Spre și de la servici

Merg la servici, la sediu, de două ori pe săptămînă, în medie, uneori ajung chiar și de trei ori. Încă nu mi-am revenit după pandemie, de la începutul căreia, greu de crezut, au trecut mai bine de patru ani. Credeam că sistemul acesta hibrid are mai multe avantaje decît dezavantaje, dar nu e chiar așa. Nu reușesc să-mi creez un ritm. Dacă vin joia, vinerea o simt ca sîmbătă. Lunea intru foarte greu în modul focus. Lucrînd în acelși timp și în flex-office, nu mai ai o masă și un scaun ale tale, așa că trebuie să vii de dimineață, printre primii, ca să-ți ocupi un loc la o masă cu două monitoare, departe de cei a căror meserie constă mai mult din datul din gură, pentru că mă concentrez cu greu la lucru din cauza nivelului sonor ridicat al conversațiilor dimprejur, lucru de care nu mă pot plînge la servici pentru că se uită ciudat la mine colegii spălați pe creier și voi fi exclus social. Preferabil și cu vedere la geam, spre bulevard și puțin mai încolo se întrezăresc uneori trenuri.

Și obosesc mai repede, din cauza mersului dus-întors, cu autobuzele care au un orar imposibil, și uneori chiar nu vin la ora stabilită, așa că uneori vin pe jos, deși astfel transpir din cauza afecțiunii mele cardiace, alteori merg doar o bucată de drum pe jos, de unde aștept/sper să vină mai repede un troleibuz, deși nu prea cîștig mult timp astfel, pentru că oricum e trafic, un șuvoi continuu de autoturisme care înaintează cu greu. Încerc să profit cît mai mult de timpul petrecut în trafic, uitîndu-mă la alți semeni care merg la servici. Oameni care poate au același probleme ca și mine, poate chiar mai grave. Tineri, fete drăguțe, nu acrituri ca la mine la servici, care mă fac să vreau să-mi schimb job-ul, măcar, sau în primul rînd pentru a lucra într-un mediu cu oameni mai civilizați, cum mi se pare că sînt cei pe care nu-i cunosc, n-am de unde ști dacă e adevărat. Apoi mai sînt pensionari. Uneori, fără să vreau, trag cu urechea. Odată am auzit doi oameni discutînd în troleul 14 sau 18, unul zicînd că merge la spital la soția lui care din ce-am înțeles n-o duce prea bine. Două doamne schimbă rețete culinare. Tinerii se uită în smartphone la reels sau scrolează în Facebook. Aș vrea să stau cît mai mult în mijloacele de transport, să amîn sosirea, unde tot ce mă așteaptă e un proiect imposibil, cu care nu prea sînt de acord, la fel ca anul trecut de altfel, un coșmar, dar n-am de ales.

La sediu îmi place că e destul de curat și că merg periodic pe coridoarele mari, lungi, miceniene, o fostă clădire/hală construită în anii dictaturii, spre unul din automatele gratuite cu varietăți de cafea, deși nu prea beau mult, uneori chiar o arunc cînd mă întorc, iar drumul de la birou pînă acolo e destul de lung și ai ocazia să mai vezi lume, poate te mai întîlnești cu un fost coleg cu care să mai schimbi cîtvea opinii despre război, despre alegeri, cînd ești într-un grup presiunea exterioară e mai suportabilă, sau care să-ți mai transmită din entuziasmul său. Deși atmosfera în companie nu e deloc roză. Sîntem în plină criză economică. Se fac o mulțime de disponibilizări, mai mult de 15% din total vor fi virați, cel puțin deocamdată, apoi, dacă piața nu se stabilizează va urma alt un val, nimeni nu știe cînd sau ce va urma. Odată am avut impresia că eu voi fi următorul și m-am panicat, mi-e și jenă acum cînd mă gîndesc. Dar auzi de unul sau de altul că nu mai sînt, bine de ei că iau salarii compensatorii, dar pe de altă parte realitatea e că nu se prea mai găsesc job-uri în domeniu.

Seara iau orice mijloc de transport de la Gară, nu aștept Expresul, numai să ies odată din zona aia, să nu mai văd mutrele ciudaților de acolo. Uneori cobor în Centru, mă uit la vitrine, mai intru într-o librărie, deși am zis că nu-mi mai iau multe cărți, mă abțin, deși mi-e greu, fiindcă nu mai am loc unde să le pun în bibliotecă. Apoi iau unul din tramvaiele care au reînceput să circule, după o pauză de mai bine de trei ani, dar așa se face totul la noi, o lentoare care radiază spre toate sectoarele. Mi-a fost dor de tramvaiul 4. Nu mai merge prin Libertății, fiindcă marile lucrări nu s-au terminat, ci prin 700, dar tot e bine. Oamenii în vîrstă din tramvaiul 4 îmi par toți cunoscuți, toți locuiesc acolo de cînd s-a construit cartierul, și în nordul orașului au fost mai mulți intelectuali sau oameni mai așezați, nu proletari și țărani ca în sud, dar nu numai. Apoi mai sînt o bună parte din pasageri foarte tineri, din nou fete drăguțe. Nimeni nu este de vîrstă mijlocie, păcat, lipsește un segment demografic care fie s-au mutat în suburbii, fie or fi emigrat, în orice caz nu-i prea mai vezi în mijloacele de transport. De fapt ce înseamnă middle age? Mai demult erau cei între 40-55 de ani, acum nu-i mai zici unuia de 50 ca fiind așa. Lucrurile s-au schimbat. Și îmi place să mă uit pe geam. Îmi amintește de liceu, de facultate și chiar de unul din job-uri de la care veneam acum mulți ani. S-au mai construit multe lucruri, supermarket-uri, bănci, au apărut firme cu mici comercianți sau cabinete medicale sau cu alte profesiuni liberale. Mă bucur că merg prin aceleași locuri ca demult, demult, și nu s-au schimbat fundamental, ba chiar în bine și mă face să mă simt iar tînăr.

Seară printre localnici

Era un început de seară senină de vară, și mă aflam la Florența, în Piazza di Santa Trinita. Lumina aurie a soarelui se vedea doar pe partea de sus a clădirilor și puțin dacă te uitai înspre sud, în depărtare, pe o stradă care dădea către un pod. M-am așezat pe suportul de marmură de la baza piedestalului coloanei. Eram obosit după o zi de mers la pas pe dalele de piatră din acest oraș atît de vechi și de aglomerat, și-mi simțeam picioarele ca de piatră, ca Bruce Springsteen în Streets of Philadelphia. Mi-era cald, și chiar mă bucuram că stăteam la umbră și că am găsit unde să mă așez și să mă uit la oameni, fără să mă holbez, desigur. Cum nu era cine știe ce circulație, după cîteva minute mi-am scos o carte și m-am apucat să citesc. După ce n-am citit o zi întreagă, ochii îmi erau parcă înfometați. Lîngă mine s-au așezat două tinere care vorbeau în italiană, atît de melodios, oh!, atît de melodios și de liniștit și de proaspăt, parcă auzeam o apă curgătoare lină într-un luminiș. Nu le zic fete, italiencele sînt atît de mature, nu se hlizesc și nu se îndoaie de rîs cum fac cele de aici la orice vorbă. Și nu pot stabili vîrsta oamenilor, poate că erau de vîrsta mea, poate doar cîțiva ani diferență, nu știu, de fapt nici nu are importanță, erau adulți, ca și mine. Apoi au mai venit doi tineri pe biciclete, s-au sărutat pe obraji, au mai stat de vorbă, tot cu aceleași inflexiuni ale vocii, apoi a mai venit o altă tînără, la fel de drăguță și continuau să vorbească, la fel. Am prins cîteva cuvinte, cred că ieșiseră de la servici. Cine știe ce meserie aveau, poate în domeniul turistic sau lucrau în vreun magazin și au ieșit din tură. Probabil nici nu cîștigau mult, raportat la prețurile de aici, dar ce contează asta? Ce fericire pe ei să trăiască într-un asemenea oraș! Cred că e adevărată ideea că dacă trăiești într-un loc frumos devii tu însuți un om frumos, strălucești și ai, găsești adică, și împrejurul tău oameni frumoși și atunci ce altceva mai contează? Nu e asta esența fericirii? De fapt nu știu ce e fericirea, dar oamenii aceia mi s-au părut mult mai aproape de ea decît cei lîngă care stau aproape în fiecare zi. Și-au dat întîlnire undeva puțin mai tîrziu, desigur într-un loc bine cunoscut de ei, poate non-turistic, apoi s-au salutat, tinerii de pe biciclete au plecat. Tinerele au mai rămas să discute. Apoi m-am ridicat și eu și am plecat. Din politețe, voiam să le las să discute mai în intimitate, poate, deși nu m-au băgat în seamă, adică nu prea cred.

Serile unui ouvrier prin Marele Oraș

Cred că dacă vrei să înțelegi cu adevărat un oraș, să pătrunzi în spiritul locului, e suficient să-ți alegi un loc, o terasă de exemplu sau o bancă într-un parc, de unde să poți privi printr-un unghi cît mai larg spectacolul străzii. Vei înțelege mai mult decît plimbîndu-te încontinuu, avînd mereu în minte și-n suflet dorința de a vedea cît mai multe lucruri noi. Cred că e și o chestie psihologică aici: există un prag peste care dacă-l treci, vei ajunge să nu mai poți asimila lucrurile noi care trec pe lîngă tine. Însă, deși aveam experiența asta, eu tocmai acest din urmă lucru l-am făcut. M-am plimbat mereu, în fiecare seară a săptămînii. Într-un fel, nu m-am putut abține. În fond n-am mai fost de mai bine de nouă luni aici, și oh!, aveam atît de puțin timp la dispoziție! Încercam să captez prin toți porii cît mai mult din atmosfera de acolo, s-o înmagazinez și s-o iau cu mine, să pot s-o recreez din nou mental oricînd.

În primul rînd metroul. Linia 9, atît de jegoasă că nici nu-mi venea să m-așez (deși în două seri aveam și geanta cu laptopul la la mine, destul de grea) cu geamurile zgîriate, vagoane mici și prost luminate, cu roțile care scîrțîiau la cea mai mică curbă. Și l-am schimbat cu 10-le, care arăta cam la fel. Ce să zic, lume multă, dar nu doar low-class sau ouvrieri ca mine. Țin minte cîteva tipologii: fata aia brunetă care stătea pe scaun la margine, lîngă ușă, cu ochelari cu rame subțiri și pe care am admirat-o în gînd că se putea concentra perfect citind o carte în gălăgia din jur. Două femei de vîrstă mijlocie care discutau, foarte sigure pe ele, apoi două femei tinere (am ajuns la vîrsta cînd spun femei, nu fete), una brunetă, alta roșcată, sexy (desigur), cu ușoare riduri, fine, se vedea că vin de la servici, parcă cea roșcată voia să se bage în seamă mai mult, era mai deschisă. Sper că n-au observat că m-am uitat la ele. Apoi doi hipsteri care probabil că mergeau la distracție în centru. Negrul care ocupa două locuri și se uita la mereu smartphone, și care, fără să se uite, probabil cu privirea periferică, s-a dat imediat la o parte cînd a venit o doamnă, care i-a spus bucuroasă, uitîndu-se la el: "Vous êtes très gentil!". Un tînăr la costum care vorbea cu sprîncenele aproape întinse la maxim cu o fată drăguță (Mais siii!, siiii!). Mi s-a părut interesant, nu știu de ce, panoul din spatele vagonului, cu firma de mutat, da' uite că nu mai rețin adresa de web. Mă simțeam așa prost îmbrăcat față de ei toți, cu jacheta aia de nici o culoare. În prima seară am coborît la Sèvres-Babylone, deși voiam s-ajung repede pe Bulevardul Saint-Germain, dar nu știu, m-a atras numele ăsta, Babylon.

Ah, clădirile albe cu mansarde care se întrezăreau treptat urcînd pe scările rulante de la metrou! Nu cred c-am mai coborît vreodată acolo. Am luat-o pe Rue du Bac. Ce bine cînd mai vezi băștinași! Oameni eleganți, cu siguranță întorcîndu-se de la servici, cu plase în mîini, sau vorbind la celular, eleganți, degajînd o atmosferă de calm, de normalitate, de cum-ar-trebui-să-fie-lucrurile-de-fapt. Ca-n manualele de franceză, nu? Magazine închise, cu excepția restaurantelor și teraselor. Am ajuns la Blvd. Saint-Germain la gura de metrou Rue du Bac, care are pe colț o clădire art-deco, cu zidul rotunjit, cum sînt multe în București. Și m-am plimbat, m-am plimbat. Mergeam destul de repede, s-ajung să văd cît mai multe. Toate terasele miroseau a fum de țigară. M-am bucurat cînd am văzut o librărie deschisă, puțin înainte de Café de Flore. Se numește L'Ecume de Pages și, deși îmi propusesem să nu intru în librării decît la Shakespeare, după ce m-am uitat puțin în vitrină am zis că trebuie s-o văd. Avea deschis pînă la zece seara și avea destui clienți. Cărțile erau atît de... nu știu cum să spun, aveau ceva... nu magic, nu găsesc cuvîntul acuma, poate wu, autentic, vintage, atemporal, și asta în întregul amalgam de clasic și nou. Am ezitat între Yasmina Reza și ultimul Modiano, ambele în colecția aia super de la Gallimard, pînă la urmă mi-am luat "L'herbe de nuits" - am văzut că toată acțiunea se petrece în Parisul anilor șaizeci. O angajată care a deschis mai brusc o ușă și era să mă lovească, (eu citeam titlurile de pe raftul de jos). S-a speriat mai mult ea și și-a cerut scuze. Un tînăr la costum, cu pantofi lăcuiți, cumpărînd atent vreo jumătate de duzină de cărți. O femeie mai în vîrstă citind atent dintr-o carte de la secțiunea teatru. Tipii de la casă erau bărboși, boemi, ca-n anii șaptezeci.

