Insuficiențe estice

Fiind expus de atîția ani, încontinuu, la cultura pop, îmi dau seama din ce-n ce mai mult că există atîtea lucruri care mi-au lipsit sau pe care nu le-am făcut într-o măsură potrivită, începînd din copilărie dar și în tinerețe, comparativ cu un occidental, încît am dezvoltat un sentiment de insuficiență și oarecum de inferioritate de care nu pot scăpa și care simt că mă trage în jos. Părinții mei făceau pe atunci tot posibilul ca să nu simt că-mi lipsește ceva, așa că pe atunci nu prea conștientizam absențele. De exemplu n-am prea avut acces la reviste benzi desenate – am avut, cînd eram mic, în total doar vreo două duzini de reviste de gen. Încă simt nevoia să recuperez la acest capitol, deși știu clar că n-o să-mi ajungă timpul. Nu se găseau în comerț și în plus erau scumpe. Și nu voiam să forțez mîna alor mei – aveau rate. Cu cărțile din fericire am stat mai bine, ai mei îmi făceau rost cum puteau, fie le cumpărau pe sub mînă, fie împrumutau, dar, uite, de exemplu "Lord of the Rings" a apărut la noi cînd eu aveam deja vreo 24 de ani. N-am avut canale de desene animate, doar cîteva minute pe zi la sîrbi sau sîmbăta după masa la Gala desenului animat, alb negru. Abia cînd am ajuns prin anul doi de facultă mi-am pus cablu. La fel, filme pentru copii (cu unele mici excepții la sîrbi, deși nu înțelegeam limba, doar rupeam puțină engleză), și nici n-am avut video. Am avut magnetofon dar muzică nu se găsea, așa că ascultam ce ascultau ai mei. N-am stat niciodată la casă, n-am avut curte, nici garaj unde să meșteresc ceva, dar aveam o cameră a mea și un dulap cu jocuri și o trusă de traforaj (trebuia să fiu mereu atent să nu fac mizerie sau să ciobesc din greșeală mobila, cumpărată și ea în rate). N-am învățat să cînt la nici un instrument – ai mei mi-au luat ore de ghitară cînd eram în clasa a patra, dar eu nu m-am ținut. Nu știu de ce. Poate era epoca pop, poate mi-am pierdut pur și simplu interesul. N-am făcut parte niciodată dintr-o trupă de teatru școlar, doar niște scheciuri patriotice de care mi-e încă greață. N-am trăit într-un mediu artistic sau care să aibe oarecum tangețe artistico-creative, deși am avut un unchi mai boem, care cînta prin baruri la mare vara, însă diferența de vîrstă era prea mare. N-am fost niciodată într-o tabără școlară, doar în niște excursii de o zi cu clasa. Ok, asta pentru că nu vroiam eu, nu-s deloc genul sociabil. N-am fost niciodată la un meci de fotbal internațional cu miză, pe un stadion plin. Ce să-i faci, dacă echipa locală era mai mult prin B? N-am stat niciodată într-un campus universitar cum e de exemplu cel de la Cité Universitaire din Paris sau cum am văzut și văd în atîtea filme și documentare americane. Cît despre jegul ăla de campus timișorean, cu camere înghesuite, a fost mai bine că nu treceam pe acolo decît rareori. N-am avut parte de burse în străinătate, profii făceau tot posibilul să ne descurajeze, unul dintre ei ne-a și zis-o, iar din tot anul nostru la doctorat au plecat un fiu de profesor de la noi de la U și niște colegi tupeiști care s-au folosit de acest prilej doar ca să ajungă mai repede în Vest (vize, etc.) (ca fapt divers, toți au abandonat studiile și nu s-au mai întors). Așa că am rămas aici, lucrînd în primii ani pe la tot felul de firme obscure, semi profesioniste, și nu am călătorit prin străinătate imediat după terminarea facultății cum obișnuiește lumea bună din Vest. Însă pînă la urmă am călătorit și am  lucrat totuși, ca detașat în Franța, dar abia mai încolo, după cîțiva ani, cînd m-am angajat la o multinațională. Singura mîngîiere în tot acest timp a fost în primul rînd faptul, foarte important de altfel, mi-am dat seama mai încolo, că eram cu ai mei, că avea cui să-i pese de mine și eu pe cine să ajut, și aveam cărțile, care atunci începeau să apară, (mă refer la cele serioase), și muzica. Librării și buchiniști au fost și sînt puțini, rareori găseai ceva care să te surprindă, cu excepția poate a primei jumătăți a anilor nouăzeci, cînd piața Operei era plină de tarabe cu cărți (kitchoase). Și acum, după atîția și atîția ani, sînt nevoit să-mi comand de pe Net cărțile care n-au apărut încă la noi și care mă interesează. Dar chiar și astăzi există atît de puține edituri la noi! N-am lucrat niciodată într-o atmosferă serioasă, cu excepția perioadei cînd am fost detașat cum spuneam dar și acolo aveam de-a face din păcate mai mult cu colegi români, iar în țară am lucrat doar în firme cu colegi inculți, proletari cu facultate și care parcă aveau adhd, deși sînt destul de bine plătit (pentru România), nu trebuie să mă plîng de asta, și, din exterior, pentru cine nu știe, firma se vede ca fiind serioasă. Și mai sînt și altele, dar nu mai timp azi.