Sunetele orașului, din apartament

Dimineața începe cu mașinile de gunoi, claxoane, un aparat de sudură, strigăte de șoferi, camionete din care se descarcă lăzi, baxuri grele, vrăbii care ciripesc, lătrături, mieunaturi, rîsete, frînturi de discuții, obiecte scăpate pe jos, certuri, motociclete, scutere, voci de copii care se joacă. După amiaza: portiere trîntite, sonerii de interfon, vecina de deasupra scutură ceva pe balcon, dă cu aspiratorul, mașina de spălat care merge, alarme de mașină, fîlfîit de stoluri de porumbei, zgomotul unei pungi, cîte un avion undeva foarte sus, ca un tunet îndepărtat, guguștiuci, unele mașini își ambalează motorul, altele se opresc, cîte-o briză face să foșnească frunzele copacilor, un alergat de copil, un geam se trîntește, sirenele unei mașini de poliție sau de salvare sau de pompieri, o mașină pune frînă. Seara păsărelele își revarsă ultimele triluri, mașinile care trec mai lent, ușile cu grilaj de fier de la intrare se închid sau de deschid cu zgomot puternic, hohote de rîs, muzica și bașii din apartamentul de lîngă, ascensorul urcă sau coboară, cineva bate un cui, un strănut, o tuse, bebeluși care țipă, dintr-o mașină se revarsă o melodie la modă, zgomot de trafic îndepărtat. Noaptea cîte-un tren lung, marfar, trece urlînd peste un viaduct, pași pe asfalt, cîte-o mașină cu motor silențios, plînsetele copilului vecinilor de deasupra, focuri de artificii de la un concert care se încheie, în depărtare.

Cri, cri!

Acum cîteva luni a avut loc o acțiune a autorităților municipale prin care s-a împrăștiat din elicopter, timp de cîteva săptămîni bune, un insecticid asupra orașului, avînd ca scop stîrpirea țînțarilor. Din păcate treaba asta se întîmpla la ore cînd fie încă nu mă sculasem, dimineața devreme (nu-i drăguț să fii trezit de raiduri de elicopter?), fie cînd citeam o carte pe balcon, seara, fie cînd mergeam la servici trecînd prin parc, făcîndu-mă să mă simt urmărit, ca-n filmele cu războiul din Vietnam. Acțiunea a avut efect. Nu prea mai sînt țînțari. Ok, mai vezi cîte unul, doi, dar asta rar, foarte rar. Însă, am observat, ca side efect, că s-au înmulțit greierii și tot felul de alte țîrîitoare care fac noaptea aproape insuportabil de gălăgioasă. Recunosc, eu sînt cam sensibil la zgomote. Sînt chiar irascibil, ce mai! Poate datorită stresului cronic pe care l-am acumulat în cei 12 ani de servici, dar și datorită firii mele, toată lumea aproape spunîndu-mi că-s sensibil. De fapt, dac-aș fi să aleg unde să locuiesc, locul meu ideal ar fi, cred, într-un studio de înregistrare, sau, mă rog, într-o cabină de transmisie radio. Chiar, oare cum sînt construite? Au pur și simplu straturi izolante sau există și materiale speciale? În fine, asta aș putea google-ui, dar oricum nu despre asta vreau să scriu aici.

În fiecare capăt al balconului am o mulțime de plante. Plante de grădină. Sînt udate conștiincios, zilnic, și au crescut destul de mult, atît de mult încît s-au format două mici jungluțe. Și cumva, nu știu cum naiba, aici, sus, a ajuns un greier. Precizez că locuiesc la etajul nouă, într-un bloc comunist. Poate un greier sări pîn-aici? Sau să fi existat ouă în pămîntul pe care l-am cumpărat și l-am pus în ghivece? Mama spune că poate vecinul de deasupra l-a aruncat, doar așa, ”pour rigoler”. Toate astea ar putea fi adevărate. Nu mai trebuie să spun, cred, cît mă enervează cînd începe să ... cînte, deși zgomotul nu are de-a face deloc cu muzica. Cine naiba a spus că greierii cîntă? Cred că avea o imaginație bolnavă. Pe de altă parte, există și cîteva haiku-uri interesante, de exemplu:

A cricket

in a cornfield.

