Sociabilitate corporate

Una dintre cerințele de bază în firma unde (încă mai) lucrez este ca toți angajații să fie comunicativi și sociabili. Este o companie mare, cu proiecte la care lucrează sute de oameni, într-un mediu internațional și pentru care se cere o expertiză ce n-o găsești pe Net, ci trebuie și poți s-o dobîndești doar în interior. Și treaba asta ți se spune încă de la angajare. Cultura corporate pune accent pe lucrul în echipă, și pentru susținerea acestuia se organizează tot felul de activități: team-building-uri, excursii la munte, competiții sportive, ieșiri la iarbă verde sau la un restaurant cu membrii echipelor, ca să nu mai spun de chefurile de Sărbători (Crăciun, sau de venirea primăverii, etc.). Sună frumos, nu? Cu toatea astea, există în cadrul tuturor angajaților o tendință centrifugă, de izolare, firească aș zice. Nu consider că sînt un om cine-știe-ce sociabil, adică, hm, cum să spun, mi-ar plăcea să ies cu oameni inteligenți prin oraș, prin baruri, spectacole, dar n-o mai fac, și asta în special din cauză că nu prea mai am cu cine. Foștii colegi cu care mă-nțelegeam bine au plecat prin Vest (ce fac ei acolo, de ce nu prea socializează acolo, asta-i altă treabă), cei care-au rămas de atunci sînt cam vai de ei, inculți, țărani, stresați de mass-media, iar cei mai noi, tineri, ei bine, ei sînt fie ocupați cu facultatea, fie nu prea au lobul frontal dezvoltat, ca să mă exprim blînd, și nici nu prea observ o tendință progresistă. Realitatea este că mi-e din ce în ce mai greu să suport în jurul meu atîția indivizi proști dintre care unii sînt chiar deosebit de proști. Ori am devenit eu mai mizantrop, ori numărul tîmpiților a crescut alarmant în ultimii ani. Desigur că nu toți sînt așa, fiindcă altfel aș fi fugit de mult de aici. Există o mulțime de oameni OK. Înainte, acum vreo 5, 6 ani, situația era destul de echilibrată: pot spune că îmi plăceau cam o treime dintre colegii mei din firmă, o altă treime îi disprețuiam, iar cealaltă treime, ei bine, n-aveam deloc de-a face cu cei de acolo. Acum raporturile sînt, respectiv, 20,50,30 (cam intuiesc și altceva). Nu știu cum s-a ajuns aici în situația asta. Și acest lucru m-a îndepărat atît de la acțiunile sociale dar a și contribuit în mare măsură la decizia mea de a pleca naibii de aici și asta cît mai repede. Ce mi se pare interesant, după cum spuneam, este tendința aceasta de fugă, de izolare pe care-o văd și la colegii din jurul meu. Poate este de vină și oboseala, fiindcă tot lucrînd ani și ani într-un domeniu stresant devine evident că te cam uzezi, dar și din cauză că, și asta-n primul rînd aș zice, exacerbarea lucrului laolaltă (oamenii stau împreună într-un birou, fără nici un pic de spațiu privat unde vrînd-nevrînd apar antipatii, chiar dușmănii). S-a ajuns în situația că echipa primează în detrimentul individului. Și asta nu doar îți distruge încrederea în tine însuți, ci îți și poate creea un soi de dependență de grupul din care faci parte, de disoluție a personalității chiar. De asta se mai spune despre noi că lucrăm la o firmă comunistă. Unora modul acesta le convine, de exemplu celor lipsiți de caracter. Însă mai toți colegii mei visează să se retragă cît mai curînd la țară, sau într-o suburbie, unde să-și cumpere sau să-și construiască o casă. Dar, desigur, întîi și-ntîi să strîngă bani pentru asta. Unii (piloșii care-au prins misiuni în străinătate) au și făcut-o deja, alții încă nu s-au mutat definitiv. De fapt acest lucru este nu doar