Era o după-amiază călduroasă de sfîrșit de iulie. Mă aflam în ultima zi în Bologna și mă tot gîndisem în zilele precedente dacă să merg la Santuario di San Luca sau la San Michele in Bosco. Prima îmi părea a avea un aer mai sacru, e situat mai la distanță iar a doua opțiune oferea o panoramă asupra orașului și se află mai aproape. De asta îmi pare rău că n-am stat măcar o zi mai mult, să le pot vedea pe amîndouă, și în plus să mai intru și în alte cîteva muzee. Pînă la urmă am ales să merg la Santuario di Madonna di San Luca, pe sub celebrele arcade care dau orașului un farmec aparte de care nu mă mai săturam. Nu știam cît timp am să fac pînă acolo și-napoi și nici dacă e safe sau nu pentru un călător singur.
Am plecat de la hotel, care se afla în preajma Gării, am luat-o pe lunga Via dell'Indiependeza, mergînd relaxat, nici repede dar nici prea lent, ca să-mi drămuiesc puterile dar și ca să fiu sigur că mă întorc din pustie înainte de apusul soarelui. Am trecut pe lîngă sutele de magazine și fa(s)t food-uri fără nici cea mai vagă intenție de a intra, ca-n dățile precedente, sau de a mă holba cu interes la vitrine, deși nu am găsit niciodată ceva ce m-ar fi atras, am trecut printre tinerii și tinerele care, după cum remarcam și altă dată, reprezentau majoritatea populației, și care mă făceau să mă gîndesc la anii studenției, într-un fel mă gîndesc că toată viața e o prelungire studenției, nu ieșim parcă niciodată din Alma Mater, dar nu una rigidă, ca cea din Timișoara din ultimul deceniu al secolului trecut, ci una, cel puțin așa îmi plăcea să-mi închipui, cu adevărat liberală. Așa că mă simțeam iarăși parcă tînăr, dar alt fel decît am trăit atunci, luînd-o pe alt drum, trăind o nouă viață. Mai aveam un litru de apă în rucsac, mi-am zis că-mi va ajunge, așa că n-am oprit nici pentru alimentare. Am trecut și de Piazza Maggiore, fără să simt nevoia să mă opresc să aleg un unghi pentru a poza (ei bine, poate c-am făcut vreo două poze, fără să mă gîndesc prea mult). Apoi, pe nesimțite parcă, străzile devin mai puțin aglomerate, pustii chiar, și capătă un aer provincial. Clădirile de culoare roșiatică, mîzgălite din păcate cu graffitti, magazine alimentare în care vezi oameni ce par localnici, cîte o casnică sau familii cu copii, pe lîngă mici restaurante, trattoria și cafenele fără fițe, și cu toate astea aerul de medieval, de Italia, se păstrează, în nici un caz nu mă închipuiam ca fiind oriunde altundeva dar în același timp mă simțeam familiar cu toate astea, poate și după atîtea călătorii prin regiune. Am mers tot timpul pe sub arcade, care nu s-au întrerupt nici o clipă, așa că măcare aveau umbră, dar gps-ul meu de pe celular nu mă putea poziționa, așa că trebuia să ies din cînd în cînd de sub ele, ca să verific drumul. Din cînd în cînd treceau pe lîngă mine cîte un autobuz și mă întrebam dacă nu era poate mai bine să fi luat unul, cine știe cînd voi ajunge, dar în același timp îmi ziceam că e totuși un pelerinaj și e bine să-l fac pe jos. Cînd am văzut în față Porta Saragoza, am răsuflat un pic ușurat, de parcă o primă etapă a trecut, dar apoi cînd m-am uitat pe hartă în ansamblu, am văzut că nici nu mă aflam la jumătatea drumului și urcușul nici nu începuse.
Totuși, mi-am zis, bine c-am lăsat în urmă aglomerația din Centru. Eram și un pic obosit, sau mai bine spus un pic mai mult. Camera de hotel unde stăteam avea vedere la o stradă circulată unde era trafic pînă tîrziu în noapte și nu m-am odihnit prea bine zilele precedente. Ori, mă aflam în vacanță, am nevoie de somn, am venit și pentru odihnă fiindcă lăsam în urmă și cîteva luni de tras tare, cu stres. Pe cînd eram student nu am luat în cont acest aspect, oboseala, nevoia de relaxare, nu mă gîndeam că serviciul lasă urme așa de adînci în psihic, așa cum nu mă gîndeam de exemplu că voi ajunge în punctul în care sînt acum în viață, i.e. singur, fără nici un sentiment al împlinirii și amînînd mereu să încep cu adevărat ceva, viața. Bun, gata cu plonjarea asta în compătimire, mă așteaptă atîtea lucruri în față, ca și în viață de altfel. Continui să merg, mersul mă face să mă depărtez de gînduri, pe care le voi lăsa astfel în urmă, așa mă gîndesc. În stînga mea, adică spre sud, apar case cu etaj, vile mari cu curți și garaje, înconjurate de copaci înalți, îmi amintesc că am văzut și parcuri situate în pantă, dar n-am avut timp să intru. Știu că undeva, puțin mai departe, se află dealuri împădurite. Din cînd în cînd întîlnesc oameni, dar alte tipologii decît cele pe care le vezi prin oraș, cu un aer... mai îngrijit, nu știu cum să spun altfel. Unii care se întorc de undeva, poate chiar de la Sanctuar, alții stau în stațiile de autobuz, pe alții îi depășesc, unii merg mai repede, încălțați cu pantofi sport și cu rucsac în spate, ca și mine, în fond de ce nu, e un bun prilej de a face și sport, dar par a fi mai determinați ca mine, cu siguranță că știu drumul, l-au mai făcut sau poate că merg la stadion. Renato Dall'Ara se află parcă puțin mai încolo, celebrul (pentru mine) stadion, pe care-l știu de pe vremea Campionatului Mondial Italia Novanta, de pe vremea melodiei Un Estate Italiana, cu energia transmisă de Gianna Nannini, ce vremuri!
Cînd văd înaintea mea marea arcadă Arco del Meloncello, chiar simt o bucurie c-am ajuns la începutul urcușului. Mă uit repede împrejur, să nu văd figuri dubioase dar mă liniștesc imediat. Sînt cam o jumătate de duzină de oameni, pensionari grizonați, adulți, fete și băieți cu o mină sportivă, pregătindu-se să urce probabil sau coborînd sau stînd doar la începutul drumului, poate religioși poate doar turiști, nu doar străini. Unul părea cam de vîrsta mea, l-am auzit mai apoi vorbind, era francez. Și mie mi se răspundea în franceză în Italia, așa cum în Franța mă confundau cu un italian. E-n regulă, mi-am zis. Am stat un moment și eu, stînd cu ochii închiși și concentrîndu-mă asupra drumului, gîndindu-mă dacă sînt în stare s-o fac. Trebuie să fiu în stare, m-am autodeterminat, ce-i cu nesiguranța asta, toată viața ai fost nesigur pe tine! Și în plus ia-o nu doar ca pe o chestie de voință ci și ca pe o una religioasă, de cîte ori ai fost într-un pelerinaj sau ai vrut să-l faci? Și sînt atîți oameni care merg! Am început să urc treptele și m-am uitat în sus. E ceva. Am și am avut întotdeauna o condiție fizică proastă, trebuie să recunosc asta. Am conștientizat-o chiar atunci, pe loc. Mi-am luat ochelarii de pe ochi și i-am pus în rucsac, ca să pot respira mai bine. Era cald și eram puțin transpirat, așa că mi-am suflecat (cu greu) pantalonii pînă la genunchi să simt răcoare pe gambe. Am început să urc, dar puțin prea repede. Imediat ce panta s-a mărit am resimțit-o, am respirat din ce în ce mai greu. Așa mă simțeam la orele de la proba de rezistență din școală, cînd alergam în generală jurul țarcului și mai apoi în liceu în Parcul Botanic și eram mereu ultimul. Dar nu mai sînt la liceu, sînt om în toată firea! Să privesc spre partea bună, mi-am zis. Sînt sub arcade deci soarele nu bate (imediat contra gîndul: da, dar nici nu se simte vîntul iar aerul nu suflă din plin) iar aerul e curat (dar pe lîngă drum trec mașini). Mă