Finețuri

Am ajuns la cantină și m-am așezat liniștit la coadă. Nu era aglomerat. Mai era pînă să-nceapă să sosească și angajații de la departamentele situate mai departe. Oricum, nu-mi place să stau la coadă, să ascult conversațiile infantile, vulgare pe care le poartă atît noii angajați cît cele obosite și îngrijorate ale vechilor, acoperite din fericire în mare parte de două boxe mari conectate la o stație de amplificare care difuzează în toată sala un post de radio local. Uneori, cînd ajung, se întîmplă să văd coada în linie dreaptă spre ușa de la intrare, și atunci nici nu mai stau, fie mă-ntorc în birou fie merg prin oraș, dar nu era cazul acum. Îmi pregăteam tichetul de masă și banii, să-i am ficși, să nu mai pierd timpul cu restul, care, ca în multe locuri în România adesea nu ți se mai dă. Brusc, în spatele meu s-a așezat Vrăjitoarea. O numesc așa pentru că chiar seamănă cu una. Sorin mi-a spus că a fost colegă de facultă cu ea, deci e cam c-un an mai mare decît mine. Nu e înaltă, dar poartă mereu tocuri cui și e întotdeauna îmbrăcată provocator, machiată strident, cu ochii tragici, răutăcioși, mari și bovini. Este slabă, cu mijlocul de viespe. Poartă părul în șuvițe, lung, castaniu, vopsit, și pun pariu că are o mulțime de fire albe. Are atitudinea unei cîntărețe de muzică populară, sau a unei țațe, mereu grăbite. O mai văd uneori și cînd vin la servici și în pauză, prin oraș și este tot timpul pe fugă. Poate chiar are treabă, să-și plătească facturile de exemplu, sau să-și vadă copilul la grădi. Sau are un amant care o așteaptă într-un apartament, pentru una mică (deși nu cred, o femeie care face sex des nu arată așa stresată). În fine. Simțeam că mă arde cu privirea-n ceafă, că stă dintr-un moment în altul să-mi spună ceva, dar n-are curajul. M-am prefăcut că n-o bag în seamă, că mă uit în față, cu interes, la felurile de mîncare. Avem doar o singur rînd, unde se stă pentru toate felurile, nu ca-n Franța, unde erau bufete separate. Am ajuns la tăvi, ea a luat una înainte, deși a trebuit să stea cu ea în mînă pîn-am ajuns la grilaj. Apoi ea a luat aperitivul înaintea mea. Hm. Aproape am ajuns la tacîmuri. Și atunci ea și-a băgat mîna prima, și a luat rapid, țac-țac-țac, cele trei tacîmuri înainte ca eu s-apuc să întind mîna, fiindc-a trebuit și să-i fac puțin loc, totuși. Am ajuns la ciorbe. A luat una de sus și apoi, ușor, mi-a împins tava cu tava ei. Cînd aprope c-am ajuns la felul doi, îi văd deodată mîna întinzîndu-se-n fața mea și apucînd farfuria cea mai apetisantă, chiar cea pe care pusesem ochii, dar la care eu unul n-aș fi putut ajunge fără să deranjez două persoane care stăteau la rînd în fața mea. Toate astea fără să spună pardon, evident. Și-a pus farfuria pe tavă, apoi a apucat-o imediat cu amîndouă mîinile, și s-a dus repede-repede-n față, să plătească, deși mai erau vreo patru persoane înaintea mea la coadă. Am privit-o cum merge apoi fuguța-fuguța la locul ei la care stă ca zilnic, de-obicei, singură. Nu e nici o morală aici, dar sper că e evident ce-am vrut să spun.

