Nu există reguli pentru a scrie un roman. Jack Kerouac spunea în "On the Road" că trebuie doar să te ții de treaba asta ca un toxicoman. În rest poți face cam ce vrei. În literatură există o libertate mai mare decît în orice altă formă de artă. Nu trebuie să-i dai o formă anume, nu trebuie să respecți reguli, ca în pictură, sculptură, teatru sau film. Romanul se poate eschiva de la toate acestea. În fond, cine vrea să scrie trebuie să se pună în fața unui ecran gol, sau în fața unei foi goale de hîrtie, sau să dicteaze într-un reportofon, și să creeze, din nimic, ceva.
Fac aici un dump de memorie, cum se spune în IT, adică voi scrie tot ce-mi trece prin cap, fără nici o ordine, fără nici o regulă și fără să-mi pese ce va ieși – oricum numai eu voi citi după aia. Am deseori senzația că fiecare cuvînt pe care-l scriu este înconjurat de o mare de liniște și că înaintez prea încet, că nu știu unde să pun următorul pas, cînd există atîtea opțiuni. Am citit o mulțime de cărți și mi-am făcut o constelație de scriitori preferați, fiecare avînd stilul său propriu, inconfundabil. Și cu siguranță mai există și alții, pe care nu i-am descoperit încă. Însă mă-ntreb dacă nu cumva citind atîția scriitori, cu atîtea stiluri diferite, nu-mi dispersez cumva atenția, nu-mi diluez viziunea, sau, dimpotrivă, asta mă ajută să învăț, mă inspiră, iar acest amestec, amalgam de stiluri nu poate fi decît fecund. Cei mai mulți scriitori spun că nu știu dinainte unde vor ajunge. Mergi pe un drum și lași drumul să te conducă iar el va avea grijă să te ducă undeva. Cred că trebuie întîi încercat să copiez maeștrii, pentru ca mai apoi să mă desprind. Pentru mine, cel mai important lucru, în orice formă de artă, este fluiditatea. Trebuie și poate să existe fluiditate și în postmodernism, în ciuda fragmentării texului. De fapt acesta este lucrul pe care-l admir cel mai mult. Și spre care tind. Dar nu mi-am definitivat încă stilul. Nu mi-am găsit vocea interioară, cum se spune. Nu prea am nici teme, doar licăiri de idei care se pierd, dacă nu le notez imediat, în ceața sau în întunericul din creier. Se spune că temele te găsesc, nu trebuie să le găsești tu, și în nici un caz nu trebuiesc impuse. Aici mi-am intrat în mînă. Pentru mine story-ul primează. O carte care nu are un story, un plot, e doar o masturbare. Sînt și excepții notabile de la această regulă, Henry Miller de exemplu. Iar stilul – hm, în general, prefer un stil mai clar, mai limpede în exprimare unuia mai sinuos. Îl prefer pe Paul Auster și mai puțin Salman Rushdie. Și în nici un caz autorii care te aburesc, te amețesc, te îneacă în cuvinte. Detest estetismul (filocalia). Trebuie știut să dezvolți atît story-ul, cît și fraza, să le construiești pe rînd, să le galvanizezi. Să iei o bucată de realitate și să-ncepi s-o mesteci. Uneori mă gîndesc că magicul poate fi un deus ex machina al contemporaneității. Se cam abuzează de el, dar nu este viața însăși magică? Evadat din cotidian. Mă interesează literatura americană. Viguroasă, realistă. Scriitori care se exprimă liber. Simți că scriitorii au ceva de spus. Am folosit adjective, ori mie nu-mi plac deloc adjectivele. E foarte important ca ritmul să nu se rupă, dar să fie drămuit, pentru a nu sufoca textul și a nu rămîne repede out-of-steam. Trebuie ales momentul potrivit pentru a băga cărbuni. Trebuie un ritm, cu eventuale pauze dar și acțiune progresivă. Merge și acțiunea pură, dar n-o poți ține tot așa pînă la final, altfel treaba tinde să devină aridă. Trebuie și "vegetație". Haruki Murakami folosește din plin tot felul de acțiuni personale: gătit, mîncat, servici, mers cu metroul, etc. Dar nimic nu trebuie să frîneze desfășurarea acțiunii, nici tranzițiile între scene, nimic. De evitat metaforele, sau descrierile poetice de peisaje, sau despre vreme, de care făcea mișto Mark Twain. Pentru asta există film, nu mai trebuiesc exprimate în cuvinte. Sau, eventual, gen haiku. Dar în rest, trebuie evitat minimalismul. Dat adîncime personajelor, tridimensionalitate, nu doar contururi cu sau fără fond. Frazarea trebuie șlefuită continuu pînă cînd ”ceva” îți spune că ai ajuns la un punct de la care orice altă variantă de modificare strică. Trebuie lucrat mult ca să faci texul să pară simplu, natural, fluid. Arta care ascunde arta. Pentru asta, de jucat cu cuvintele pe ecran pînă iasă ceva. Uneori trebuie rescrisă întreaga pagină, sau întreg capitolul. Regîndit totul. Să scrii înseamnă să rescrii, spunea Hemingway. Trebuie să fii cinstit, să-ți sondezi adînc propriul eu și să-l confrunți cu curaj. Tradiții sau negarea lor? Caracterul universal care se naște din cel național. Noul se naște din vechi, prin fuziune? Sau te poți dispensa de tradiție? Căutat să pară veridic. Lungimea – nu mai mare de 300 de pagini. A, și metascrierea, neapărat – îmi provoacă extaz! Umbra personajului, persona. Subconștientul colectiv al lui Jung. Chiar nu trebuie să te atașezi de personaje. E o dramă, doar nu despre viața ta e vorba. Epic, acțiunea trebuie să se întindă pe decenii sau doar pe două zile. Merge oricum. Postmodernism, imersiuni în biografii de personaje, care pot fi mai importante decît acțiunea în sine. Acțiunea principală poate fi ramificată, firele să aibă alți protagoniști principali, gen poveste-în-poveste, dar să fie în armonie cu întregul, într-un acord, ca și corzile unei chitări. Căutarea extraordinarului în ordinar, ca la Truffaut. Totuși, realitatea trebuie reinventată, să nu pară reportaj. Ruperea de banalul cotidian. Să conțină referințe la sex. Poți să te cufunzi în marea de cuvinte, dar să poți respira pe sub apă, ca la Saramago. Coincidențe credibile. Foarte puțin foreshadowing, ca-n filme, dar nu prea mult, că altfel se zaharisește. Iar pentru mine o carte bună este aceea pe care vrei s-o recitești over and over again, și să-i descoperi înțelesuri noi la fiecare relectură. Relații între sexe. Mai multă acțiune decît interpretare, deși hm, cam discutabil. Chestii contemporane, cultură pop. Muzică serioasă, nu hituri. De evitat alunecarea spre kitch, pulp. Proza trebuie să degaje energie, vitalitate. Să simți că-ți crește pofta de viață cînd citești. Evitat să spui un lucru de mai multe ori, eventual făcut comparații, sau, mai bine, prin imagini comparative. Personaj prins între cîteva obsesii. Căutări, tot felul de căutări, pe străzi, pe Internet, la capătul lumii. O călătorie, un drum, neapărat. Și, mai ales, un caracter unitar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu