Dincolo

Mă aflam la una din ședințele alea plictisitoare, cu tot departementul plus o seamă de invitați din străinătate și în care se prezenta activitatea pe anul precedent, rezultate, planuri etc. Îmi venea deseori să ies, fiindcă simțeam că nu mai rezist, dar politețea m-a împiedicat de fiecare dată. Și jena că aș putea fi observat, cu atîția oameni împrejur (deși eram amplasat destul de strategic, mai în spate). După amiază însă, simțeam că-mi vine să mă urc pe pereți și am ieșit. Cînd am dat să revin, am văzut că pe hol mai erau destui oameni care stăteau pe fotoliile de pe coridor, lejer. Atmosfera era relaxată, nici urmă de apăsarea din sală. N-am mai revenit. Mi-am comandat o apă, m-am așezat și eu pe un fotoliu, am discutat cu colegii (grozav ce poftă aveam de discuții). Și m-am întrebat: de fapt așa e și viața, nu? Stai într-un loc, plictisit, crezînd că faci bine ceea ce faci și deodată soarta te trimite în alt loc unde descoperi o altă lume, un alt mod de a trăi.

La fel m-am simțit și cînd m-am angajat, acum mulți ani. După ce înainte lucrasem la o prostie de firmă, m-am angajat aici și am fost trimis direct în Franța și după vreo lună începeam să văd altfel viața, cariera, oamenii, chiar relația pe care-o aveam atunci și pe care-am terminat-o cînd m-am întors. De fapt atunci am avut timp să-mi reevaluez toată viața, concepțiile, și în plus am întîlnit colegi noi, faini, normali, mai normali decît mine.

Sau anul acesta, cînd am ajuns la Paris în vară și pe drumul de la aeroport, după o noapte de nesomn, încă stresat, (concediul abia începuse) deodată am văzut o piață din aia, cu terase, cu oameni relaxați, femei frumoase care-și vedeau liniștiți de băuturile lor. Dintr-o dată m-am relaxat și eu și am zis: Hei, ce atîtea griji? Sînt la Paris! Aici este viața!

Cînd îmi luam cîte-o zi liberă, mă plimbam prin oraș, liniștit. Și mă gîdeam că singurul loc plin de nebuni e serviciul ăla al meu.

Romanul lui Philip K. Dick, The Penultimate Truth se petrece într-un viitor în care oamenii sînt forțați să locuiască în mari orașe-adăpost subterane, situate la mare adîncime, spunîndu-li-se că la suprafață sînt radiații și că este un război în plină desfășurare, cînd, de fapt, războiul s-a terminat de mult. O conspirație a celor de suprafață a făcut ca doar puțini oameni să mențină această stare de lucruri. Asta pînă cînd un om din subteran se decide să urce ca să facă rost de un organ de transplant pentru unul din colegii săi. În fine, romanul este foarte complex, ca orice roman al lui Dick.

Aceste stări însă nu sînt continue, după ce m-am întors acasă am revenit la vechea mea lume, însă dacă ar fi? Lumea de dincolo de oglindă. Dar e o altă lume? Nu e tot aici de fapt? Trebuie să evadăm sau să profităm de ea? Putem să trăim în două lumi? Oricum, dac-ar fi două lumi, de una dintre ele m-am săturat. E mai sigură, carteziană, dar este golită de viață, de energie, de intelect, de orice fel de spirit artistic. Vreau să fac switch, mi-am zis. Trebuie să fac. Altfel voi regreta toată viața. Și am deja cîteva regrete, îmi ajung.