Încotro?

A trecut deja o treime din acest an. Și ce mă-ngrijorează cel mai tare este că ultimii ani seamănă prea mult unul cu altul. Ca niște linii paralele pe care le trag, ca să-i număr. Ce am făcut practic de la începutul anului? Foarte puțin. OK, am scris o chestie ceva mai bună, (despre care-am povestit în postul precedent). Și care mă tem că va avea aceeași soartă ca la concursul de data trecută. De ce nu? După ceea ce s-a întîmplat nici nu știu nici măcar dacă mi-a fost înregistrat în concurs. Și mă gîndesc că și anul trecut s-a întîmplat la fel. Dar voi fi mult, mult mai deprimat. Un prieten îmi spunea pe Net odată, hei, relax, vezi că au trecut abia cîteva luni. Mai ai timp să-ți îndeplinești planurile. Dar nu prea fac nimic deosebit. Îmi revin greu după servici, care mă extra solicită. Abia am timp să mai citesc cîte-o carte. Lucruri mici: am citit vreo zece cărți, dar de luat, mi-am luat, evident, de zece ori mai multe. Am văzut peste 60 de filme. Multe thriller-e, ca subiect pentru scenariu. Apoi vreo duzină de Nouvelle Vague, de care-am făcut rost cu greu. Apoi m-a amuzat chestia cu vulcanul care are un nume ciudat și cu anularea zborurilor. Și m-au amuzat pupincurișii care erau în misiuni în Franța și care au fost nevoiți să mai rămînă pe-acolo. Dar s-au simțit bine. Dacă prind vreo ofertă mă gîndeam să merg și eu la Paris. Cinstit, pe banii mei adică, nu cu firma asta de piloși. Dar mi-e să nu mai erupă odată, sau să izbucnească celălalt, care-i cică mai mare. A, m-am întîlnit cu doi foși colegi care lucrează în Finlanda. Și m-am bucurat că-i văd. Ce oameni de calitate am pierdut! Mă uit la cantina firmei – calitatea oamenilor este din ce în ce mai subțire, ca șnițelul de porc de acolo, gătit prost, cu mult ulei. Toți rupții în fund, jegoșii, toți amărîții. Ce-i asta, America? Îndemnul de pe Statuia Libertății? Așa s-a ajuns. Și nu e nici un semn de ameliorare. Nici la lucru, nici în țară, nici cu viața mea, care stagnează. Ce aștept? Un miracol, ca-n piesa lui Leonard Cohen? Ce să fac? Au francezii un proverb: 'qui ne fais rien, fais mal'. Și nu mai vine odată primăvara asta cu adevărat! Încă mai trebuie să pornesc căldura la calorifer, și mai e o zi pînă Întîi Mai. Păcat că e sîmbătă și aici de punți nu s-a auzit, sau se fac că n-au auzit.

La servici treaba s-a împuțit. Încă din decembrie mă gîndeam să merg la un proiect mai nou. Dar tocmai am aflat săptămîna asta că proiectul la care lucrăm acum a devenit brusc (ciudat?) mai prioritar. Și deci sîntem blocați pe post. Mai exact, expresia care s-a folosit este: nu vă puteți transfera. De plecat puteți pleca doar dacă vă dați demisia. Ăsta-i stilu' de management românesc! Deci tot GSM. Shit. Urăsc proiectul ăsta! Adevărul că oricum n-am experiență pe partea proiectelor astea cu hard-ul. Ei și ce? Oricum aș fi vrut să învăț. N-are cum să fie așa greu. Plus că se făcea training în Franța mea dragă, dar, nefiind nici băgăcios, nici prieten cu șefii, nici pupincurist, oricum, nu cred c-aș fi reușit să ajung. Și ne-am și împuținat. Grați a plecat. Mă simt f. prost din cauza asta! Stăteam fain acolo în birou, noi doi, spate la spate. Uneori mergeam la masă sau discutam despre filme. Sau prin oraș, la o librărie. Dar știu. Nu m-am purtat prea atent cu ea. Eu îs mai sălbatic, recunosc, deseori prea adîncit, scufundat în propriile gînduri. Uneori treceau zile fără să schimbăm mai mult de cîteva vorbe. Dar oricum, eram uniți ca prin niște fire nevăzute. Dar astea nu prea țin. Și nu mă