Tăcerea din filme

Mă gîndesc la tăcerea din filmele franceze din perioada anilor '6o sau '70, la filmele cu Alain Delon, Lino Ventura, Jean-Louis Trintignant, Belmondo. De fapt Belmondo nu; el vorbea încontinuu. Erau minute întregi de linişte, în care atenţia era îndreptată doar asupra acţiunii (de exemplu scenele cu mașini din "Un homme et une femme") sau a unor amănunte ca aprinderea ţigării, ritualic, (ce-mi plăcea asta, mă făcea să vreau să fumez și eu), privitul pe geam, condusul mașinii, cititul ziarului, băutul cafelei, panorama orașului, atracția (din "Ma nuit chez Maud" de ex). Expresivitate și atît. Mi se pare mie sau majoritatea filmelor de atunci aveau loc toamna sau primăvara, poate din cauza hainelor (purtau sacouri, impermeabile) sau a climei; sau poate toamna se filmau pentru că așa era planificat. Sau a culorilor cenușii sau pastelate sau datorită decolorării peliculei. Patina timpului. De fapt noul val asta a spus în primul rînd, nu?, că noutatea stă în felul cum privești. Am observat asta și în unele seriale polițiste de acum. Oamenilor le place să se identifice cu polițiștii, le place să vadă alți oameni în timpul serviciului, să-i vadă prinși în probleme complicate, urîte; majoritatea personajelor din serialele polițiste au probleme personale, cu soția, sau fosta. Și doar cuvintele nu pot rezolva o problemă. Ce bine-ar fi dacă oamenii ar știi să tacă, dacă nu ar considera asta anormal, dacă nu ar considera esențială vorbăria, falsa comunicare. Acum atracția prin cuvinte, a da din gură sincron fără a spune nimic, este considerată o formă de comunicare obligatorie ca fundament esențial pentru căsătorie. Se spune că un prieten nu este o persoană cu care ai ce să vorbești împreună, ci o persoană alături de care poți să taci împreună.