The Moon is listening.

Sau:

Summer night.

The crickets

are keeping the stars awake.

Sună bine în poezie sau cînd stau și citești într-un loc liniștit, dar în realitate senzația e cu totul alta, comparabilă poate cu o alarmă de mașină. Sunetul devine mai suportabil cînd țin geamul închis, termopanul mai absoarbe, dar cine poate ține geamul închis în serile fierbinți de vară? Evident, l-am căutat. Pe greiere, zic. L-am căutat. Nu știam cum arată un greiere. De fapt nu știu nici acum exact. Pe Net am găsit fotografii contradictorii, ba că-i negru, ba că există specii gri-verzui, care seamănă cu o specie de alien bălos. În cărțile de povești apare îmbrăcat în negru, în frac, așa că poate asta-i cea mai probabilă înfățișare, deși cu mutațiile genetice de care tot aud... Și-n fond e o specie de oraș. Și sper să nu piște. L-am căutat noaptea, dar nu l-am găsit. Ba mai mult, simțea prezența mea cînd aprindeam lumina și se oprea. Ziua am luat la rînd fiecare ramură, fiecare frunză dar tot nimic. S-o fi ascuns în pămînt? După cîtva timp, la celălalt capăt al balconului a apărut înc-un greier. Auzeam stereo. Mi-am zis, hai să iau un spray de gongi și să dau peste tot. Păi nu se mai putea. Respect eu artiștii, încurajez talentele muzicale, mai cumpăr CD-uri din cînd în cînd, dar somnul e somn, a doua zi merg la servici (cel puțin deocamdată, că oricum vreau să mă las). Dar asta nu va face rău plantelor? Și nu va ajunge mirosul în cameră? Mama mi-a spus (ea tot timpul găsește pe Net tot felul de prostii și mi le forwardează prioritar) că cică un greier la casa omului aduce noroc. A stat și ea seara aici și, deși are auzul mai slab ca al meu, a recunoscut că e destul de enervant. Și, oricum, nu mă consideram eu prea norocos. Așa că am luat un spray de gongi și am dat ici-colo, psst! psst!. Am crezut c-am scăpat de ei. Seara următoare însă întîi unul, apoi altul au reînceput concertul. Și nu păreau slăbiți, dar deloc! Am reluat căutările, am dat iarăși, a doua zi la fel, reîncepeau. Și tot așa. Oricum stau prost cu somnul, așa că ce conta dacă adormeam o oră-două mai tîrziu? După vreo săptămînă, cînd canicula a încetat să mai ”facă ravagii”, după cum se exprimă presa proastă din țară, am observat că zgomotul a încetat. Nu am văzut nici o insectă pe balcon. S-o fi aruncat de pe balcon, sau o fi murit de foame, plantele de apartament poate nu erau pe placul lui, cine știe? Pot spune că e mai bine. Dar nu perfect.

Există un zgomot de fond perpetuu noaptea, în special un țîrîit care pare că vine din toate micile zone verzi dimprejurul blocurilor. Și locuiesc într-un mare cartier, numai de blocuri. Și nu-s numai greieri. E parcă un organism care țîrîie, pulsează la unison. Ce s-au întîmplat cu nopțile liniștite, cînd se auzea doar cîte-o mașină, sau în depărtare un tren trecînd pe un viaduct? N-am locuit deloc la țară, doar îmi imaginez, sau mai citesc cărți, dar decît să aud toată noaptea astfel de țîrîituri, apăi mai bine-aș locui lîng-un metrou suspendat în Gotham. Sau mai bine caut pe google depre cum se izolează fonic un studio de înregistrare sau un post de transmisie al unui radio. Și încă ceva: în următoarele zile se anunță iarăși caniculă (”nu credeam c-o să mai vii!”).

Zgomote

Am observat de ceva timp încoace că am devenit hipersensibil la sunete. De exemplu acasă abia mai pot să mă concentrez cu zgomotul fondului care se aude de afară: mașini care trec, claxonează, oameni care vorbesc tare, vrăbii, cîini care latră, copii și tineri care urlă pe un teren de fotbal. Lîngă mine s-a mutat de curînd o fătucă, o pipiță care ascultă muzică mellow, și românească. În bloc, sau în blocurile de lîngă, din cînd în cînd, cineva mai lucrează în apartament: se aud aspiratoare și alte mașini de făcut zgomot. De afară aud alarme de mașini care pornesc dintr-o dată. De exemplu, alaltăieri, noaptea, a început alarma unei mașini. M-am trezit, am așteptat să se oprească, dar nu. M-am uitat la ceas: era ora trei jumate și aia tot continua. Am aprins televizorul, apoi l-am stins, mi-am pus o pernă pe cap, apoi două: degeaba. Sunetul era prea tare, prea ascuțit, penetra atît termopanul cît și perna. Cu greu am reușit să adorm cu acel sunet. Am fost adormit la servici toată ziua următoare. Cînd am venit acasă, am aflat că abia la ora 4 după masa a venit un camion să ridice mașina care încă își mai cînta registrul de alarmă. În timp ce mii, zeci de mii de oameni din cartier erau cu nervii la pămînt. În seara următoare m-am pus în pat și am dormit 12 ore.

Și la servici mă deranjează zgomotele. În primul rînd cretinitățile spuse de colegii din birouri. Mai mult mă enervează astea decît job-ul. Nu pot să cred că am unii colegi atît de tîmpiți. Și se presupune că e o companie multinațională, cu oameni care cîștigă peste medie și care, totuși, gîndesc ca niște idioți. Imobiliare, bani, hotnews, newsgroup-ul de gossip, fotbal, reclame la televizor, complexe de inferioritate, traume ne-exorcizate. Apoi discuțiile despre proiect. Toată lumea vorbește cu voce tare, spune tot ce face, tot ce a făcut și tot ce va face. Și sunetele din încăperi: telefoane care sună, mașini de tocat hîrtia pe care unii (din plictiseală, cred) le dau drumul, imprimanta de pe culoar, care, atunci cînd începe să listeze, face ca un pescăruș (mai nou ca un stol de pescăruși). Afară e șantier, ca de fiecare dată: înspre 700 sînt două macarale care au cîte o sonerie de semnalizare. Se aude zgomot de fier tăiat, de sudură și de ciocănituri în fier. Cu acest zgomot mai că m-am obișnuit: așa era și la vechiul loc de muncă, acum 8 ani, cînd s-a extins, așa era și în facultă, chiar și în timpul examenelor. Din cînd în cînd se aude un tren care trece peste viaduct. Uși trîntite. Etc.

În oraș este forfotă, agitație; la Mall mai rapid ajungi pe jos decît cu o mașină. E o coadă continuă pe toată lungimea străzii Circumvalaținii. În fastfood-urile din centru e plin, muzica se dă tare (și în general e proastă, românească). Terasele sînt pline, toată lumea vorbește tare. Nu găsesc un locșor de liniște. Eram la Paris acum aproape doi ani, pe Champs-Élysées, la ora prînzului și pentru prima dată mă deranja gălăgia, mașinile, traficul greu, abia puteam vorbi, trebuia să țip tare, nu știu cum puteau oamenii ăia să stea la acele terase, despărțite doar de niște panouri subțiri și plante în ghivece, de vuietul mașinilor și de vibrațiile asfaltului. Abia așteptam să găsesc o zonă de liniște, așa că am luat-o spre grădini, pînă în spate la palatul Élysées, unde ne-am așezat pe iarbă, lîngă oameni care, cred, veniseră și ei tot pentru refugiu, chiar dacă în jur, nu departe, era plin de polițiști. Acesta e și unul din motivele pentru care nu mă mai duc la Paris anul acesta: m-aș stresa prea tare, și sînt, oricum, cam stresat. Sau doar obosit, nu știu. De gălăgie, dar și de drum. Nu știu, poate greșesc. Poate și din cauză că vreau să stau și să scriu și poate că nu sînt sigur că simplul fapt al mersului acolo este suficient pentru a se declanșa inspirația, că voi avea un ”Satori” ca a lui Kerouac.