luni, 26 aprilie 2010

Înainte și după concurs

Am lucrat cam două luni la el, și am cam dat tot ce am putut din mine. Serios. Consider și acum, cu o detașare dată de trecerea aproape a unei luni întregi, că subiectul e interesant, cu acțiune, cu subtext și chiar și dialogurile, în general, sînt destul de OK. Am scris aproape în fiecare seară la el, mă rog, cu unele pauze, timp în care m-am mai documentat, am văzut și revăzut cîteva zeci de filme de gen – thrillere, dar nu numai. În tot acel timp nu mi-am luat liber de la servici decît două zile. Consideram că-mi ajung serile și week-end-urile. A, și la servici îmi mai notam cîteva idei într-un carnețel roșu, cu spirală, pe care mi l-a dat Grați, și pe care-l purtam tot timpul cu mine. În ultimele două săptămîni însă simțeam că 'I loose steam' – asta poate și din cauză c-am uitat un lucru esențial, o regulă care spune că nu trebuie să uiți să te simți tu însuți bine în timp ce scrii. Ori asta se vede, cred, mai ales în ultima parte, cînd mă simțeam obosit, și am scris greu, 'cu sînge', cum se spune. De fapt acolo era și climax-ul, pe care l-am visat chiar cînd eram pe la început. Am început să scriu de mînă, într-un caiet, cu caracterizarea personajului principal, apoi a celor secundare, apoi am schițat plotul și am început să scriu synopsis-ul iar apoi am trecut la treatment. După prima parte, îmi ardeau deja mîinile să m-apuc să scriu pe calculator, așa c-am început să scriu mai devreme de-a avea foarte clar în minte toate detaliile. Apoi, cam după primul sfert, m-am oprit. M-am blocat. Nu mai știam la un moment dat cum să scot personajul principal dintr-o încurcătură. Dar asta am rezolvat-o după ce am discutat puțin cu un prieten pe Net – de fapt ideea mi-a venit în timp ce formulam emailul. Chiar și cu doar cîteva zile înainte de predare mi-am zis hai să umplu un gol aici, era vorba de un detaliu al unei evadări, care era lăsat în parte la îndemîna imaginației, poate neesențial. Dar mi-a venit o idee. În minte nu-mi suna ca fiind cine știe ce, dar pusă pe hîrtie, zău că m-a dat și pe mine pe spate! În fine. La început mi se părea că pot umple lejer 120 de pagini, sau că nici nu mi-ar ajunge pe cît aș avea, dar în final n-am depășit decît cu foarte puțin o sută. Asta scris cu paragraf 1.5, conform regulilor lor, și cu Times New Roman 12 (care arată ca porcu' – nu știu de ce nu se cerea Courier, dar mă rog.) Dar cumva, nu știu cum, simțeam la un moment dat ca totul, dar absolut totul, întregul Univers îmi era împotrivă, știi? Aglomerarea de lucruri la servici, probleme acasă, gălăgie de toate felurile împrejur, o mică răceală, și așa mai departe. M-am simțit extenuat, am resimțit efortul chiar la o săptămînă după ce l-am uploadat. Da, aici o altă greșeală, de notat, aceea că nu știu să-mi dozez efortul, să-mi revin repede de la servici, și să fac un switch rapid de context, ca să mă exprim ca-n IT. Și mi s-a întîmplat cel mai rău coșmar, de care mă feream și mă feresc tot timpul. Acela că upload-ul a eșuat la început, deși știu bine că i-am permis folosirea cookie-urilor și a java script-ului. A trebuit să pun securitatea sistemului de operare pe minim, dar pe minim!, și apoi să aștept un timp, și abia la a nu știu cîta încercare, mi-a apărut mesajul de succes. Am fost dărîmat la început. Acuma, ce să mai cred? O fi fost bine? Cine poate ști? Răspunsul e vînare de vînt. Deși, dacă o apărut mesajul la final înseamnă că o fi reușit, nu? Ce naiba, doar nu... Pe de altă parte am lucrat și eu la programarea de aplicații Web, e drept, mai demult, acum zece ani, dar continui să nu mai am încredere în niciun fel de soft. Și ăștia, ce naiba nu trimit un mesaj de confirmare – îți dai seama ce mai soft au! Am mai întrebat pe forum și cică nu se trimite. Și nici juriul nu-mi place, în general. Un cineast de mîna a șaptea, o scriitoare de mîna a șaptea, un critic conformist aproape de pensie, tot de mîna a șaptea, și încă doi mai tineri, care, mda, mă rog, văd lucrurile mai în spațiu, deși nu prea știu cît se pricep ei la scenaristică și cît sînt de răbdători. Și dacă citește cineva cu adevărat, și prinde simbolurile și înțelesurile. Pentru că eu presupun întotdeauna că cititorul e inteligent. Enfin.

Și acum? Aștept pînă-n 20 mai pînă se anunță eventual ceva, sau pînă la-nceputul lui iunie, cînd se desfășoară Tiff-ul? Deși dacă nu te anunță pînă-n mai, e evident că șansele-s zero. Mda, dacă pînă-n 20 tot nu primesc nimic, e clar că ori nu le-a plăcut, ori nu l-au citit ori ... nu a ajuns (coșmar). Anul trecut am avut un bad feeling despre asta. Cu o zi-două înainte de a se publica anunțul pe pagina lor de web am visat că tot ce scrisesem eu într-un carnețel s-a șters. Chiar cred în lucruri din astea. Și așa s-a și întîmplat. Inițial nu a fost un mare șoc atunci cînd nu mi-am văzut numele pe lista finaliștilor, dar apoi, încet, încet, m-a cuprins o depresie. De atunci însă, între timp, în ultimul an, am studiat serios filmele, am citit cărți, manuale de specialitate, am citit scenarii și, desigur, am văzut o droaie de filme bune. N-am prea pierdut timpul prea mult în privința asta. Oricum, știam că scenariul de anul trecut era prost. Dar anul ăsta chiar m-am străduit. Și chiar am găsit un subiect, nou, original, pe care l-am dezvoltat ca lumea. Și aș mai putea încă să-l mai șlefuiesc, să-l mai cizelez, mai am cîteva idei cu el, dar ... nu știu, acum nu-mi prea mai vine. În fond, cum altfel poți să-ți dai seama că e gata, decît din instinct? Mă gîndesc să vorbesc cu cineva de pe forum, să mă îndrume, dar parcă poți să ai încredere? Mi-e să nu mi-l fure, ca orice lucru din țara asta. Sînt destui indivizi dubioși pe-acolo. Și mulți sînt genul de oameni cărora le plac filme din astea proaste, în genul minimalismului românesc, cu acțiune atît de dezvoltată încît abia face valuri într-un pahar cu apă. Era un articol acum vreo lună în Adevărul Literar și Artistic, despre faptul că așa zisul nou val minimalist românesc (cum sună!) și-a atins limitele și trebuie depășit. Și e scris de critici ca lumea, de Anca Grădinariu de exemplu (preferata mea! - apropo, o urmăresc pe Twitter), nu de babalîcii ăia pupincuriști cărora le plac filmele cu adjective, avortoane, fluiere, șaorme, fasoane etc. De fapt articolul e cam ca un pumn în plexul pseudo cineaștilor din Ro din ultimul deceniu, prea mult ridicați în slăvi, extra premiați, și ale căror filme nu-s vizionate de nimeni. Ce m-am mai răcorit citindu-l! Mi-am zis: Uau, man! Uite, nu-s chiar singurul om care gîndește așa!

Mă întreb dacă mai are rost să continui cu scrierea de scenarii. Măcar așa, pentru portofoliu. M-am tot gîndit și gîndit. Șansele de a reuși ceva care să se și materializeze într-un film sînt mici, indiferent de valoarea scenariului. Cauzele sînt multe – mediul corupt, extrem de corupt, în primul rînd, apoi lipsa unei industrii adevărate, etc. Plus că – asta e, mulți se consideră auteur-i. De fapt, apropo, tocmai am citit cartea lui Michel Marie despre noul val francez. Eu cred că afirmația lui Truffaut privind cinemaul de autor este una entuziastă, adesea scoasă din context, și în același timp este una de orgoliu, făcută la începutul carierei, cînd căuta să-și facă un nume, și deci înainte de a face lung-metraje. De atunci însă a trecut mai bine de o jumătate de secol. Lucrurile s-au mai schimbat. Cinematograful a evoluat. Nici ei nu erau pe deplin auteur-i, în fond. Aveau scenariștii lor, plus cei care le scriau dialogurile, etc. Regizorul e directorul filmului, evident că-și pune amprenta peste tot, dar – dar! – filmul se face în echipă, iar el nu are cum să le facă pe toate. No way, sir! C'est n'est pas comme ca! Dar, ca să revin la ideea principală. Urmăresc forumuri pe Net, nu doar aiureli românești, sînt abonat la grupuri, bloguri și reviste online de specialitate, dar cam degeaba. Dar ca tu, de aici, din fundătura de țară în care te afli, să ajungi să scrii pentru 'dincolo', este ... oricît de optimist ai fi, doar un vis. Nu, nu cred că poți ajunge undeva în lumea asta a filmului doar de unul singur. Mai demult credeam asta, acum însă... De fapt ... dar nu, nu văd cum.

Ziceam că m-am tot gîndit și m-am gîndit. Vreau să scriu, asta-i clar. Trebuie s-o fac, altfel simt că explodez. Dar nu, nu scenarii. Adică ... nu știu, nu cred. Mai bine ficțiune. Un roman, sau povestiri. Acolo ai o libertate deplină de exprimare, nu trebuie să respecți o structură, nu trebuie să-l faci 'accesibil' (se știe, oamenii proști nu citesc cărți). Poți fi independent, lucru care, zic eu, mi se potrivește. Chiar dacă nu se prea citește în măsura în care se văd filme, măcar poți ajunge să fii publicat. Da, mi-ar plăcea să pot trăi numai din scris, chiar dacă aș cîștiga mai puțin la început. Poate că se va putea, poate că se poate. De altfel cred că sînt puține locuri în lumea asta în care poți să te descurci doar din asta. New York, Paris, Berkeley, Londra, nu mai știu, eventual, poate, Barcelona, sau altundeva, cîteva puncte în Europa, unde statul mai bagă ceva bani și oamenii-s mai destupați, i.e. mai civilizați și deschiși. Dar, cine știe? Să vedem.

Niciun comentariu: