Gînduri după agitație

A trecut și luna august, în care am sperat că voi continua să mă refac, să mă odihnesc, fără să reușesc, din cauza haosului și agitației de la lucru, la care am fost expus constant. Vineri seara am plecat de la servici, dar nu m-am dus direct acasă, ci am luat-o pe malul Begăi și apoi prin Centru. Simțeam nevoia să-mi aerisesc gîndurile, să-mi risipesc stresul. Era cald, soarele strălucea ca-n mizeul verii și după ce-am stat atîta timp în aer condiționat, mă simțeam ca după o lungă suferință. Fiecare gură de aer proaspăt parcă mă dezmorțea, mă hidrata, ca o floare atunci cînd e udată. Aveam în picioare aceeași pereche de pantofi pe care-am purtat-o și la Madrid în primăvară și mă simțeam ca un turist, e drept, familiarizat cu locurile, dar totuși un străin. Din ce în ce mai des am senzația asta, mai ales de cînd lucrez mai departe oarecum de zona centrală, deși nu-s chiar așa de departe. Arată mai bine orașul ca acum zece, cinșpe, douăzeci de ani? Da și nu. Frumusețea unui oraș e dată și de frumusețea locuitorilor săi, ori din acest punct de vedere nu știu dacă s-a schimbat mult. Modele umane de comportament există, chiar și la televizor, sau pe internet, deși mai multe-s negative, în librării sînt mai multe cărți bune și totuși lumea parcă a evoluat prea puțin. Țărănoi au existat tot timpul, acum doar s-au mai rafinat puțin. Confundă materialismul, bunăstarea materială, cu civilizația, ca cei din multinaționale. Fetele sînt parcă mai deschise, nu toate, dar în general. De exemplu la servici sînt cîteva tipe pe care le observ, la care mă gîndesc că poate mi-ar sta bine, însă unele sînt prea tinere, la vîrsta mea, nu știu dacă m-aș potrivi. Altele vorbesc despre ce citesc în site-urile locale de știri (toate tabloide) ceea ce mă face să mă îndepărtez repede, poate prea repede. Par singure, dar nu pot fii sigur. Mi-ar plăcea o fată cu spirit artistic, deschisă la cărți, sensibilă la pictură și la muzică. Aici unde lucrez, poate și din cauza meseriei, oamenii parcă se robotizează, își pierd cumva naturalețea, devin eficienți doar dacă lasă la o parte simțurile și mi-e teamă că unii nu mai ies din starea asta nici cînd pleacă de la servici. Așa că nu prea cred c-aș găsi ceva atrăgător în a fi cu o colegă. Deși poate aș putea să încerc. La asta mă gîndeam cînd treceam prin Centru și traversam Piața Libertății, același traseu pe care-l urmam și cînd eram student, care arată mai îngrijit acum, cu flori, clădiri cu fațade refăcute, cu umbreluțele de pe Alba Iulia. Dar în zona Unirii, pe marginile străzilor pietonale, vederea atîtor terase cu locuri unde oamenii mănîncă, zgomotul tacîmurilor pe farfurii, paharelor ciocnite, discuțiilor, mi-a adîncit sentimentul de turist, de alienare. Partea asta a urbanismului nu știu dacă e considerat progres, sau gerintrificare, sau hipsterism, mă rog, un lucru care poate fi văzut la urma urmei neautentic. Îi înțeleg într-un fel pe localnicii din Veneția sau Florența sau Barcelona care spun că s-au săturat de turiști. M-am gîndit ce bine-ar fi dacă n-ar mai fi nevoie să lucrez, ci să huzuresc cît vreau, să fac ce-mi place, să mă ocup de cărți, să studiez literatura, arta, istoria, să mă reconectez cu eul meu interior. N-aveam chef să văd atîția oameni și cu atît mai mult să mă întîlnesc cu cineva cunoscut. Așa că n-am mai traversat piața, ca atunci, înainte de Sf. Maria, cînd am fost la Dom și am asistat la slujba de seară de la început la sfîrșit, făcîndu-mă să mă simt mai liniștit: preotul în sutană verde, orga, băncile. După o săptămînă de agitație continuă, continuă, continuă, de gălăgie, nervi, stres, tot tacîmul, că nici nu mai vreau și nici nu mai pot să mă mai gîndesc la servici fără să-l asociez cu agitația, m-a ajuns oboseala așa că am decis s-o iau la stînga, pe Gh. Lazăr, pe unde mergeam de atîtea ori cînd lucram prin apropiere, și apoi spre casă.

Angst închis

Deși pînă atunci aici în țară îi vedeai planînd alandala prin viață, ca niște frunze purtate de vînt, odată ajunși dincolo își fac automat planuri. Deodată, totul li se pare clar, propria lor viziune asupra ceea ce au de făcut se limpezește. Lucrează, își fac o casă, își iau mașină, totul se învîrte în jurul banilor și carierei, dar, mă rog, e și asta ceva. La mine a fost altfel. Eu mă simțeam și mai rătăcit ca aici, nu știam ce-i cu agitația din jurul meu, parcă totul se mișca pe fast-forward, deși oamenii erau mai relaxați, nu știam de ce sînt atît de multe lucruri extra-servici pe care trebuie să le rezolv, de ce pierd atît de mult timp chiar cu cele mai mărunte lucruri (cumpărături, navetă, ambuteiaje, facturi), de ce nu mai am timp să citesc. Noaptea adormeam greu, stînd pînă tîrziu în întuneric uitîndu-mă pe geam la blocurile cu mii de luminițe din Défense. Aveam trac de fiecare dată cînd mergeam la servici. Totul mi-era străin, chiar și sunetele mașinilor. (Nu ținutul e străin, călătorul e străin, spunea Robert Louis Stevenson.) Vedeam oameni civilizați în jurul meu, în metro, în autobuz, pe stradă, dar nu aveam cum să comunic cu ei, îi vedeam pe fiecare în lumea sa, ca înconjurat de o bulă străvezie. Odată, într-o seară, într-una din lungile mele plimbări, mă aflam pe Blvd. Saint Germain și am trecut pe lîngă o vitrină și apoi mi s-a părut că nu-mi văd reflexia. Am mers mai departe vreo duzină de pași, dar treceam pe lîngă o clădire de beton, fără vitrine, și m-a cuprins așa un fel de nerăbdare și curiozitate amestecată cu panică, mă gîndeam, poate eram un vampir, poate am murit și eram de fapt o fantomă. Așa că m-am întors. Sper că nu m-a observat nimeni cînd mă priveam în reflexie. Dacă ne-am putea vedea în trecut ca într-un film, mi-aș dori să văd scena asta de undeva, s-o derulez. Poate-aș înțelege mai bine ce am simțit atunci. Nu mi s-a părut că arăt diferit de băștinași. Mă încadram în peisaj perfect. (Asta s-a întîmplat vis-à-vis de 'Musée des lettres et manuscrits'.) Singurele momente faine le trăiam în serile de week-end cînd reușeam să mă simt un pic mai degajat și să simt Parisul mai familiar. Atunci mi-am făcut și unele cunoștințe, să le spun prieteni. Ce ușor intră în discuție acolo oamenii cu tine! Femei și nu numai, oameni de toate vîrstele. Evident că întotdeauna alții erau cei care intrau în vorbă cu mine. În Timișoara nu te bagă nimeni în seamă, aici se pleacă de la prezumția că orice necunoscut singuratic este potențial periculos (și eu am impresia asta, aici; poate așa este în general peste tot), acolo însă parcă e considerat interesant. În fine. Abia însă după ce m-am reîntors în țară am început să-mi fac și eu planuri. Aveam un servici, abia acum realizam asta, cît-de-cît stabil, plătit destul de bine, deși tot rămîneam fără bani la sfîrșitul lunii deoarece îi cheltuiam copios pe cărți (comandate de pe Amazon), reviste, dvd-uri și pe călătorii în străinătate, mi-am luat un apartament în rate, l-am pus la punct (tot în rate), aveam și doi-trei colegi cu care ieșeam prin oraș și încercam să atragem în cercul nostru și pe alții (n-am reușit) și cu care mergeam prin cluburi de noapte, am început să ies cu cîteva fete, deși nimic de durată, cum plănuiam de fiecare dată la începutul unei relații. Nu realizam că pierd de fapt timpul. Apoi totul a devenit nebulos, odată cu goana timpului, prietenii au plecat în Vest și alții noi nu mi-am putut face printre yupiștii ahtiați de case și gadgeturi și cu creierul golit. Și acest angst îl regăsesc iată, acum, aici. Și ce fac? Mă plimb prin acest mean old town și tot simt mă simt la fel ca atunci. Mă plimb și prin locurile unde-am copilărit cu gîndul să mă reconectez cu ceva pierdut, dar în afară de un fel de nostalgie și de un sentiment al ratării nu rămîn cu nimic. Cercul s-a închis în jurul meu. Timpul m-a prins în capcană.