La Café de Flore vezi oameni de toate vîrstele, nu-i ca-n localurile de la noi, unde vin doar yuppies, hipsteri și afaceriști cu mutre sinistre. O băbuță drăguță bea la terasă un pahar de vin, un chelner discuta cu un client despre vinurile de anul trecut. Totul normal, firesc, nimic snobbish. OK, bon, nu mai știu exact pe unde-am fost în fiecare zi. Desigur c-am fost pe Boul' Saint-Mich' și am răsfoit cîteva cărți ietfine la douășcinci de cenți, și niște benzi desenate. Într-o seară am luat autobuzul din față de la Eglise Saint-Germain, am tarversat Sena, am mers pe la Luvru pînă la Comedia Umană, după care am luat-o înapoi ca să mă plimb și pe Rivoli. Era deja noapte, dar eu mergeam tot înainte, nu mă puteam opri, spre Place de la Concorde, apoi pe Champs. M-am oprit odată pe-o bancă într-o stație de autobuz, zic s-aștept 73-ul, dar cînd m-am uitat mai bine pe indicator, am citit că în perioada aia circula doar pîn' la nouă și-un sfert. M-am întrebat ce naiba de autobuz e ăla care merge doar pîn' la nouă și-un sfert pe Champs? Noaptea pe Champs. A trecut un Bus Discotheque dar nu știu unde avea stație. Tot Champs-ul l-am făcut la pas, măcar cu asta mă laud, dacă pot spune așa, față de mine însumi. O terasă mare, luminată în roșu, pustie, cu excepția a două fete care discutau undeva, în centrul terasei. Eram așa de obosit că la stația de metrou de la Arcul de Triumf am intrat din greșeală la RER. Puteam să merg și cu ăla, dar mi-era dor să revăd M1, (să-mi retrăiesc amintirile?) așa că m-am întors, și m-am prins destul de greu pe unde e linia M1. Metroul anunța să fim atenți la pickpockeți. Două polițiste discutau în metrou. Născute să fie polițiste, dinamice, sportive. Doi turiști masivi, nordici, tată și fiu, discutau uitîndu-se mereu pe sus la planul liniilor.

În față la Notre Dame era o tribună, nu știu la ce folosea, poate doar la o observare mai bună a fațadei superioare a Catedralei. Rue de Rivoli arată chiar mai mizeră seara. Și mai aglomerată. Iar noaptea erau deschise doar cîteva buticuri cu suveniruri, toate avînd vînzători străini. Am avut mai mult timp în ultima seară, cînd am plecat mai repede de la lucru (de fapt mi-au dat ei drumul mai repede). Magazine închise. Evident că nu m-am putut abține să nu intru și la WH Smith și la Gagliani, să iau o gură de cultură, să mă oxigenez mental. Chiar și în Paris, librăriile rămîn tot un fel de oaze. Bine că-s multe.

În fine, nemaiputînd de oboseală, cu geanta grea de laptop cînd în mînă, cînd pe umăr, am ajuns pe străduțele din arondismentul 5, m-am uitat la meniurile scrise cu cretă la cîteva restaurante și la primul la care mi-a plăcut atît meniul cît și vista, am intrat. Nu era unul scump, nici cine știe ce șic aranjat, dar îți puteai odihni privirea pe o grămadă de detalii pe pereți: rîșnițe de cafea vechi, farfurii pictate manual, tablouri înfățișînd peisaje idilice, o căruță, etc. Am mîncat repede fiindcă-mi era super foame. Nu spun ce-am avut ca antreu și fel principal, dar ca desert am luat Mousse au chocolat, și cu asta regimul meu a fost pus la test însă cred că nu greșesc cînd spun că s-a descurcat cu bine.

