Clienți și ghișee

Intru atît de des prin anumite magazine încît agenții comerciali de acolo au ajuns să mă cunoască, să mă salute, sau uneori chiar să-mi știe obiceiurile (de exemplu, dacă plătesc cu cardul, sau că nu cumpăr și o plasă odată cu cartea ci o duc în geantă ori în buzunar). Îmi place mult să merg prin librării, să mă uit la îndelung la cărți și, din cînd în cînd, să-mi cumpăr cîte una. Știu pe de rost cum sînt aranjate cărțile în fiecare librărie din oraș, ordonate pe genuri, pe autori sau pe edituri și locația unde se află ele. Am memorie foarte bună zic eu pentru așa ceva. Mi-ar plăcea să fiu librar, asta dacă vor mai exista cărți în viitor. Pînă atunci, cred că-i o meserie ușoară, sînt clienți puțini și civilizați. Dar nu-mi place să fiu recunoscut. Prefer anonimatul. Nu intru-n vorbă cu librarii. Nici nu prea am timp (în general merg în pauza de masă) dar și din cauză că așa sînt eu, mai retras, solitar. Totuși, cum spuneam, librarii mă recunosc. Mă refer la cei care stau mai mult în același post, puțini, fiindcă și aici schimbarea personalului e la fel de frecventă ca-n firma unde lucrez. Mi-am comandat cărți via Internet, care-mi vin la Poștă. Evident că și operatoarele de acolo mă recunosc, nici nu-mi mai cer cartea de identitate. Poate sînt singurul care comanda de la bookdepository.co.uk sau Amazon ori anticariate online. Stau oare într-un cartier de inculți? Sau poate am eu o față ușor recognoscibilă. Aveam un prof la facultă care i-a spus unui coleg că nu l-a prea văzut la cursuri și cînd colegul i-a spus că a fost, profu s-a uitat pe tabelul de prezență și a văzut că așa e și i-a zis: ”Mă, tu ai fi bun de spion!”. Ei bine, eu nu sînt bun de spion, deși, cum am spus, îmi place să trec neobservat, cel puțin uneori. Nu și cînd e vorba de fete. De exemplu anul acesta, la Paris, am intrat într-una din librării de trei ori și deja vînzătorii mă salutau, dădeau din cap cînd mă vedeau (”A, bonjour monsieur!”). Ok, acolo aveam un motiv în plus să nu mă simt în largul meu, știi cum se uită francezii la cei care au alt accent. Așa că murmur, un ”merci”, ”bonjour”, și ”au revoir” și mă grăbesc spre ieșire. Iar dacă, la supermarket sau la casă la patiserie mă întrebau ceva mai complex, rapid (ce fel de tartă cu mere vreu, alsaciană sau de cealaltă sau să-i dau adresa ca să-mi facă un cupon de reducere la promoția de săptămîna viitoare, mă pierdeam, mă bîlbîiam și abia-mi mai găseam cuvintele). Așa-s eu. La Sephora de exemplu, știi cum e, toți vin să-ți ofere mostre să le miroși, să te ajute să alegi printre zecile de mii de sticluțe, vorbind încontinuu, mitraliat. La magazinul de electronice, există un agent care te ajută, alegi, efectiv te ajută. Nu vii ca țăranul est european și-i ceri exact modelul și submodelul de aparat foto. Nu-i politicos. Trebuie să conversezi. Apoi, se spune că la ei chelnerii sînt nepoliticoși. Dacă-i privești în ochi și dialoghezi cu ei, și nu să te duci la tersasa de la colț ca la supermarket, atunci te respectă. Oricum, acolo trebuie întîi să saluți vînzătorii, să-i privești în ochi, să le zîmbești chiar, nu ca la noi. Țin minte, cînd m-am întors în țară după prima mea ieșire în Franța, acum vreo zece ani, că am venit cu aceste obiceiuri și mi s-a părut că vînzătorii păreau suprinși, dar totuși răspundeau pe același ton, politicos. Relațiile cu oamenii de la ghișeu erau dure în ”L'ancien régime”. Eram doar un copil pe atunci. Tin minte că oamenii trebuiau să-i zîmbească măcelarului ca să le pună o bucată de carne mai fără grăsime. Sau să-și încerce norocul cerîndu-i aprozaristului un kg de banane-n plus, fiindcă se dădea doar două kile la fiecare om de la coada de o sută de metri. Pe atunci vînzătorul de la casă era rege. La clienții mai în vîrstă mentalitatea asta nu s-a schimbat, încă mai observ astfel de instincte. Oameni care cînd merg la poștă le tremură mîna cînd întind o foaie cu un mandat tipei de la ghișeu sau persoane care, după ce efectuează o operațiune la o bancă particulară (particulară!), simt nevoia să lingușească pe tipa de acolo, să-i spună că e foarte mulțumită de serviciile băncii și alte lucruri de genul ăsta. Oricum, eu unul niciodată nu m-am simțit bine cînd a trebuit să mă așez în fața unui ghișeu. Poate din cauza timidității mele, poate din cauză că funcționarii sau agenții de vînzări păreau că nu mă plac, sau că, văzîndu-mă cinstit sau naiv (în românește-s sinonime) li se părea că-s o victimă sigură, un debușeu pe care să-ți verse frustrările. Situația s-a mai schimbat, desigur, între timp, de cînd m-am mai maturizat și de cînd a început să mi se rărească părul și de cînd ochii-mi sînt mai obosiți și de cînd arăt sau chiar sînt mai deprimat. Le-o fi teamă sau oamenii s-au mai civilizat pe ici pe colo. Herta Müller spunea într-un interviu cu Liiceanu că în anii optzeci i se părea nu doar că regimul era ostil, dar și că oamenii erau ostili între ei și înrăiți. În ziua de azi în unele instituții ale statului (la buletine, la oficiul de cadastru, în spitale, la vamă etc.) aceste obiceiuri rezistă. În Franța nu am avut treabă cu funcționari ai statului, așa că-n privința asta nu prea pot să mă pronunț.