Vacanța 2011. Partea a treia. Întoarcerea. Memory dump

Ziua de plecare. De cu seară am înghesuit totul în bagaje, abia-abia au încăput, bagajul meu de mînă, ca de fiecare dată, plin, burdușit cu cărți, camera video, foto, încărcătoare. Băgăjelul de cală a lui M era plin și el, și doar am folosit multe pungi etuvate. Rugat la recepție să ne comande un taxi, tipa n-a găsit, alergat pînă la stația de la hotelul mai mare din apropiere, negresa care voia și ea să meargă la aeroport și credea că eu sînt șoferul. Sunat la Taxi7, operatoare draguță, voce cîntată, tres simpa și vorbăreață, dat adresa cu cîteva numere mai încolo, sunat din nou, confirmat, așteptat două minute la telefon. Drumul pînă la aeroport, lejer, zi, soare (în toate dățile în care-am mai fost am plecat doar dis-de-dimineață), ne gîndeam ce-o să facem în aeroport pîn' la ora unu, cînd pleacă avionul. Luat un cărucior de bagaje. La Terminalul unu – coadă, una din cele mai mari cozi pe care le-am vazut în viața mea, comparabilă cu cele de la Turnul Eiffel sau Louvre. Era o coadă comună la mai multe zboruri. Pe M am pus-o la coada pentru bagaje iar eu m-am dus la automatele de check-in pentru bilete, probleme la scanarea pașaportului meu (nu-i așa usor ca-n filmulețul de pe Lufthansa dot com, trebuie să-l ții apăsat bine de tot). Noroc că erau vreo cinci, șase check-in terminale. Japonezii care și-au desfăcut la un moment dat bagajul mare, galben, de plastic tare și am putut sa vedem ce au înăuntru: într-o jumătate erau numai plase de hîrtie cu nume de marcă, Gucci, Prada, iar cealaltă jumătate ... paste. De ce oare paste? De fapt, ce să cumpere, haine, ca noi, est-europenii? La ei se găsește orice. O codiță mică și la toalete. Personalul care deservea Lufthansa era foarte, foarte amabil, în ciuda vînzolelii și a unor remarci nervoase făcute de unii pasageri nerăbdători. Și mai puține magazine decît la München, operatorul ne-a oprit cele două pet-uri de apă, pe care a trebuit să le lăsăm acolo, nu le puteam bea, nu mai știam unde-s biletele, erau în buzunarul la jachetă. Uf! Cumpărat un parfum de la duty-free, tot Allure, un pic mai ieftin ca la Sephora și două reviste, Marianne-Le Magazine littéraire, suplimentul cu lecturi de vacanță, și un supliment Nouvelle Observatoire, cu locuri branșate din Paris. Mmm, reviste parfumate, deci se mai fac așa ceva! Francezii nu au doar reviste de muzică dar și reviste grupate pe genuri muzicale: jazz, alternativ, rock. În avion am răsfoit Vivre Côté Paris (pe care mi-am luat-o din oraș). Tînăra pasageră japoneză, draguță, spirit artistic, care stătea în dreapta mea și exersa partituri, stewardesa care a vărsat din greșeală puțină apă pe ea. Mîncat puțin, iarăși ceva dulce, cu stafide, de reamintit să nu mai beau suc de mere sintetic (prea mult zahăr care mi se urcă direct la creier). La Aeroportul din München lucrează mulți oameni în vîrstă, i.e. peste cincizeci, șaizeci de ani. În interior, cam pustiu. Aveam de petrecut șase ore (dar, deh, cum spuneam, biletele erau mai ieftine). Ne-am îndreptat spre terminal. “Later, madame”. ”Later?”. ”Yes, later”. Oricum, sala aceea se închidea pentru cîteva ore. Mîncat un sendvici, o mini baghetă de fapt, abia mai tîrziu am realizat că avea în interior o felie de castravete, mers prin cîteva magazine răsfirate, uitat la cărți, ediții internaționale. Nemțoaica negresă care n-a vrut să-mi vîndă un pet cu apă pînă nu i-am arătat biletul. La terminalul spre Timișoara un românaș îmbrăcat ... ca un românaș, adivă vai-și-amar de capul lui, grăsuț, povestea la telefon, icnind de rîs după fiecare frază, după care a stat încruntat pînă la plecare. Alt tînăr, încrezut, probabil ingineraș multinational pilos, probabil șefuț sau pfș-ist (pupător în fundul șefilor), citea încruntat o carte groasă de Neil Galmann sau Terry Pratchet, nu mai știu exact. S-a anunțat că zborul are o mică întîrziere. Se însera cînd am plecat. În avion, doi tineri, ingineri, proști, ca toți inginerii români de altfel, în stînga mea, îmbrăcați urît, unul cu tricou polo negru, scămoșat, celălalt cu o cămașă țipătoare, povesteau de servici. Începeau frazele cu ”stai”, ”păi nu”, ”deci ăștia vor să”. Unul era ceva testor și povestea cum a testat un tool care face ”pîc, pîc, pîc!”. Și făcea meseria asta de cinșpe ani. Vai de capul lui de idiot! Doamne, sper să nu ajung și eu așa! Sper să mă hotărăsc odată să plec naibii de-aici! Zbor pe înserat, apoi noapte. Vazut luminile unui oras, dar n-am aflat care anume era. Apoi Timișoara, lumini mai multe, se vedea Catedrala și m-am simțit mai bine. M cu băgăjelul de mînă, coborînd voinicește pe scara mică a avionului, nu s-a plîns deloc, draga de ea! De fapt dacă mă gîndesc mai bine nu s-a plîns deloc în toate cele zece zile cît am fost plecați! Eram pe drumuri de vreo doișpe ore. La pașapoarte, în față era un japonez sau nu știu ce, la care-au stat cinci minute, că-mi venea să merg la celălalt rînd. Oricum, bagajele începeau să sosească. Bucuria pe care-o am de fiecare dată cînd îmi văd bagajele sosind pe bandă. Abia am putut să scot în afară mînerul de la geamantanul mare, se blocase. M-am opintit cu M și pînă la urmă am reușit. Afară era cald. Întuneric și cald. Mers la un șofer de taxi cu figură cumsecade, care tocmai condusese pe cineva la aeroport. Ne-a spus că ăptămîna trecută a fost frig dar chiar în ziua aceea a fost cald și că se anunță a fi și mai cald în zilele următoare. În fine, am ajuns, mașina a dat rateuri după ce i-am spus șoferului să meargă zece metri mai încolo. Tîrît bagajele pe rotițe, zgomotos, pe asfaltul românesc zgronțuros, pînă la scară. Mîncarea era aproape gata. Am început să despachetez, întrebîndu-mă cum naiba au încăput toate acolo. Întîi cărțile, pe care le-am pus imediat în bibliotecă. Abia cînd M s-a dus pe balcon și a vazut plantele ei frumoase îngrijite, udate așa cum trebuie și a ridicat mîinile-n sus de bucurie, abia atunci am realizat și m-am bucurat și eu la rîndu-mi, că, totuși, sînt acasă.