așteptam să plece. E drăguță. Energică, cum îmi place mie. Înaltă. Hm, nu prea găsești fete înalte pe aici. Puțin cam miștocară, ca orice timișoreancă, dar bună la suflet. Cam imatură în unele lucruri, dar, fiind sociabilă, se vede că se pricepe la caractere. Plus intuiția feminină. Păcat că-i măritată. De fapt, nu știu, e ciudat că uneori îmi lăsa impresia că nu este, sau că s-ar fi despărțit. Poate așa o și fost, dar apoi s-a împăcat, dar nu mai scriu acum lucrurile care m-au făcut să cred asta. Ce mai e și viața! Unii vor ceva, dar își dau seama că n-au curaj și revin, anchilozați sub atingerea baghetei conveniențelor. Alții rămîn doar cu o impresie. Așa a fost și plecarea ei din proiect. Spunea că a luat o decizie fără să se gîndească prea mult. Așa sînt unii. În fine. Faptul e că din zece negri mititei, cîți eram la început, zece code monkey, am rămas patru și trebuie să ducem la sfîrșit o porcărie de proiect, fiind bruiați zilnic de tot felul de oameni din Franța, și pe care trebuie să-i servim, fiindcă aici imaginea în exterior este ceea ce contează în primul și-n primul rînd. Mă gîndesc că nu sîntem o echipă normală, și că lumea fuge de noi. Ăsta-i alt lucru care mă pune pe gînduri. Nu ne suportă nimeni. Și nici pe mine poate. Mă întreb ce părere au ceilalți din celelalte echipe de lîngă noi, despre mine. Ei, care-s atît de sociabili, expansivi, exuberanți, gălăgioși, vorbăreți - chiar excesiv. Și mă concentrez din ce în ce mai greu la servici. Uite un exemplu de activitate pe care-o fac. Zilele trecute îmi trimite unu din Franța un set de log-uri cu toate actvitatea binarelor noastre pe ultima săptămînă, în full traffic, și-mi cere să mă uit peste ele și să-i zic dacă mi se pare ceva suspect. Fuck, man! Și dă-i cu grepuri, zipgrepuri, vezi cînd s-au făcut takeovere, de ce. Nu mai rezist, man! Spunea un coleg că se simte obosit tot timpul. Altul, mult mai tînăr, îi împărtășea sentimentul, ca să zic așa. Nasol, man! La alte firme se trage și mai greu, știu asta, că am mai lucrat și prin alte părți. Dar nu știu cît voi mai sta aici. Într-o zi îmi voi da demisia. Sper cît mai curînd. Și m-am săturat de țara asta. Și mă voi duce la Paris. Voi închiria o mansardă, cît mai sărăcăcioasă și mai ieftină, dar trebuie neapărat să fie o mansardă, cu vederea asupra mării de acoperișuri. Preferabil și cu o mică grădiniță deasupra. Și într-un imobil cu oameni simpatici, cam ca-n 'Baisers volés'. Am să stau la o măsuță și am să scriu la laptop, știi? Am să scriu trei romane! Dintr-o răsuflare, fără pauze, un an întreg. Am să încep poate cu o culegere de povestiri, ca antrenament, și apoi – trei romane. Postmodernist, dar fluid, cum îmi place. Cred că, dacă ar fi să spun într-un cuvînt care e cel mai important lucru în artă, l-aș spune pe acesta: fluiditate. A, și aș scrie încă un scenariu de film, că acum am experiență, poate pot să-l vînd undeva. Și poate îmi voi găsi o consoartă, scriitoare sau artistă. O fată deschisă, cu bun gust și bun simț, cu care să am un copil. Și chiar dacă nu voi fi publicat, măcar să le scriu. Nu-mi pasă. Și, dacă nu-mi merge la Paris, poate că mă voi duce mai departe, la New York, dacă acolo chiar este capitala culturală a lumii. Măcar să încerc. Asta pînă la patruzeci de ani. Oricum nu mai am mult pînă la middle age, pînă devin un quadragenar. După aia – nici nu-mi pasă ce se va alege de mine. Poate voi muri sărac. Nu voi avea niciodată bani ca mulți dintre colegii mei. Dar voi fi mai fericit și mai împlinit. Și mai uman.