Pelerinaj

Era o după-amiază călduroasă de sfîrșit de iulie. Mă aflam în ultima zi în Bologna și mă tot gîndisem în zilele precedente dacă să merg la Santuario di San Luca sau la San Michele in Bosco. Prima îmi părea a avea un aer mai sacru, e situat mai la distanță iar a doua opțiune oferea o panoramă asupra orașului și se află mai aproape. De asta îmi pare rău că n-am stat măcar o zi mai mult, să le pot vedea pe amîndouă, și în plus să mai intru și în alte cîteva muzee. Pînă la urmă am ales să merg la Santuario di Madonna di San Luca, pe sub celebrele arcade care dau orașului un farmec aparte de care nu mă mai săturam. Nu știam cît timp am să fac pînă acolo și-napoi și nici dacă e safe sau nu pentru un călător singur.

Am plecat de la hotel, care se afla în preajma Gării, am luat-o pe lunga Via dell'Indiependeza, mergînd relaxat, nici repede dar nici prea lent, ca să-mi drămuiesc puterile dar și ca să fiu sigur că mă întorc din pustie înainte de apusul soarelui. Am trecut pe lîngă sutele de magazine și fa(s)t food-uri fără nici cea mai vagă intenție de a intra, ca-n dățile precedente, sau de a mă holba cu interes la vitrine, deși nu am găsit niciodată ceva ce m-ar fi atras, am trecut printre tinerii și tinerele care, după cum remarcam și altă dată, reprezentau majoritatea populației, și care mă făceau să mă gîndesc la anii studenției, într-un fel mă gîndesc că toată viața e o prelungire studenției, nu ieșim parcă niciodată din Alma Mater, dar nu una rigidă, ca cea din Timișoara din ultimul deceniu al secolului trecut, ci una, cel puțin așa îmi plăcea să-mi închipui, cu adevărat liberală. Așa că mă simțeam iarăși parcă tînăr, dar alt fel decît am trăit atunci, luînd-o pe alt drum, trăind o nouă viață. Mai aveam un litru de apă în rucsac, mi-am zis că-mi va ajunge, așa că n-am oprit nici pentru alimentare. Am trecut și de Piazza Maggiore, fără să simt nevoia să mă opresc să aleg un unghi pentru a poza (ei bine, poate c-am făcut vreo două poze, fără să mă gîndesc prea mult). Apoi, pe nesimțite parcă, străzile devin mai puțin aglomerate, pustii chiar, și capătă un aer provincial. Clădirile de culoare roșiatică, mîzgălite din păcate cu graffitti, magazine alimentare în care vezi oameni ce par localnici, cîte o casnică sau familii cu copii, pe lîngă mici restaurante, trattoria și cafenele fără fițe, și cu toate astea aerul de medieval, de Italia, se păstrează, în nici un caz nu mă închipuiam ca fiind oriunde altundeva dar în același timp mă simțeam familiar cu toate astea, poate și după atîtea călătorii prin regiune. Am mers tot timpul pe sub arcade, care nu s-au întrerupt nici o clipă, așa că măcare aveau umbră, dar gps-ul meu de pe celular nu mă putea poziționa, așa că trebuia să ies din cînd în cînd de sub ele, ca să verific drumul. Din cînd în cînd treceau pe lîngă mine cîte un autobuz și mă întrebam dacă nu era poate mai bine să fi luat unul, cine știe cînd voi ajunge, dar în același timp îmi ziceam că e totuși un pelerinaj și e bine să-l fac pe jos. Cînd am văzut în față Porta Saragoza, am răsuflat un pic ușurat, de parcă o primă etapă a trecut, dar apoi cînd m-am uitat pe hartă în ansamblu, am văzut că nici nu mă aflam la jumătatea drumului și urcușul nici nu începuse.

Totuși, mi-am zis, bine c-am lăsat în urmă aglomerația din Centru. Eram și un pic obosit, sau mai bine spus un pic mai mult. Camera de hotel unde stăteam avea vedere la o stradă circulată unde era trafic pînă tîrziu în noapte și nu m-am odihnit prea bine zilele precedente. Ori, mă aflam în vacanță, am nevoie de somn, am venit și pentru odihnă fiindcă lăsam în urmă și cîteva luni de tras tare, cu stres. Pe cînd eram student nu am luat în cont acest aspect, oboseala, nevoia de relaxare, nu mă gîndeam că serviciul lasă urme așa de adînci în psihic, așa cum nu mă gîndeam de exemplu că voi ajunge în punctul în care sînt acum în viață, i.e. singur, fără nici un sentiment al împlinirii și amînînd mereu să încep cu adevărat ceva, viața. Bun, gata cu plonjarea asta în compătimire, mă așteaptă atîtea lucruri în față, ca și în viață de altfel. Continui să merg, mersul mă face să mă depărtez de gînduri, pe care le voi lăsa astfel în urmă, așa mă gîndesc. În stînga mea, adică spre sud, apar case cu etaj, vile mari cu curți și garaje, înconjurate de copaci înalți, îmi amintesc că am văzut și parcuri situate în pantă, dar n-am avut timp să intru. Știu că undeva, puțin mai departe, se află dealuri împădurite. Din cînd în cînd întîlnesc oameni, dar alte tipologii decît cele pe care le vezi prin oraș, cu un aer... mai îngrijit, nu știu cum să spun altfel. Unii care se întorc de undeva, poate chiar de la Sanctuar, alții stau în stațiile de autobuz, pe alții îi depășesc, unii merg mai repede, încălțați cu pantofi sport și cu rucsac în spate, ca și mine, în fond de ce nu, e un bun prilej de a face și sport, dar par a fi mai determinați ca mine, cu siguranță că știu drumul, l-au mai făcut sau poate că merg la stadion. Renato Dall'Ara se află parcă puțin mai încolo, celebrul (pentru mine) stadion, pe care-l știu de pe vremea Campionatului Mondial Italia Novanta, de pe vremea melodiei Un Estate Italiana, cu energia transmisă de Gianna Nannini, ce vremuri!

Cînd văd înaintea mea marea arcadă Arco del Meloncello, chiar simt o bucurie c-am ajuns la începutul urcușului. Mă uit repede împrejur, să nu văd figuri dubioase dar mă liniștesc imediat. Sînt cam o jumătate de duzină de oameni, pensionari grizonați, adulți, fete și băieți cu o mină sportivă, pregătindu-se să urce probabil sau coborînd sau stînd doar la începutul drumului, poate religioși poate doar turiști, nu doar străini. Unul părea cam de vîrsta mea, l-am auzit mai apoi vorbind, era francez. Și mie mi se răspundea în franceză în Italia, așa cum în Franța mă confundau cu un italian. E-n regulă, mi-am zis. Am stat un moment și eu, stînd cu ochii închiși și concentrîndu-mă asupra drumului, gîndindu-mă dacă sînt în stare s-o fac. Trebuie să fiu în stare, m-am autodeterminat, ce-i cu nesiguranța asta, toată viața ai fost nesigur pe tine! Și în plus ia-o nu doar ca pe o chestie de voință ci și ca pe o una religioasă, de cîte ori ai fost într-un pelerinaj sau ai vrut să-l faci? Și sînt atîți oameni care merg! Am început să urc treptele și m-am uitat în sus. E ceva. Am și am avut întotdeauna o condiție fizică proastă, trebuie să recunosc asta. Am conștientizat-o chiar atunci, pe loc. Mi-am luat ochelarii de pe ochi și i-am pus în rucsac, ca să pot respira mai bine. Era cald și eram puțin transpirat, așa că mi-am suflecat (cu greu) pantalonii pînă la genunchi să simt răcoare pe gambe. Am început să urc, dar puțin prea repede. Imediat ce panta s-a mărit am resimțit-o, am respirat din ce în ce mai greu. Așa mă simțeam la orele de la proba de rezistență din școală, cînd alergam în generală jurul țarcului și mai apoi în liceu în Parcul Botanic și eram mereu ultimul. Dar nu mai sînt la liceu, sînt om în toată firea! Să privesc spre partea bună, mi-am zis. Sînt sub arcade deci soarele nu bate (imediat contra gîndul: da, dar nici nu se simte vîntul iar aerul nu suflă din plin) iar aerul e curat (dar pe lîngă drum trec mașini). Mă gîndeam să mă iau la întrecere, într-un fel, mental, cu cineva, poate cu francezul, măcar să ajung înaintea lui. Să merg încet, dar cît de încet, la un moment de am încetinit într-atît că făceam un pas de zece centimetri și tot nu eram mai relaxat. Atunci mă opream. Cînd mi-am șters cu antebrațul transpirația de pe frunte, acesta mi-a alunecat pe pelicula fină de apă pe care o aveam. M-am oprit și am mai băut apă. Nu știu dacă e bine să bei apă sau nu, dar nici nu vroiam să ajung sus dezhidratat. Apa era deja călduță și o beam cu înghițituri mici. Mi-am pus și portofelul în rucsac, deși în general nu mă simt bine fără să-l simt aproape de coapsă, însă acum chiar mă incomoda. Toate măsurile astea nu le știam cînd eram mic, dar nu știu nici acum cît mă ajută efectiv. Există porțiuni cînd mergi aproape pe orizontală, dar există și trepte. Poți admira peisajul dar cel mai mult oamenii. Cu totul și cu totul alt fel de oameni decît vezi în mod obișnuit prin oraș. Departe de tot spiritul mercantil, de hipsteri și de oameni absorbiți de ei înșiși. Aici sînt alte personalități. Uite că mai există și oameni ca mine, mi-am zis. Oameni care cu siguranță citesc cărți, care au pasiuni intelectuale, artistice poate. Oameni credincioși sau poate doar sportivi, dar oricum, nu din cei care lîncezesc la televizor sau atîrnă pe la terase ori merg la shopping ca să-ți umple golul spiritual din suflet cu obiecte cu care să se compare apoi cu colegii și cu cei cu care se înconjoară.

În general era pustiu. Uneori mai trecea cîte-un grup de doi, trei, care umpleau interiorul arcadelor cu ecoul vocilor și pașilor lor. Mă mai uitam uneori (destul de des) și-n spate. Îi lăsam ce cei vădit mai rapizi ca mine să treacă înainte și mă dădeam în stînga. Erau și cîteva fete singure, atît de drăguțe, dar nu ne uitam unii la alții în același timp, sau poate ele nu se uitau deloc, erau concentrate doar asupra drumului, nu-mi dădeam seama. Mă mai opream din cînd în cînd să-mi recapăt răsuflarea. Am s-o fac! îmi spuneam, și eram din ce în ce mai convins de asta. Uneori pantele devenau mai abrupte și atunci trebuia să mă țin de o bară laterală. Sau mergeam mult aplecat în față, pînă-mi dădeam seama și mă îndreptam. Ar fi fost bun un baston, poate. Cămașa mi se lipise de spate, ca și rucsacul. Dar cel mai mult mă gîndeam. Mă gîndeam la servici, la stresul pe lîngă care am trecut și cu siguranță voi mai trece, că abia am putut să-mi rup o săptămînă ca să vin aici, la serile de vineri cînd de obicei mă-ntorc acasă atît de rupt că adorm instant. La fost prietenă și de ce Dumnezeu am lăsat-o să pleca că poate ne-ar fost bine împreună și acum, că doar încă o mai iub... Nu, nu știu. Și nici nu trebuie să mă gîndesc la asta,în fond a trecut atîta timp de atunci, sînt lucruri pe care trebuie să le lași în urmă, ca un balast. Cum de tot timpul mi-e ocupat și nu găsesc timp să-mi scriu povestirile alea, că doar le am în cap și nu mă pot determina să m-apuc să le canalizez, simt cum se acumulează în mine ca un balon de aer care nu mă lasă să respir și nici să-mi trăiesc viața. De ce nu  pot fi ca toată lumea, fericit, fără probleme existențiale și existențialiste. Dar cel mai mult mă gîndeam la Timp. Pe măsură ce urcam mă gîndeam la vacanțele din trecut, din copilărie cînd mergeam la Moneasa și urcam pe cărări de munte și la vacanțele din timpul facultății cînd doar stăteam în casă și citeam cărți și ascultam muzică și la vacanțele din anii cînd nu mergeam nicăieri findcă eram prea epuizat și oricum n-aveam nici un sfanț și nici nu-mi trecea prin cap să merg undeva singur. Și cum de-a trecut tot timpul ăsta? Articolele de site-urile de știință pe care le urmăresc pe FB care spun că timpul e o iluzie, poate o iluzie dar uite că trece și o simțim. Mă uit în urmă și nu-mi vine să cred că a trecut, parcă aștept să mă trezesc și să fiu din nou în facultate și s-o aud pe Mama trebăluind prin bucătărie.

Nu-mi dădeam seama cît mai am pînă la bazilică. Am reușit pînă la urmă să-mi creez un ritm propriu pe mers, chiar dacă era unul destul de lent. M-am uitat în urmă, francezul mai era cu cineva, și avea pe umăr un copil. Am fost dezamăgit de mine însumi, nu voiam să mă iau la întrecere cu cineva care duce și un copil, ce rost are? Dac-aș fi avut și eu familie ar fi fost altceva, nu mi-ar mai fi păsat cînd aș fi ajuns și ar fi avut mai mult farmec. Sper ca asta să nu fie o metaforă pentru viața mea, ci mai mult un avertisment. Aerul devenea în mod clar mai curat. Porticurile astea sînt vechi, de prin secolul XVII, XVIII și aveau pereții foarte scorojiți iar după ce făceam un efort mai mare mi se părea că mă aflu într-un fel mormînt. Din fericire, după cum spuneam, mai treceau oameni. O dată am auzit un horcăit în spate: era de la un cîine buldog mic, negru, care mergea repede alături de o tipă cu echipament sportiv profesionist și ochelari de soare care alerga extrem de hotărîtă. La un moment dat panta a scăzut, apoi a urmat urcușul final, foarte abrupt. Cînd m-am uitat în sus la ceea ce părea arcada finală, am văzut o cruce profilîndu-se pe cer și am avut o epifanie, părîndu-mi-se că totul dispare împrejur și încep să mă trezesc dintr-un vis. O, Doamne! Dar n-a fost un vis, doar că mă simțeam ușurat. Cînd am ajuns sus, am respirat mai bine și parcă vedeam bine și fără ochelari. Inima îmi pompa cu putere dar mă simțeam ușurat, ușor, parcă pluteam. În depărtare se vedeau Apenini, iar pînă acolo dealuri, dealuri acoperite cu copaci, și cîte-o clădire veche pe ici pe colo. Am coborît în parcul din față (Bazilica era închisă pe toată perioada verii) am stat pe bancă alături de alți oameni, am mai făcut niște poze peisajelor. Gîndurile negre mi s-au mai risipit, mă simțeam chiar mulțumit și odihnit psihic. Poate asta înseamnă a trăi la o vibrație superioară.

La întoarcere puteam să iau o navetă care făcea cursa pe acolo, dar mi-am zis să merg pe același drum, să admir mai calm peisajul pe care la urcuș nu-l observasem cu atîta atenție pe cît trebuia. Nu mai știu cît am stat acolo sus. Poate vreo trei sferturi de oră. Apoi am început să cobor încet. Voiam să ajung acasă, dar acasă la mine, în Timișoara, nu la hotel (oricum a doua zi aveam avionul de întoarcere). Mă gîndeam ce fain ar fi fost dac-aș fi trăit în Franța și aș fi avut o lună întreagă de concediu vara, pe de altă parte poate nu, fiindcă dorul de casă și neliniștile existenței care m-ar fi împiedicat să citesc de exemplu, transformîndu-mă poate într-un zombi metro-boulot-dodo. Aveam așa un chef de un suc natural, pe care mi l-am luat imediat prin primul magazin pe care l-am găsit și de mîncat ceva proteine, ceea ce am și făcut, dintr-o piață/trattoria din Cadrilater. A fost un drum ușor, lin, am făcut niște poze. Am mers pe jos pînă la San Domenico, cu arhitectura ei sumbră, foarte medievală, inchizitorială chiar, apoi m-am mai plimbat prin Centru, pînă după ora nouă jumate, cînd mi-am zis că asta a fost pe anul ăsta și m-am întors.

Vacanțe

Da, păi acum vreo lună și ceva citeam un roman, Tangoul Vechii Gărzi, de Arthuro Pérez-Reverte. Am auzit de scriitorul ăsta prima dată într-un supliment al Le Magazine littéraire de acum cîțiva ani, apoi un interviu la Thalassa (invitat ca scriitor al Mediteranei), dar, deși știam că i-au mai fost traduse la noi vreo jumate de duzină de cărți, și fiind eu orientat mai mult spre literatura engleză și franceză n-am citit nimic de el pînă acum. Așa, și... cumva, descrierile exhaustive ale golfului Nisei, în toate momentele zilei, noaptea, cu miile de luminițe de pe țărm, sau dimineața, cu oamenii de la terase care-și beau cafeaua, mi-a trezit cheful să plec în vacanță. Prefer și folosesc în general cuvîntul vacanță și nu concediu, fiindcă pe de o parte ultimul sună prea corporate și urăsc tot ce e corporate (deși din politețe mă abțin să recunosc asta în fața colegilor mei) iar pe de altă parte mă simt tot un copil și nu cred că mă voi maturiza vreodată. Dacă pînă la vîrsta asta nu m-am maturizat, nici nu cred că o voi mai face vreodată (așa se zice și despre însurătoare).

Nu sînt genul care pleacă în concediu. Cred că cel mai fain concediu pe care l-am avut în viața mea (asta pe lîngă cele trei de la Paris) a fost în 2010, cînd am stat în apartamentul meu de la etajul nouă, pe o căldură de peste 35 de grade, fără aer condiționat, dormitînd, citind, uitîndu-mă seara la filme (am văzut mai mult de treizeci de filme atunci) și mîncînd nenumărați pepeni și lubenițe timp de o lună de zile. N-am ieșit deloc în oraș, doar puțin pe jos să-mi iau mîncare. Și m-am simțit minunat! (Că după ce m-am întors la lucru m-au copleșit cu taskuri peste task-uri, asta-i altă poveste, dar tot s-a meritat). De altfel cam așa mi-am petrecut și toate vacanțele mele din vremea studenției și deși știu că asta ar părea ciudat pentru unii, n-am nici un regret. Știu, nu-s normal. În Poetica, Aristotel spunea că cei mai buni scriitori sînt nebunii, fiindcă reușesc să se pună în pielea personajelor, (ceea ce Pérez-Reverte nu e, e un latin calculat, dar atmosfera din romanul de mai sus e bine realizată, e vorba de perioada interbelică și cea a anilor șaizeci). Iar eu sînt și dus cu pluta și nici n-am talent, un dublu handicap din care nu iese nimic.

Plecările în concediu sînt overrated și toate stațiunile sînt de prost gust. Asta e concluzia la care am ajuns. De fapt conștientizam asta de dinainte de a mă apuca să lucrez, dar o vreme trăiam cu iluzia că poate asta e ceea ce-mi trebuie. De asta îmi și place luna august. Și din cauză că orașul e mai gol, mai calm, cu toți yupiștii și țărănocii urbani plecați pe la all inclusive-uri. Și la Paris e o lună faină, francezii-s plecați, nu e așa aglomerație prin parcuri și nu e deloc adevărat că e orașul e închis. Poți face o mulțime de lucruri. Singurul loc unde-aș pleca din Timișoara în luna august e Parisul. Însă 1. e prea scump pentru mine și 2. de cîteva ori m-am simțit prea epuizat ca să mă trambalez pînă acolo. Voiam doar să stau în apartament și să fac ceea ce am și făcut de fapt în atîtea rînduri.

Ce interesant că Hollywood-ul nu prea face filme de vacanță, nu știu dacă asta e o politică sau instinct wasp (mai degrabă prima), iar în puținele care există, personajelor li se întîmpă ceva nasol (Six Days Seven Nights), cu excepția lui Holiday, cu Cary Grant și Katharine Hepburn. Cu totul alta e situația în filmele franceze. Filmele mele de gen preferate sînt cele două din seria Les Randonneurs (1997 și 2007) pe care le-am văzut de peste o sută de ori, literalmente de peste o sută de ori. Apropo, oare mai există în lume vreun obsedat de filmele astea două ca mine? Păcat într-un fel că că nu e trilogie, deși nu cunosc trilogie la care ultimul film să nu fie dezamăgitor (nu cred în trilogii, doar bilogii). Filmul este despre un grup de prieteni (aceiași) care merg în concediu. Cred că motivul pentru care îmi place e că mă face să mă gîndesc la ce aș fi făcut eu în vacanță dacă aș fi trăit într-o țară cu oameni normali (în Franța, ce mai) și aș fi dus o viață normală și aș fi avut prieteni, la fel ca-n Friends de altfel.

Ok, să revin, am început să caut și prima mea opțiune a fost, firesc, din instinct, Sudul Franței, un loc unde visez uneori să revin, (n-am mai fost de doișpe ani), dar, după ce-am căutat pe site-urile de gen, și am văzut scorurile, am lăsat-o baltă encore une fois. M-am dat în schimb pe google maps ore în șir pînă ce aproape m-am săturat. Asta a fost una din locurile mele de vis o vreme, pînă ceva s-a schimbat în mine acum cîțiva ani, mi s-a schimbat un comutator mental și am început să urăsc lumina puternică. Voiam să merg cred pentru că mi-era dor, și atît. Dar, mi-am zis, trebuie să ies undeva din țară, în fond e unul din dezideratele pe care mi l-am propus la începutul anului (măcar pe ăsta să-l realizez). Opțiunea imediată, și cea pe care-am ales-o de fapt, este Florența. Și Toscana. Așa că mi-am luat ghidul Lonely Planet, am citit forumuri și, da!, mi-am făcut rezervări pentru nouă nopți în prima jumătate a lui iulie. Însă apoi mă gîndesc că poate m-am cam pripit. M-au năpădit gîndurile negative, care mergeau chiar spre panică. Ce să fac acolo? Nu mai bine stăteam acasă să mă odihnesc de exemplu? De atunci sentimentele mele fluctuează. OK, am nevoie să fiu puțin singur, am nevoie de civilizație, de cultură, să văd oameni relaxați, poate mă apropii și de literatura italiană (care literatură? între Commedia del Arte și Umberto Eco nu prea știu pe nimeni) și poate că am nevoie și de o schimbare de decor. Pe de altă parte, mă gîndesc că e prea mult, prea obositor să mă deplasez prin Toscana, să schimb trenuri, autobuze, avioane. Alteori mi se pare prea puțin fiindcă nu cred că voi apuca să văd o bună parte din Toscana, zona de est de exemplu, sau satele medievale care mi se par cam izolate. Dar jocurile sînt făcute. Mai multe mai încolo.

Mijloc de august

Îmi spunea cineva că-n luna august nu se-ntîmplă nimic deosebit și c-ar trebui prin urmare desființată din calendar. Eu zic că, din contră, ar trebui s-avem mai multe luni august în fiecare an. Așa c-am hotărît să rămîn în oraș pe toată durata acestei luni, inclusiv în mini vacanța din jurul zilei de 15. În fond, mie și Parisul mi se pare fain în August. Nu-i adevărat că totu-i închis. E mai calm, un pic mai liniștit, ziua e lungă iar oamenii mai relaxați. Cam la fel se poate spune și despre Timișoara. Colegii de dincolo sînt în concediile lor lungi, de o lună (Doamne, ce viață!) iar aici nu ai termene limită. Nu-i atît de lejer încît să poți urmări liniștit un film pe monitor, dar poți petrece cîteva ore citind dintr-o carte de exemplu, măcar cîteva zeci de pagini, sau lucrînd la o analiză pentru o optimizare pe care demult voiai s-o faci dar de care nu te-ai putut ocupa din cauza heirupismului metodologic impus de sus, apoi poți să mergi mai des în pauze, în curtea interioară, sau poți petrece două ore în pauza de masă prin oraș, după ce mai întîi iei prînzul undeva (din fericire ai de unde alege), apoi poți intra într-o librărie, sau la o cofetărie ori, mai bine, la o terasă din Unirii, destul de pustie la acea oră, bînd un frappé cu înghețată, perfect pe arșiță, răcorindu-te la fss-fss-urile instalațiilor de răcire, citind, uitîndu-mă la fetele îmbrăcate sumar, visînd cu ochii deschiși, lăsîndu-ți gîndurile să zboare liber, simțindu-te pentru cîteva momente în armonie cu tot, uitîndu-te la oamenii care trec ca și cum te uiți la nori, zicîndu-ți ce bine că orașul s-a mai golit de țărani urbani și de yuppies est europeni care au plecat la all-inclusive, la mare, în străinătate, departe de tine. Seara poți pleca de la lucru mai repede, nu se observă, toți fac la fel, iar dimineața poți întîrzia lejer, ergo și acasă poți sta pînă mai tîrziu în noapte frunzărind pe Net articolele RSS cu temele tale preferate, jazz, literatură, Franța, sau uitîndu-te la un film pe DVD sau la History Channel, asta după ce-ai citit cîteva pagini dintr-o carte de lectură de vară, chiar dacă nu apare în recomandarea Marianne-Le Magazine Littéraire, revistă care se află deasupra unui teanc măricel care s-a adunat lîngă pat, alături de Jazz News, Auto Retro, Rétro Passion, National Geographic și lîngă cîteva albume de benzi desenate și de cărți. Mă simt încă obosit, nu m-am odihnit complet după perioada petrecută la Paris luna trecută, deși a trecut ceva timp de-atunci. Iar partea și mai bună e că sîntem abia la mijlocul lunii. De ce să-mi fi luat concediul în august, să pierd dulceața provincială a unui oraș toropit, și care pare că se topește ca înghețata dacă nu mă uit atent la el?

Cri, cri!

Acum cîteva luni a avut loc o acțiune a autorităților municipale prin care s-a împrăștiat din elicopter, timp de cîteva săptămîni bune, un insecticid asupra orașului, avînd ca scop stîrpirea țînțarilor. Din păcate treaba asta se întîmpla la ore cînd fie încă nu mă sculasem, dimineața devreme (nu-i drăguț să fii trezit de raiduri de elicopter?), fie cînd citeam o carte pe balcon, seara, fie cînd mergeam la servici trecînd prin parc, făcîndu-mă să mă simt urmărit, ca-n filmele cu războiul din Vietnam. Acțiunea a avut efect. Nu prea mai sînt țînțari. Ok, mai vezi cîte unul, doi, dar asta rar, foarte rar. Însă, am observat, ca side efect, că s-au înmulțit greierii și tot felul de alte țîrîitoare care fac noaptea aproape insuportabil de gălăgioasă. Recunosc, eu sînt cam sensibil la zgomote. Sînt chiar irascibil, ce mai! Poate datorită stresului cronic pe care l-am acumulat în cei 12 ani de servici, dar și datorită firii mele, toată lumea aproape spunîndu-mi că-s sensibil. De fapt, dac-aș fi să aleg unde să locuiesc, locul meu ideal ar fi, cred, într-un studio de înregistrare, sau, mă rog, într-o cabină de transmisie radio. Chiar, oare cum sînt construite? Au pur și simplu straturi izolante sau există și materiale speciale? În fine, asta aș putea google-ui, dar oricum nu despre asta vreau să scriu aici.

În fiecare capăt al balconului am o mulțime de plante. Plante de grădină. Sînt udate conștiincios, zilnic, și au crescut destul de mult, atît de mult încît s-au format două mici jungluțe. Și cumva, nu știu cum naiba, aici, sus, a ajuns un greier. Precizez că locuiesc la etajul nouă, într-un bloc comunist. Poate un greier sări pîn-aici? Sau să fi existat ouă în pămîntul pe care l-am cumpărat și l-am pus în ghivece? Mama spune că poate vecinul de deasupra l-a aruncat, doar așa, ”pour rigoler”. Toate astea ar putea fi adevărate. Nu mai trebuie să spun, cred, cît mă enervează cînd începe să ... cînte, deși zgomotul nu are de-a face deloc cu muzica. Cine naiba a spus că greierii cîntă? Cred că avea o imaginație bolnavă. Pe de altă parte, există și cîteva haiku-uri interesante, de exemplu:

A cricket

in a cornfield.

The Moon is listening.

Sau:

Summer night.

The crickets

are keeping the stars awake.

Sună bine în poezie sau cînd stau și citești într-un loc liniștit, dar în realitate senzația e cu totul alta, comparabilă poate cu o alarmă de mașină. Sunetul devine mai suportabil cînd țin geamul închis, termopanul mai absoarbe, dar cine poate ține geamul închis în serile fierbinți de vară? Evident, l-am căutat. Pe greiere, zic. L-am căutat. Nu știam cum arată un greiere. De fapt nu știu nici acum exact. Pe Net am găsit fotografii contradictorii, ba că-i negru, ba că există specii gri-verzui, care seamănă cu o specie de alien bălos. În cărțile de povești apare îmbrăcat în negru, în frac, așa că poate asta-i cea mai probabilă înfățișare, deși cu mutațiile genetice de care tot aud... Și-n fond e o specie de oraș. Și sper să nu piște. L-am căutat noaptea, dar nu l-am găsit. Ba mai mult, simțea prezența mea cînd aprindeam lumina și se oprea. Ziua am luat la rînd fiecare ramură, fiecare frunză dar tot nimic. S-o fi ascuns în pămînt? După cîtva timp, la celălalt capăt al balconului a apărut înc-un greier. Auzeam stereo. Mi-am zis, hai să iau un spray de gongi și să dau peste tot. Păi nu se mai putea. Respect eu artiștii, încurajez talentele muzicale, mai cumpăr CD-uri din cînd în cînd, dar somnul e somn, a doua zi merg la servici (cel puțin deocamdată, că oricum vreau să mă las). Dar asta nu va face rău plantelor? Și nu va ajunge mirosul în cameră? Mama mi-a spus (ea tot timpul găsește pe Net tot felul de prostii și mi le forwardează prioritar) că cică un greier la casa omului aduce noroc. A stat și ea seara aici și, deși are auzul mai slab ca al meu, a recunoscut că e destul de enervant. Și, oricum, nu mă consideram eu prea norocos. Așa că am luat un spray de gongi și am dat ici-colo, psst! psst!. Am crezut c-am scăpat de ei. Seara următoare însă întîi unul, apoi altul au reînceput concertul. Și nu păreau slăbiți, dar deloc! Am reluat căutările, am dat iarăși, a doua zi la fel, reîncepeau. Și tot așa. Oricum stau prost cu somnul, așa că ce conta dacă adormeam o oră-două mai tîrziu? După vreo săptămînă, cînd canicula a încetat să mai ”facă ravagii”, după cum se exprimă presa proastă din țară, am observat că zgomotul a încetat. Nu am văzut nici o insectă pe balcon. S-o fi aruncat de pe balcon, sau o fi murit de foame, plantele de apartament poate nu erau pe placul lui, cine știe? Pot spune că e mai bine. Dar nu perfect.

Există un zgomot de fond perpetuu noaptea, în special un țîrîit care pare că vine din toate micile zone verzi dimprejurul blocurilor. Și locuiesc într-un mare cartier, numai de blocuri. Și nu-s numai greieri. E parcă un organism care țîrîie, pulsează la unison. Ce s-au întîmplat cu nopțile liniștite, cînd se auzea doar cîte-o mașină, sau în depărtare un tren trecînd pe un viaduct? N-am locuit deloc la țară, doar îmi imaginez, sau mai citesc cărți, dar decît să aud toată noaptea astfel de țîrîituri, apăi mai bine-aș locui lîng-un metrou suspendat în Gotham. Sau mai bine caut pe google depre cum se izolează fonic un studio de înregistrare sau un post de transmisie al unui radio. Și încă ceva: în următoarele zile se anunță iarăși caniculă (”nu credeam c-o să mai vii!”).