M-am plimbat de cîteva ori pe St. André-des-Arts, înainte și-napoi. În apropiere de Buci toate terasele sînt ocupate (Happy Hour). Mai multe grupuri de muzicanți stradali, îmbrăcați șic, cîntînd un jazz din New Orleans, și o bătrînică dansa de mama focului. De fiecare dată m-am oprit să privesc. Chiar aveau talent. Am văzut cîțiva turiști români, mai în vîrstă, plimbîndu-se agale. Seara nu mai găsești baghete, și-mi era așa poftă de una! Am mîncat paste la o pizzerie aglomerată. Erau foarte fierbinți și beam apă și pentru că-mi era sete și ca să sting fierbițeala. Lîngă mine s-au așezat două fete și au început să sporovăie într-una. Dacă eram la noi în țară nu s-ar fi așezat niciodată lîngă un băiat, fie el și singur. O impresie: în Franța fetele chiar mă observă, spre deosebire de aici, la noi, unde toate îmi par că suferă de probleme oculare grave. M-am uitat la afișele de la cinematograful independent "Le Saint André des Arts", păreau filme super-bune, dar n-aveam timp. Parcă timpul se oprește cînd mă aflu în fața unui cinematograf sau într-o librărie și uneori chiar mi se pare că ultimii ani au fost un vis și că de fapt acesta e prezentul, și cred că dacă închid ochii nici nu mai știu în ce an sînt, ar putea fi 2001, sau 1990, sau chiar anii șaptezeci. Mulți oameni singuri cumpărînd bilete, intrînd. Oare chiar erau singuri, asta o fi alienarea parizienilor sau mi s-a părut doar?

O seară caldă de primăvară în Centru

Din Unirii pînă în Piața Operei, via Libertății. Peste tot oameni drăguți începîndu-și week-end-ul, bucurîndu-se de seara caldă de primăvară. Orașul arată foarte occidental. Fațadele clădirilor sînt aproape toate refăcute, mașinile se strecoară încet pe străzile înguste, în aer se simte un amestec de fum de țigări cu parfum sau miresme de mîncare. Și de copaci înfloriți. Văd numai oameni cu fețe relaxate. Cupluri îndreptîndu-se spre localuri, terase, cafenele. Trec pe lîngă fete frumoase, îmbrăcate elegant, schimbăm priviri. Sufletul îmi vibrează de poezie și cîntec. În aer plutește o muzică de jazz și lounge de la barurile dimprejur. Pe Alba Iulia multe din magazine erau deschise iar vînzătorii stăteau în prag, sau pe trepte, și priveau lumea care trecea, forfota străzii. De fapt toți se priveau unii pe alții. La Operă era un spectacol, oamenii ieșiseră în pauză și priveau de pe balcon. În Centru s-au montat căsuțe, unde se vînd produse artizanale. Am stat la o terasă și am privit oamenii care se plimbau. Grupuri de cîte două fete. Sau fete îmbrăcate provocator; sau vorbind la celular. Fete cu privire melancolică. Atît de diferit de ce văd zilnic la servici! Soți ieșind cu bebele în cărucior. Am văzut o negresă cu o cheie în mînă, vorbind cu cineva înainte de a deschide o ușă de fier și de-a intra într-una din clădirile din Centru. Interesant, oare sînt și acolo apartamente, sau doar firme? Din cînd în cînd vedeam tipe intrînd sau ieșind dintr-un magazin pentru femei. La o masă discutau doi oameni mai în etate, cu păr lung și cu priviri de artiști. La alta s-a așezat un el și o ea, comandînd de mîncare. La o alta cîteva femei căsătorite, venite singure. Cum se ridicau unii, veneau alții. Chelnerița era rumenă și rubensiană, dar foarte sexy. Cînd m-am întors se făcuse deja noapte, am trecut pe lîngă cîteva librării, care erau încă deschise. O tînără aranja ceva pe rafturi. În Piața Unirii, pe băncile de piatră erau grupuri de fete, la fel de drăguțe, cu chef și priviri șăgalnice. Am trecut pe lîngă Parcul Botanic. În paralel - un șir de mașini întinzîndu-se de la sensul giratoriu pînă la interecția de la Mall. După viaduct, un vehicul turna asfalt cu toate luminile de semnalizare aprinse. Magazinele de la parterul blocurilor erau luminate și încă deschise. Totul pare așa de obișnuit. Și totuși, deși sînt în propriul oraș, mă simt, într-un fel, ca un turist care redescoperă niște locuri în care n-a mai fost demult. Poate din cauză că n-am mai ieșit de ceva vreme. În general obișnuiesc să vin direct acasă. Se spune că uneori omul simte nevoia să se întoarcă la rădăcini, la locul de unde a plecat. Ori eu am acces, sau pot avea acces, de fiecare dată, la spațiul natal. Deși acum îmi apare altfel, într-un mod pe care îl înțeleg mai bine, îl simt, însă nu-l pot exprima. Face parte din mine.