bine, domeniul IT&T este f. nou, apărut cam prin anii '70, iar la noi mult după '90, după valul de emigrație în Canada de ex., și de asta nu prea întîlnești aici, și nu doar în IT, așa des oameni de vîrstă mijlocie. Foștii colegi care s-au dus la Microsoft mi-au spus că acolo media de vîrstă e de-aproape 40 de ani, iar asta le-a dat un sentiment de siguranță și de seriozitate. Mă gîndesc că majoritatea dintre noi, un procentaj mai mare ca cel de acum, dacă vom ajunge "seniori", nu ne vom schimba așa de mult în felul de a fi, vom fi mai șubrezi fizic, dar aceeași, cred, în adîncul sufletului. Dar înainte de toate sper că vom ajunge să facem multe pînă atunci, asta e problema. 

   Eram într-un autobuz, pe la prînz, și am văzut în fața mea, așezat pe un scaun, un senior citizen, îmbrăcat sărac, ținînd în mînă o plasă și uitîndu-se pe geam, calm. Soarele și umbrele îi jucau pe fața brăzdată de riduri, dar ochii îi erau foarte vii, mari, senini și lucizi în timp ce imaginile peisajului urban i se succedau pe fundal, ca privind filmul unei vieți. M-am gîndit atunci că poate nimic nu se schimbă cu adevărat, doar exteriorul, fațada, vremurile, iar cu ceea ce rămîi, și deci tot ceea ce contează, este spiritul viu din om.