La automatul de cafea e în general o coadă mică dar asta constituie un bun prilej de a mai schimba o vorbuliță cu alți colegi, alte forme de viață, sau chiar de a mai studia natura umană, așa cum e ea prin aceste locuri, cam proastă, necivilizată și obosită. Acuma, trebuie spus că la noi în clădire, de vreo doi-trei ani încoace, există un automat, unul singur, care oferă cafea gratuit. Ei, și fiind gratis, multinaționalii, tot provinciali, se cam înghesuie. Există unii care vin cu o cană mare, apasă pe butonul de selecție, apoi așteaptă pînă automatul prepară zgomotos băutura (macină cafeaua) și în cele din urmă piuie, indicînd că paharul de plastic s-a umplut, o treabă care ține cam treizeci de secunde, după care imediat își comandă o altă cafea, timp în care își toarnă conținutul paharului de plastic în cană. Unii își comandă apoi în felul acesta cîte trei patru băuturi (lapte cald de exemplu, sa amestec de capucino și ciocolată) fără să le pese de cei care așteaptă-n spate la rînd. Poate că nu le-a trecut prin mansardă ideea că după fiecare pahar luat, civilizat ar fi să se reașeze, din nou, la rînd dacă mai vor înc-o băutură. E nevoie oare de training special pentru asta?

Mai demult se aduceau la servici, la bufet, dimineața, două coșuri cu fructe. Nu erau ele cine știe ce frumuseți culese, dar chiar picau bine. Știi ce bine prinde să mănînci un fruct cînd ajungi la servici? Mi-am zis, iată un obicei sănătos, se vede că avem manager un francez. Doar că nu le prea prindeai. Pentru că în momentul cînd soseau fructele, imediat se revărsa din toate etajele un puhoi de oameni, cam aceiași de fiecare dată, anunțați nu se știe cum, și care își umpleau buzunarele cu banane, cu mere, pere, piersici și altele, atît cît puteau ei să ducă. Românașii se gîndeau poate că astfel, consumînd mai mult, se vor aduce și mai mult. Eh, numai că n-a fost așa, mulți rămîneau fără. Și mi se pare evident că astfel, obiceiul n-a mai ținut. Și totuși, la alt departament, am auzit că sistemul totuși funcționează.

Părerea mea este că productivitatea scade direct proporțional cu numărul de angajați care stau într-un birou. Adică nu degeaba la MS sau Nokia, Ericsson ori în multe alte companii care chiar au succes, care chiar sînt lideri mondiali, și care chiar au nevoie de omeni creativi, angajații stau singuri, sau maxim cîte doi într-un birou. La noi însă treaba e pe dos. Fiind necizelați, apar tot felul de lucruri care-și distrag atenția. Angajați îmbrăcați fără gusturi (de exemplu pantaloni și pantofi negri cu ciorapi albi, cămăși cu carouri mari colorate strident, fete grase cu haine strînse pe corp, să li se vadă țîțele atîrnînd într-atît că mai au puțin și le ajung în chiloți). Veșnicele discuții despre sistemul de climatizare: există cel puțin unul care e în dezacord cu ceilalți, căruia-i frig cînd celorlalți le e cald sau invers, prilej de mini crize de nervi dintr-o parte sau alta. Sau mîncare la birou, mirosuri puternice de pufuleți sau de alune. Aveam un coleg care mînca semințe cu o mînă și cu alta dădea clickuri de mouse. Am undeva și o poză cu mormanul de semințe din fața lui. Apropo, acum lucrează în Germania, dar la o firmă cu mulți auslanderi, așa că poate s-a adaptat din punctul acesta de vedere, poate nu. Întotdeauna există în birou cîte unul sau cîte una care scade moralul celorlalți, care pomenește de oboseala-i cronică, de lipsa de chef. Sau chiar citește știrile de pe Net, de pe agregatoare de știri locale, cu voce tare. Sau își povestește viața sau obsesiile neexorcizate. Ori conversează în stilul contemporan, cu întrebări directe, fără să aibă răbdare să asculte răspunsurile celuilalt interlocutor, ca-ntr-un dialog al surzilor. Se pronunță cu nonșalanță chiar sume mari de bani, de terenuri (obsesia locală), apartamente sau mașini. Apropo de bani, o chestie de finețe absolut nesesizabilă pe-aici. Dacă-i dai cuiva o ciocolățică sau un bilet de autobuz, imediat a doua sau a treia zi își va da aduce banii pe acestea. Asta este ceva ce nu se poate explica. Și toate astea în timp ce tu încerci să lucrezi, iar dacă ai chiar un task super-important, evident că te enervezi. Da, normal că mai ascult la căști, mp3 playerul, sau radioul, dar nimic, nimic nu poate înlocui liniștea.