subiectul favorit de discuție al colegilor, dar și punctul central de convergență al tuturor gîndurilor lor, atît cît au mai rămas din ele, după ce citesc presa proastă și se uită la televizor, lăsîndu-le restul creierului vidat. Și de-aici rezultă îndobidocirea. Unul din colegii mei, un imbecil desăvîrșit, vorbește mereu, obsesiv aproape, despre ce mult i-ar plăcea lui să dea de mîncare la găini, să sape-n curte, deși, bineînțeles, n-a făcut-o niciodată, și, așa văicăreț cum e, și cu degetele lui lungi și subțiri, nu-l prea văd făcînd-o vreodată. Comic dar și puțin trist în același timp, dacă te gîndești că la asta s-a ajuns. Pe ei, care-și spun sociabili (deși asta nu mi se pare deloc sociabilitate) nu-i interesează ieșirile prin oraș, la restaurante, cinematograf, cafenele, cluburi sau orice altceva ce înseamnă spațiu public: librării, plimbări, parcuri, expoziții. Personal, urăsc conceptele de suburbie-dormitor și de sat tradițional românesc contemporan, mizerabil, împuțit și populat de sălbatici. Pentru mine, locuința mea de vară e la oraș. Și atunci, cine-i mai nesociabil, eu, un citadin, sau ei, niște pastorali? Aici totul se petrece în spațiul firmei, în pauza de cafea sau mai ales în spațiul biroului, de la bîrfe, la comentarii politice, sport, plus lucru. Totul se suprapune sau se amestecă la servici. După care, la sfîrșitul programului, toți o tulesc, fiecare la casa lui. Ca și cum ar duce o viață dublă, schizo...? Ok, poate nu chiar pînă-acolo. Iar în privința job-ului nu observ o creștere a productivității, dimpotrivă: cum să fii eficient la lucru într-un mediu plin de bîrfe? Poate situația de fapt este consecința unei îndoctrinări, manipulări. Uneori mă gîndesc că orice filială locală a unei multinaționale este de fapt un laborator în care se fac experimente socio-psihologice, avînd băștinașii drept cobai. În fine, concluzia ar fi că oamenii de aici nu-s atît de prietenoși cum par la slujbă, ba din contră. Poate asta este ceea ce face de fapt orice firmă mare dintr-un om, sau poate este doar din cauza stilului de lucru de tipul totul-la-comun, sau are alte cauze sociale (familia) sau istorice (stat sălbatic, după cum se exprima oficial european ”citat” de WikiLeaks). La firmele echivalente din Occident spațiul privat este respectat (eu unul aș prefera cred oricînd cubiculele, și spun că cine le disprețuiește n-a văzut unde lucrez eu) dar și acolo există un du-te vino al personalului (partea bună acolo e că ai de unde alege). Se spune de exemplu că la New York și dacă cîștigi 200K pe an te poți simți ca un loser, să trăiești de exemplu în colocație. Clar, acolo ai altă cultură, și dacă nu mergi sau nu ești văzut prin baruri, teatre, cinematografe, săli de concert primești oprobriul public (economisirea e considerată ca fiind ceva passé, sau chiar de prost gust). Nu știu de ce în middle-class-ul românesc, chiar corporatist, (nu vorbesc de artiști sau de intelectuali autentici, dacă mai există așa ceva, cu siguranță în acest oraș nu) nu se mai practică ieșirile. De parcă după o anumită vîrstă (30) gata, trebuie să stai doar acasă și orice altceva este considerat imatur. Ar fi interesant dacă oamenii vor începe să cheltuie din nou pe ieșirile în spațiul urban după ce situația finaciară își va mai fi revenit un pic, și desigur, dacă nu s-au îngropat deja în casele lor de la țară. Pînă atunci trăiască tembelizorul, agregatoarele de știri, supermarket-urile și fast-food-urile. Noapte bună, națiune, oriunde te-ai afla!