Mini-vacanță zgomotoasă

Există momente, puține, e drept, cînd îți spui că totuși parcă se merită. Se merită să mergi zi de zi la servici, merită să-ți continui viața în acest fel. De exemplu momentele premergătoare concediului, ca alaltăieri, cînd peste atmosfera de la lucru plutea o senzație de libertate. În sfîrșit, o vacanță, chiar dacă ține doar șase zile: Întîi Mai, o punte, apoi Paștele. De regulă îmi place să stau în casă și să citesc o carte sau să frunzăresc Net-ul, eventual cîte-un filmuleț, adică să-mi revin, să mă reconectez cu mine însumi. Oricum, nu cred că se poate recupera în cîteva zile tot timpul pierdut, somnul, nu cred în astfel de recuperări, dar mai bine decît nimic. De ce nu avem mai des astfel de momente? Este cald ca vara, stau cu geamul deschis toată ziua și aș sta și noaptea dacă n-ar fi atîtea zgomote. Noaptea parcă toată lumea se plimbă prin oraș cu mașinile. E un vuiet constant. Chiar și ziua este un zgomot de fond etern, bormașini, cîte-un bețiv își strigă confratele, și oameni care vorbesc în general tare, copii care țipă, auzi aspiratoare, claxoane, mașini de gunoi, tomberoane, uși trîntite, alarme, unul își repara motorul la mașină, în depărtare se aud foarte des și periodic sirene, sirene... Noaptea cred că pe-undeva sînt curse de motociclete. Lumea e dezlănțuită. Și-au luat toți concediu ca să robotească pe-acasă sau n-au bani să plece naibii undeva și atunci colindă terasele, sau se vizitează unul pe altul. Sau nu și-au luat deloc concediu și așa sună o zi obișnuită? Nu prea cred, am mai stat eu acasă și-n alte zile și nu era așa gălăgie. Sper să se potolească de Paște. Azi-noapte pe la unu, unu și ceva, cînd mă uitam la un film, s-a luat curentul. A ținut-o așa vreo 45 de minute. Ca o amintire din epoci de demult: tot cartierul în beznă, ca o pedeapsă divină pentru păcatele locuitorilor orașului. Se mai întîmplă să avem și întreruperi de curent. Bine c-aveam ipod-ul încărcat.

Prin Centru înăuntrul și în afara intervalului

De obicei merg prin Centru exclusiv în intervalul de timp 12 - 14, cînd am și pauza de prînz de altfel, și, deși de fiecare dată îmi pare că văd în jurul meu alți oameni, oameni pe care nu i-am mai întîlnit niciodată, mi se pare c-avem cu toții ceva în comun. Este un interval orar al oamenilor mai bine dispuși dar și grăbiți în același timp, al oamenilor preocupați să-și umple pauza făcînd cît mai multe: a lua masa, a plăti facturi, a intra în vreo două magazine, a face mici cumpărături, sau a lua o gură de aer, ori a-și clăti ochii, a se întîlni cu prietenii, și apoi a se întoarce la timp la slujbă. Poate acest du-te-vino, această grabă de a-și împlini cît mai multe din activitățile extra-servici, dă atmosferei citadine un numitor comun, încărcînd-o cu un fel de electricitate iar valurile de energie astfel create ne influențează într-o astfel de măsură încît simțim un sentiment al comunității, de parcă am fi cu toții colegi într-o mare firmă care poartă numele orașului. Și cu totul alte tipologii văd atunci cînd mi se-ntîmplă să ies prin Centru în afara acestui interval: oameni care se învîrt cu treburi parcă mai importante, care afișează o mină preocupată, sau oameni efectiv dubioși, sau oameni care n-au nici o treabă în aparență, nici un scop, sau care și-au terminat lucrul, puțin obosiți, sau n-au de lucru, sau studenții ori elevii care ies de la ore. Și chiar și chipurile lor parcă arată altfel, făcîndu-te să te simți aproape un străin sau un turist deși doar e același oraș, doar că mai puțin aglomerat.

