Sîntem sau nu prieteni? Lucrăm împreună 8 ore pe zi, uneori luăm și masa de prînz împreună, mai mergem la o pauză de cafea la bufet, vorbim despre pasiunile, planurile noastre, apartament, case, mașină, viitoare business-uri, filme, fotbal, politică, evident și lucruri legate de servici dar ... cam atît. După program însă, fiecare din membrii echipei merge pe la casa lui, sau își face cumpărăturile, sau se-ntîlnește cu proprii cunoscuți. Nu ieșim niciunde în timpul liber, în week-end-uri. Cu alte cuvinte, ne simțim bine între noi, mă rog, cu unele excepții, dar marea parte a zile ne-o petrecem separat. Hm. E vina cam tuturor, într-o măsură. Mă gîndesc ce mulți oameni Ok am întîlnit la Alcatel de-a lungul a șapte ani! Și că n-am petrecut destul timp împreună cu ei, nu m-am bucurat suficient de prezența lor. Mă simt vinovat parcă într-un fel că n-am depus efort de a-i înțelege mai bine, de a ne maturiza, de a comprehenda împreună viața asta, de-a ne cunoaște mai mult. Mereu pleca cîte unul, și nu doar din firmă, ci în Vest, de unde șansele de a ne revedea sînt foarte mici. Parcă părea un act de trădare într-un fel, așa mi se părea la început, dar, pe de altă parte, cam asta e o parte a meseriei de developer, nu? Sau pleci spre o lume mai deschisă, cum cea de aici nu este și nici nu va fi prea curînd. Timișoara mi se pare un oraș mort din pdv cultural, cu oameni preocupați doar de partea materială, de bîrfe, un oraș cuprins de somnolență. Și din motivul ăsta îi înțeleg perfect pe cei care caută să evadeze. Dacă nu ești de aici, dacă nu ai o familie alături de care să te simți dorit. Sau dacă nu ai o imaginație hiper-activă. Sau dacă nu-ți pasă.
Mă întreb cu cine dintre ei mă voi mai revedea, asta dacă mă voi re-ntîlni cu ei vreodată. Uneori sînt optimist. Mă gîndesc cum ar fi să mă mai întîlnesc cu Eigel, de exemplu, să povestim, să agațăm fete prin baruri (a, normal, sper cu mai mult succes decît atunci), să stăm la o cafenea în Paris, sau, ca-n "Sideways", că se cam apropie vîrsta mijlocie, să mergem cu mașina prin California, să degustăm vinuri, să cunoaștem femei, dar femei adevărate, fără fițe de vedetă, să admirăm peisaje, să mergem prin restaurante bune. Gînduri goale. Nici nu mai conversez cu majoritatea din foștii colegi prin mail, din păcate. Sau cu Ermil - mare caracter.
De fecare dată cînd cineva pleacă din firmă, mă simt, I don't know, ciudat. M-a pus pe gînduri de exemplu săptămîna asta faptul că Paula a plecat în concediu, fără plată, pentru o bucată mare de timp, vreo lună jumate. Mă întreb ce planuri are. Tot povesteam cu ea în ultimul timp să planificăm o ieșire, cu mai mulți colegi, la un bar sau la un film în Mall. În fine. Mult de lucru, cînd unul cînd altul trebuia să stăm peste program. Probabil că va pleca și ea, definitiv, în curînd. Normal. Și mă voi simți mai prost. Și pe Cipi-l bate gîndul să-și ia un concediu fără plată mai lung în care să se gîndească la planuri de carieră, să facă altceva, e normal, dar el se cramponează în teorie. Și eu am planuri și nu fac destul ca să mi le realizez. Caut prea mult la alții, întîi vreau să văd (prea) multe filme, să ascult (prea) multă muzică, să citesc (prea) multe cărţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu