În Parma, Ferrara și Modena, în ordine

Amintirile din cele trei orașe mi se cam amestecă în cap (am spus în postul precedent că eram cam obosit fiindcă nu mă odihnisem ca lumea nopțile) așa că cu greu disting locurile unde-am mîncat de exemplu, sau uneori chiar călătoria cu trenul pînă acolo. Toate trei sînt orașe mici, liniștite, cu o arhitectură distinctă, singurul elmement comun fiind porticurile, o invenție care merită salutată, dat fiind căldurile din Italia și soarele. Cam primul lucru pe care l-am vizitat în fiecare oraș a fost Librăria Feltrinelli, situate toate în miezul zonelor turistice, toate cu aer condiționat. Sigur, n-au fost singurele librării în care-am intrat. Și am intrat în catedrale, desigur.

Pama, spre deosebire de Bologna, nu e roșiatică, ci galbenă, ceea ce reprezintă o variație odihnitoare, bine venită chiar, cu un aer parcă ușor provincial, poate ușor somnolent. Rîul Parma e total secat, m-am speriat un pic, dar apoi am citit că lucrul ăsta se mai întîmplă, vara mai ales. Am traversat un pod și m-am plimbat un pic în Parco Ducale, la aer curat. Baptiserul e o clădire interesantă, cam în genul turnului din Pisa, într-o zonă cu pronunțat aer medieval. Privind oamenii o vreme, îți poți imagina, trecînd desigur peste cei care-și fac selfi-uri și îmbrăcați în shorts, o curte medievală, cu intrigi și drame de roman istoric. Da, am mîncat parmezan crud. După-masă m-am plimbat pe străduțele medievale să mă îmbib de atmosfera cu iz de demult, precum și de-a lungul străzii della Reppublica, deși m-am enervat că mai toate magazinele erau închise după-amiaza (așa e peste tot în zona asta, chiar și la Roma) nu că aș fi vrut să cumpăr ceva, dar dă orașului un aer de după-amiază de somn, care parcă mi se transmite. Cel mai nasol lucru a fost numărul mare de negri din oraș (cei mai mulți pe care i-am văzut Italia). Nu știu ce fac (așteaptă oferte de lucru sau pîndesc turiști) , atîrnă în zona gării mai ales, dar și-n centru, pe peluza din fața Galeriei Naționale, în mai multe grupuri destul de dubioase. Din fericire, am văzut suficiente mașini de poliție care-i supraveghează atent, îndeaproape, la intimidare chiar. Efectiv, un grup de vreo șase s-a așezat pe treptele catedralei. Imediat o mașină a poliției a parcat acolo, în apropiere. Am plecat de acolo pe la 4 p.m., și cumva ușurat că a fost Ok.

Țin minte drumul spre Ferrara, cu Frecciabianca (m-am săturat de regionalele cu miros de dezinfectant din ziua precedentă). Mulți turiști mergînd spre Veneția. Simți că te apropii de mare, de Veneția, peisaje plate. Mi s-a făcut iar dor de Veneto, de anul trecut. De la Ferrara spre centru și înapoi am mers pe jos. Mi-au plăcut foarte mult clădirile de pe marginea bulevardului flancat de pomi. Nu știu cînd au fost construite, prin anii 50, 60, cred, în timpul miracolului economic italian. Da, în sfîrșit un castel clasic, înconjurat de apă, mi-am zis, bine c-a rămas în picioare! Așa or fi fost toate în evul mediu? Cu siguranță erau mai mari. Nu? În ultimii ani am reînceput să citesc fantasy și-mi imaginez castele mult mai mari ca acestea, cu o curte avînd sute de oameni. Aici am mîncat (într-un restaurant cu majoritatea meselor neocupate), o pizza cu măsline negre, nu știam că se găsesc din astea în Italia. Pe Via delle Volte e greu să mergi pentru că pe jos nu e asfalt, sînt pietre și chiar cînd mergi cu pantofi se sport prin arșiță le simți și mai dureros. Am intrat la grădina botanică, lîngă Palazzo dei Diamanti, o mulțime de gușteri și zgomot de păsări. Turnul cu ceas, clădiri cu creneluri, magazinele parcă la baza Catedralei și strada pietonală cu umbrele colorate atîrnate deasupra, ca la noi pe Alba Iulia. Nu prea am multe amintiri exacte de aici, am explorat orașul mergînd pe străzi la întîmplare, ghidat parcă de liniile de forță ale istoriei, lăsîndu-mă îmbibat de atmosfera medievală, și m-am simțit bine. La întoarcere am luat un tren local, TPER, un fel de regio, dar care arăta super, un tren special Emilia-Romagna. O adevărată încîntare să mergi cu el! Aer condiționat, super curat, mulți navetiști la costum, preț de regio.

Modena e mai selectă. Ca și arhitectură e o combinație între Bologna, Parma și Ferrara. Mulți oameni în vîrstă pe străzi. N-am prea văzut negri, poate și din cauză că, în seara precedentă, la RAI a fost un anunț privind ranforsarea pazei obiectivelor turistice din toată Italia, în urma unui alt atac terorist grotesc din Franța. Am intrat într-o piață agro, Mercato Albinelli, acoperită, minunat, minunat! Dar mi-a fost jenă să filmez. Cel mai bun restaurant din lume se află pe undeva prin Modena, poate că se aprovizionează de aici. Ca peste tot, multe femei frumoase, de toate vîrstele, pe bicicletă. Multe străzi înguste, pietonale, dar în același timp foarte circulate, fără grafitti, cu buticuri ca niște mini galerii de artă, cu storuri la apartamentele din edificiile parcă cunoscute, în altă viață poate, și în care nu știi cine șade cum zicea Topîrceanu. Am suprins un moment cînd storurile unei clădiri tocmai erau închise și îmi încercam să-mi imaginez ce se află dincolo de ele: un cărturar sau o pereche care face dragoste sau pur și simplu un om care-și respectă siesta. O atmosferă parcă în afara timpului real, cu oameni care trăiesc parcă în alt timp decît al nostru, într-unul condus după legile calmului, ale ritmurilor lente și al valorilor perene.  Un fel de paradis. Arteziana din fața Palazzo Ducale, în arșiță, cu apa țîșnind din asfalt și copii jucîndu-se prin apă sub cerul de azur, fără nici un pic de nor.