Sunetele orașului, din apartament

Dimineața începe cu mașinile de gunoi, claxoane, un aparat de sudură, strigăte de șoferi, camionete din care se descarcă lăzi, baxuri grele, vrăbii care ciripesc, lătrături, mieunaturi, rîsete, frînturi de discuții, obiecte scăpate pe jos, certuri, motociclete, scutere, voci de copii care se joacă. După amiaza: portiere trîntite, sonerii de interfon, vecina de deasupra scutură ceva pe balcon, dă cu aspiratorul, mașina de spălat care merge, alarme de mașină, fîlfîit de stoluri de porumbei, zgomotul unei pungi, cîte un avion undeva foarte sus, ca un tunet îndepărtat, guguștiuci, unele mașini își ambalează motorul, altele se opresc, cîte-o briză face să foșnească frunzele copacilor, un alergat de copil, un geam se trîntește, sirenele unei mașini de poliție sau de salvare sau de pompieri, o mașină pune frînă. Seara păsărelele își revarsă ultimele triluri, mașinile care trec mai lent, ușile cu grilaj de fier de la intrare se închid sau de deschid cu zgomot puternic, hohote de rîs, muzica și bașii din apartamentul de lîngă, ascensorul urcă sau coboară, cineva bate un cui, un strănut, o tuse, bebeluși care țipă, dintr-o mașină se revarsă o melodie la modă, zgomot de trafic îndepărtat. Noaptea cîte-un tren lung, marfar, trece urlînd peste un viaduct, pași pe asfalt, cîte-o mașină cu motor silențios, plînsetele copilului vecinilor de deasupra, focuri de artificii de la un concert care se încheie, în depărtare.

O seară caldă de primăvară în Centru

Din Unirii pînă în Piața Operei, via Libertății. Peste tot oameni drăguți începîndu-și week-end-ul, bucurîndu-se de seara caldă de primăvară. Orașul arată foarte occidental. Fațadele clădirilor sînt aproape toate refăcute, mașinile se strecoară încet pe străzile înguste, în aer se simte un amestec de fum de țigări cu parfum sau miresme de mîncare. Și de copaci înfloriți. Văd numai oameni cu fețe relaxate. Cupluri îndreptîndu-se spre localuri, terase, cafenele. Trec pe lîngă fete frumoase, îmbrăcate elegant, schimbăm priviri. Sufletul îmi vibrează de poezie și cîntec. În aer plutește o muzică de jazz și lounge de la barurile dimprejur. Pe Alba Iulia multe din magazine erau deschise iar vînzătorii stăteau în prag, sau pe trepte, și priveau lumea care trecea, forfota străzii. De fapt toți se priveau unii pe alții. La Operă era un spectacol, oamenii ieșiseră în pauză și priveau de pe balcon. În Centru s-au montat căsuțe, unde se vînd produse artizanale. Am stat la o terasă și am privit oamenii care se plimbau. Grupuri de cîte două fete. Sau fete îmbrăcate provocator; sau vorbind la celular. Fete cu privire melancolică. Atît de diferit de ce văd zilnic la servici! Soți ieșind cu bebele în cărucior. Am văzut o negresă cu o cheie în mînă, vorbind cu cineva înainte de a deschide o ușă de fier și de-a intra într-una din clădirile din Centru. Interesant, oare sînt și acolo apartamente, sau doar firme? Din cînd în cînd vedeam tipe intrînd sau ieșind dintr-un magazin pentru femei. La o masă discutau doi oameni mai în etate, cu păr lung și cu priviri de artiști. La alta s-a așezat un el și o ea, comandînd de mîncare. La o alta cîteva femei căsătorite, venite singure. Cum se ridicau unii, veneau alții. Chelnerița era rumenă și rubensiană, dar foarte sexy. Cînd m-am întors se făcuse deja noapte, am trecut pe lîngă cîteva librării, care erau încă deschise. O tînără aranja ceva pe rafturi. În Piața Unirii, pe băncile de piatră erau grupuri de fete, la fel de drăguțe, cu chef și priviri șăgalnice. Am trecut pe lîngă Parcul Botanic. În paralel - un șir de mașini întinzîndu-se de la sensul giratoriu pînă la interecția de la Mall. După viaduct, un vehicul turna asfalt cu toate luminile de semnalizare aprinse. Magazinele de la parterul blocurilor erau luminate și încă deschise. Totul pare așa de obișnuit. Și totuși, deși sînt în propriul oraș, mă simt, într-un fel, ca un turist care redescoperă niște locuri în care n-a mai fost demult. Poate din cauză că n-am mai ieșit de ceva vreme. În general obișnuiesc să vin direct acasă. Se spune că uneori omul simte nevoia să se întoarcă la rădăcini, la locul de unde a plecat. Ori eu am acces, sau pot avea acces, de fiecare dată, la spațiul natal. Deși acum îmi apare altfel, într-un mod pe care îl înțeleg mai bine, îl simt, însă nu-l pot exprima. Face parte din mine.