Fragmentarium

Am auzit pe cineva spunînd că s-a apucat sa recitească Dickens dar după cam patruzeci de pagini a pus cartea jos. Simțea nevoia de a "fragmenta" textul. Asta e. Vrem nu vrem, trăim într-o lume fragmentară. Deficitul de atenție este din ce în ce mai scăzut. Dar nu numai din cauza asta. Acesta e spiritul vremurilor noastre. Și ne place așa! Însă cumva, arta continuă să se reinventeze. Inevitabil se găsesc noi mijloace de exprimare. Omul însuși trebuie să fie într-o stare permanentă de reinvenție. De fapt așa a și apărut literatura postmodernistă – povești care curg pînă într-un punct, apoi, fără să simți, încep să se ramifice, story in story, dar care se și întrepătrund, fuzionează. Asta e principala caracteristică structurală a ei. Alături de metaficțiune, care reprezintă tot un fel de fragmentare (și după care mă eu dau chiar mă topesc de plăcere) și de ironie, și de altele. Foarte sugestiv în acest sens e începutul cărții lui Rushdie, "Copiii din Miez de Noapte". Este vorba despre un tînăr medic din India, care, conform religiei, nu avea voie sa atingă pacientele, dar în vizitele sale i se punea în față un cearșaf decupat prin care putea să vadă la un moment dat numai cîte o parte a pacientei. Pe tipă – azi o doare ceva, mîine altceva, si pînă la urmă întregul corp ajunge să-i fie văzut de medic prin acea gaură din cearșaf. Fata începe să se îndrăgostească de el iar nopțile tînărului medic sînt din ce în mai tulburate de vise erotice. Evident, pînă la urmă amîndoi se îndrăgostesc unul de altul, și chiar ajung să se căsătorească, încurajați fiind și de tatăl fetei. O metaforă a fragmentării.Dar totul trebuie făcut într-un mod fluid, nu ca în "Mizerabilii" lui Victor Hugo, care are obiceiul de a opri fluxul narativ, povestind de exemplu ba o bătălie a lui Napoleon, ba istoria unui cartier al Parisului, cam fără legătură cu acțiunea – un fel de documentar. A, și dîndu-și cu părerea despre orice, prea exagerat, dar, enfin, a lucrat cam 30 de ani la carte. Și mai e și francez, cam patetic. Dar, ca să revin la zilele noastre. Mario Vargas Llosa în cărțile sale scrise cam din anii șaptezeci încoace. "Mătușa Julia și condeierul" de exemplu, unde alternează fiecare capitol al fluxului narativ principal cu cîte o altă poveste, un scenariu radiofonic. Haha, ce interesant era cînd scenaristul, după o prea mare perioadă de muncă neîntreruptă, începe să amestece personajele, poveștile, într-un talmeș balmeș! Dar, uite, un excelent exemplu este Paul Auster – cea mai fluidă scriere bună pe care am citit-o, și, după părerea mea, cel mai mare scriitor contemporan, un continuator al lui Vonnegut și al lui Mark Twain. Deși, hm! Paul Auster care, ca atîția mari scriitori, a locuit cîțiva ani buni în Franța, remarca în "Trilogia New York-ului" că cerul Parisului este schimbător, amorf, în comparație cu clădirile orașului, ordonate. Se spune că postmodernismul există și în arhitectură, dar aici nu știu exemple. Nici în film nu am văzut ceva cît de cît ca lumea – poate mai încolo vor mai apărea, dar, deocamdată cel puțin, filmul este un gen închis în paradigmă, în structuri, forme fixe. Deși un film e format din secvențe, care sînt împărțite în scene, care le rîndul lor în beat-uri, toate trebuind să comunice, să funcționeze ca un sistem de roți dințate, fiecare scenă conducînd la următoarea, totul inter-legat, nu ca într-un roman de exemplu, unde e nevoie de (și) mai multă “vegetație”. Dar poate filmul va fi mereu astfel, poate că așa trebuie. Cea mai mare libertate o găsești într-o carte, între două coperți. Aceea e singura formă, structură. Acolo ești cel mai liber.