Plecări ale colegilor

Oh, am avut atîția colegi și colege de servici care au plecat din companie tocmai cînd începeam să-i cunosc mai bine sau, enfin, nefiind prea sociabil, măcar am început să mă obișnuiesc cu ei! Unii au plecat în mod urît, cu nasul pe sus, predicînd celor rămași că ei pot mai mult de-atît, că ei sînt de fapt mult mai inteligenți pentru firma asta, pentru orașul ăsta sau pentru țara asta, enfin, poate și ca un mod de-a se auto-încuraja. Alții, cu est-europenismul rural mai prezent în sînge, au plecat disprețuitori, jignindu-i de-a dreptul pe cei rămași. Poate ca o refulare asupra șefului (român) sau proiectului (în majoritatea cazurilor imens, monstruos, tentacular, care-i sufoca) sau a lipsurilor materiale din viața personală sau doar ca proastă creștere (intelectualii fini n-au ce căuta aici, nu știu cum m-au angajat pe mine, poate nu-s chiar intelectual, poate că la interviul de angajare am avut doar francezi, altfel nu știu). Alții au încercat un regret, alții, mai copilăroși, au vrut să se întoarcă după numai cîteva zile după ce s-au mutat pe malurile Dîmboviței, alții au încercat diverse stadii ale nostalgiei, alții poate nu s-au mai gîndit deloc, deși, nu știu, în fond, o firmă franceză încearcă să-și pună o amprentă asupra ta (cît mai e franceză acum, asta-i altă treabă). Au plecat sute,dacă nu chiar o mie, iar de întors sau întors doar cîțiva, cît să-i numeri pe degete. Un coleg mi-a zis odată, la petrecerea de adio, „hei, am fost colegi și la fosta firmă, am fost și aici, ei bine, eu cred că vom mai fi”. Aici a avut dreptate, deși nu cred că-n sensul în care și-ar fi dorit: după vreun un an, un an și ceva, s-a întors, deși la alt departament. Bine, și eu căpos și bleg în primul rînd. Și de fiecare dată cînd cineva părăsește corabia, îmi zic: ah, uite altul mai dezghețat care mi-a luat-o înainte! Apoi îmi fac o autoevaluare rapidă: hei, îmi zic, poate ceva nu-i în regulă cu mine, poate-ar trebui să mă gîndesc și eu mai bine la carieră, ce, parcă eu nu m-am săturat și încă pînă peste cap? De ce sînt eu așa de visător, de încuiat? Dar de fiecare dată găsesc cîteva motive ca să rămîn în țară și în companie. De exemplu, familia, sau scrisul. În cadrul firmei alternativele nu-s așa grozave, iar mărire de salar ai primi după ce ai deja ceva vechime pe proiect, așa că (deci) adaug și pragmatimsul pe listă. În fond, cum e mai bine: o schimbare de job atrage și o deplasare, un progres în viața personală, sau un servici stabil îți dă o siguranță și îți permite să te aventurezi cu încredere în alte zone? Se spune că numai loserii fac o schimbare cînd li se întîmplă ceva și că cele mai bune decizii de schimbare se iau cînd totul îți merge plan, lin. Pe Intranet-ul firmei există un loc unde apar titlurile cererilor de demisie. Eu mă mai uit acolo cam pe la final de săptămînă, așa cum citesc bătrînii anunțurile mortuare din ziarele locale. De obicei, aflu de plecarea unui coleg imediat ori de la el personal, de la alții, zvonurile fiind mai rapide ca Intranetul. Și aproape de fiecare dată sînt suprins. Culmea e că sînt surprins cu atît mai mult cu cît îmi era mai apropiat. Și mă-ncearcă de fiecare dată regretul că n-am depus efortul să-i cunosc mai bine.