Iarnă 2k-2k&1

Mă întorc pe firul amintirilor, în anul 2000, începutul lui 2001... Era tot prin perioada asta a anului. După ce ieșeam de la serviciul ăla îndobidocitor, infantilizant, concentrat asupra cîtorva milioane de nimicuri abstracte, mă duceam serile prin diversele net-club-uri care începeau să apară pe atunci prin Timișoara, încercînd să intru-n dialog cu fete (pe net, desigur). Eram destul de disperat: cu puțin timp în urmă aflasem că fosta mea prietenă se măritate și simțeam că dacă nu-mi găsesc și eu o imediat o parteneră, mă dezintegrez, mă transform în pixeli. După ce-am avut vreo două trei blind date-uri total nereușite, cu diverse tipe găsite pe site-uri de întîlniri, m-am lăsat păgubaș, însă continuam să merg prin Club 30, să beau o cafea și un gin tonic, stînd în fața computerului dar mai mult pentru a asculta live jazz, blues sau funk. Îmi plăcea nu doar că aveam Net de bandă largă, nu ca la lucru, ci mai ales acea atmosfera de fum de țigări fine și de parfum, de semiîntuneric, luminile albastre de pe scenă, lichidele colorate din pahare, oamenii bine îmbrăcați, zgomotul de fond al discuțiilor, rîsete, clinchete. Cîștigam destul de bine, (deși eram în plină criză dotcom) astfel că îmi permiteam (situația a-nceput să se deterioreze după cîteva luni). Ce căutam să fac cu banii? Oricum nu aveam timp să mă bucur de ei. Cînd ajungeam acasă, mă prăbușeam în pat, la tv, sau la cîteva pagini dintr-o carte și apoi somn, mult somn. Nici unul din colegii mei nu mă însoțea, majoritatea erau mai mici ca mine, unii încă erau la facultate și erau stresați cu examenele etc. iar ceilalți erau niște țărănoi urbani sălbăticiți. Nu-mi făcusem prieteni. Așa că mă duceam singur, învingîndu-mi timiditatea, trăgînd cu ochiul din cînd în cînd prin sală. Nici o fată nu era singură iar femeile de acolo, cu eleganța și siguranța lor de sine, nu erau de liga mea. Ce lume diferită față de cea în care mă învîrteam de obicei! O lume care părea adevărată dar în același timp reprezenta și un fel de oază, un refugiu de la mizeria de afară, cu tramvaiele jerpelite, trotuarele fărîmicioase, tarabele colorate, și, mai ales, mizeria umană, o Românie ce părea blocată într-o prea lungă tranziție, ca un tren nevoit să aștepte într-o haltă în mijlocul cîmpului. Pentru mine, clubul reprezenta o fereastră către civilizație, către Occidentul la care visam de atîta timp cu toții și pe care începeam să-l percepem prin Internet, altfel, nu prin tv sau filme ca pînă atunci. De asemenea, clubul însemna o lume de oameni adulți, maturi, fără vizibile griji pentru viitor, unde păreau să se întîmple atît de multe lucruri. Îmi părea că e suficient doar să ai un gram de curaj, să faci un pas ca să te găsești acolo, ca Alice dincolo de oglindă. Veneau formații cool, cu oameni îmbrăcați cool, cu instrumente cool, care cîntau despre dragoste, aventuri, despre a lăsa totul în urmă și despre a avea curajul de a întreprinde ceva, ceva care să mă scuture de amorțeala care parcă încă de-atunci începea treptat să-mi cuprindă toată viața. Și ce e cu adevărat ciudat e că acum, după 12 ani, mă regăsesc cam în aceeași situație, tot în acest mean old town, realizînd că m-am învîrtit în tot acest timp în cerc, ajungînd la fel de debusolat și încă mai pesimist, cu o experiență de viață pe care n-am unde s-o folosesc, cu Parisul pe care l-am lăsat în urmă, cu amintirea prietenilor care s-au împrăștiat în toate colțurile lumii. Am ajuns prea fără de speranță pentru a mai ieși măcar prin cluburi, stînd în pat cu laptopul, în aceeași peșteră platonică a mea, nemaiașteptînd să se întîmple nimic...