gîndeam să mă iau la întrecere, într-un fel, mental, cu cineva, poate cu francezul, măcar să ajung înaintea lui. Să merg încet, dar cît de încet, la un moment de am încetinit într-atît că făceam un pas de zece centimetri și tot nu eram mai relaxat. Atunci mă opream. Cînd mi-am șters cu antebrațul transpirația de pe frunte, acesta mi-a alunecat pe pelicula fină de apă pe care o aveam. M-am oprit și am mai băut apă. Nu știu dacă e bine să bei apă sau nu, dar nici nu vroiam să ajung sus dezhidratat. Apa era deja călduță și o beam cu înghițituri mici. Mi-am pus și portofelul în rucsac, deși în general nu mă simt bine fără să-l simt aproape de coapsă, însă acum chiar mă incomoda. Toate măsurile astea nu le știam cînd eram mic, dar nu știu nici acum cît mă ajută efectiv. Există porțiuni cînd mergi aproape pe orizontală, dar există și trepte. Poți admira peisajul dar cel mai mult oamenii. Cu totul și cu totul alt fel de oameni decît vezi în mod obișnuit prin oraș. Departe de tot spiritul mercantil, de hipsteri și de oameni absorbiți de ei înșiși. Aici sînt alte personalități. Uite că mai există și oameni ca mine, mi-am zis. Oameni care cu siguranță citesc cărți, care au pasiuni intelectuale, artistice poate. Oameni credincioși sau poate doar sportivi, dar oricum, nu din cei care lîncezesc la televizor sau atîrnă pe la terase ori merg la shopping ca să-ți umple golul spiritual din suflet cu obiecte cu care să se compare apoi cu colegii și cu cei cu care se înconjoară.
În general era pustiu. Uneori mai trecea cîte-un grup de doi, trei, care umpleau interiorul arcadelor cu ecoul vocilor și pașilor lor. Mă mai uitam uneori (destul de des) și-n spate. Îi lăsam ce cei vădit mai rapizi ca mine să treacă înainte și mă dădeam în stînga. Erau și cîteva fete singure, atît de drăguțe, dar nu ne uitam unii la alții în același timp, sau poate ele nu se uitau deloc, erau concentrate doar asupra drumului, nu-mi dădeam seama. Mă mai opream din cînd în cînd să-mi recapăt răsuflarea. Am s-o fac! îmi spuneam, și eram din ce în ce mai convins de asta. Uneori pantele devenau mai abrupte și atunci trebuia să mă țin de o bară laterală. Sau mergeam mult aplecat în față, pînă-mi dădeam seama și mă îndreptam. Ar fi fost bun un baston, poate. Cămașa mi se lipise de spate, ca și rucsacul. Dar cel mai mult mă gîndeam. Mă gîndeam la servici, la stresul pe lîngă care am trecut și cu siguranță voi mai trece, că abia am putut să-mi rup o săptămînă ca să vin aici, la serile de vineri cînd de obicei mă-ntorc acasă atît de rupt că adorm instant. La fost prietenă și de ce Dumnezeu am lăsat-o să pleca că poate ne-ar fost bine împreună și acum, că doar încă o mai iub... Nu, nu știu. Și nici nu trebuie să mă gîndesc la asta,în fond a trecut atîta timp de atunci, sînt lucruri pe care trebuie să le lași în urmă, ca un balast. Cum de tot timpul mi-e ocupat și nu găsesc timp să-mi scriu povestirile alea, că doar le am în cap și nu mă pot determina să m-apuc să le canalizez, simt cum se acumulează în mine ca un balon de aer care nu mă lasă să respir și nici să-mi trăiesc viața. De ce nu pot fi ca toată lumea, fericit, fără probleme existențiale și existențialiste. Dar cel mai mult mă gîndeam la Timp. Pe măsură ce urcam mă gîndeam la vacanțele din trecut, din copilărie cînd mergeam la Moneasa și urcam pe cărări de munte și la vacanțele din timpul facultății cînd doar stăteam în casă și citeam cărți și ascultam muzică și la vacanțele din anii cînd nu mergeam nicăieri findcă eram prea epuizat și oricum n-aveam nici un sfanț și nici nu-mi trecea prin cap să merg undeva singur. Și cum de-a trecut tot timpul ăsta? Articolele de site-urile de știință pe care le urmăresc pe FB care spun că timpul e o iluzie, poate o iluzie dar uite că trece și o simțim. Mă uit în urmă și nu-mi vine să cred că a trecut, parcă aștept să mă trezesc și să fiu din nou în facultate și s-o aud pe Mama trebăluind prin bucătărie.
Nu-mi dădeam seama cît mai am pînă la bazilică. Am reușit pînă la urmă să-mi creez un ritm propriu pe mers, chiar dacă era unul destul de lent. M-am uitat în urmă, francezul mai era cu cineva, și avea pe umăr un copil. Am fost dezamăgit de mine însumi, nu voiam să mă iau la întrecere cu cineva care duce și un copil, ce rost are? Dac-aș fi avut și eu familie ar fi fost altceva, nu mi-ar mai fi păsat cînd aș fi ajuns și ar fi avut mai mult farmec. Sper ca asta să nu fie o metaforă pentru viața mea, ci mai mult un avertisment. Aerul devenea în mod clar mai curat. Porticurile astea sînt vechi, de prin secolul XVII, XVIII și aveau pereții foarte scorojiți iar după ce făceam un efort mai mare mi se părea că mă aflu într-un fel mormînt. Din fericire, după cum spuneam, mai treceau oameni. O dată am auzit un horcăit în spate: era de la un cîine buldog mic, negru, care mergea repede alături de o tipă cu echipament sportiv profesionist și ochelari de soare care alerga extrem de hotărîtă. La un moment dat panta a scăzut, apoi a urmat urcușul final, foarte abrupt. Cînd m-am uitat în sus la ceea ce părea arcada finală, am văzut o cruce profilîndu-se pe cer și am avut o epifanie, părîndu-mi-se că totul dispare împrejur și încep să mă trezesc dintr-un vis. O, Doamne! Dar n-a fost un vis, doar că mă simțeam ușurat. Cînd am ajuns sus, am respirat mai bine și parcă vedeam bine și fără ochelari. Inima îmi pompa cu putere dar mă simțeam ușurat, ușor, parcă pluteam. În depărtare se vedeau Apenini, iar pînă acolo dealuri, dealuri acoperite cu copaci, și cîte-o clădire veche pe ici pe colo. Am coborît în parcul din față (Bazilica era închisă pe toată perioada verii) am stat pe bancă alături de alți oameni, am mai făcut niște poze peisajelor. Gîndurile negre mi s-au mai risipit, mă simțeam chiar mulțumit și odihnit psihic. Poate asta înseamnă a trăi la o vibrație superioară.
La întoarcere puteam să iau o navetă care făcea cursa pe acolo, dar mi-am zis să merg pe același drum, să admir mai calm peisajul pe care la urcuș nu-l observasem cu atîta atenție pe cît trebuia. Nu mai știu cît am stat acolo sus. Poate vreo trei sferturi de oră. Apoi am început să cobor încet. Voiam să ajung acasă, dar acasă la mine, în Timișoara, nu la hotel (oricum a doua zi aveam avionul de întoarcere). Mă gîndeam ce fain ar fi fost dac-aș fi trăit în Franța și aș fi avut o lună întreagă de concediu vara, pe de altă parte poate nu, fiindcă dorul de casă și neliniștile existenței care m-ar fi împiedicat să citesc de exemplu, transformîndu-mă poate într-un zombi metro-boulot-dodo. Aveam așa un chef de un suc natural, pe care mi l-am luat imediat prin primul magazin pe care l-am găsit și de mîncat ceva proteine, ceea ce am și făcut, dintr-o piață/trattoria din Cadrilater. A fost un drum ușor, lin, am făcut niște poze. Am mers pe jos pînă la San Domenico, cu arhitectura ei sumbră, foarte medievală, inchizitorială chiar, apoi m-am mai plimbat prin Centru, pînă după ora nouă jumate, cînd mi-am zis că asta a fost pe anul ăsta și m-am întors.
Se afișează postările cu eticheta Bologna. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Bologna. Afișați toate postările
duminică, 26 februarie 2017
duminică, 28 august 2016
Vacanță în Bologna
M-am întors acum patru săptămîni, dar am fost atît de obosit încît nu mi-a ajuns pentru odihnă nici săptămîna următoare, petrecută acasă. De ce-am fost obosit? În primul rînd pentru că am stat într-o cameră de hotel care nu era bine izolată fonic, și care dădea spre un bulevard circulat pînă noaptea tîrziu iar pe partea opusă era gara. Și camera mea era chiar pe colț, așa că aveam zgomotul venea din două direcții. După două nopți m-am gîndit să mă culc cu aerul condiționat aprins ca să atenuez sursa continuă de zgomot. Dacă eram puțin mai atent cînd am făcut rezervarea și nu m-aș fi zgîrcit, aș fi ales o cameră de tip superior, pentru doar puțini bani în plus. Altă dată, pentru că intenționez să mă întorc aici, așa cum intenționez să mă întorc în toate locurile din Italia pe unde-am fost... A doua problemă, ca de fiecare dată-n ultimii trei ani de altfel, căldura. Mai exact: arșița verii din Italia. Mereu cald, mereu bînd apă, transpirat că mi-au și ieșit coșuri în cap și pe față din cauza igienei. Dar cu asta am-am obișnuit deja. Noroc cu portic-urile, care țineau și umbră și răcoare.
Citisem că Bologna e un oraș plin de studenți, cu o atmosferă tinerească însă abia ajuns acolo, din prima zi, mi-am dat seama ce înseamnă de fapt asta. E plin de tineri, spre deosebire de alte locuri din Italia în care-am fost, în care eu eram cel mă simțeam cel mai tînăr, aici mă consideram multe peste medie, deși se pare că nu prea arăt, pentru că lumea cu care intram în vorbă mi se adresa cu per tu și salve. Am intrat imediat în atmosferă pentru că mă simt atît de familiar cu Italia iar atmosfera tinerească, studențească m-a făcut parcă să mă simt din nou student, să retrăiesc într-un fel perioada de atunci, spun într-un fel pentru că în Timișoara anilor nouăzeci atmosfera era destul de încrîncenată, total opusă de cea de aici, veselă, deschisă, open-minded, yupiștii ar putea spune chiar prea open-minded, pentru că am văzut că unii trăgeau dintr-un joint, fără perdea, la o masă sub portic-uri în zona Universității, spre seară. Hi-hi! Mi s-a părut cool, foarte cool. Fete frumoase, abia ieșite din adolescență, îmbrăcate sumar, sigure pe sine, trăgînd un geamantan mare după ele. Conversații culturale, mult pop. Credeam că, fiind perioada vacanțelor, orașul e mai liber, dar nici vorbă. De fapt nici nu știu dacă era vacanță (eu am fost în ultimele zile din iulie) și doar alegeau ei să stea acolo peste vară, Bologna fiind o opțiune la fel de bună ca oricare alta, mai ales că poate aveau și cazarea asigurată sau chiar aveau cursuri, deși după atmosfera de acolo, mă îndoiesc. În fine.
Bologna e considerată capitala culinară a Italiei. Restaurante fără fițe, cu mîncare ieftină, ca pentru studenți. Unii luau masa stînd pe butoaie special amenajate. Am intrat într-o librărie din Cadrilater (care e un fel de Cartier Latin) în care se putea servi și mîncare și care la etaj se vindeau alimente. (Un fel de Cărturești dar nu cu ceaiuri, ci cu mîncare.) Multă șuncă de porc, acasă n-aș fi mîncat în ruptul capului așa ceva. Dar nu doar jamboane, deși sînt și din astea agățate de cîrlige cîte vrei, ci din aceea sintetică, sau cel puțin așa pare, Mortadella, de exemplu. Acolo însă e considerat un antreu comun și vezi oamenii cum se servesc cu scobitorile dintr-un platou cu răcituri, mîncînd cu poftă acompaniați de un pahar de vin sau Aperol. Tot în zonă se află piețe agro în aer liber și nu numai, în care se vinde de la legume la caracatiță (și mirosuri în concordanță).
Universitatea e considerată ca fiind cu cea mai mare vechime din lume. Nu e cea mai veche, Sorbona și Oxford-ul sînt cele mai timpurii, dar acestea două au avut întreruperi, pe cînd cea de aici din Bologna a funcționat non stop. Și la început n-a existat un singur sediu, am citit că studenții mergeau la cursuri la profesori acasă, abia mai tîrziu au apărut și clădirile dedicate. Acum are mai mute sedii, neimpresionante ca arhitectură, dar cînd te uiți cine-a studiat și a fost profesor aici: de la Dante, Petrarca, Copernic, Dürer, Goldoni, pînă la Marconi sau Umberto Eco, mai că-ți vine să faci o reverență.
Bologna nu e străbătută de nici un rîu ceea ce mi s-a părut un pic ciudat, dar am citit că și-a dezvoltat încă din Evul Mediu un sistem de canale, luîndu-și apa din două rîuri care încadrează orașul, unul la est, altul la vest. Se mai vede puțin din canale, la unul dintre ele m-am dus chiar în prima zi, încă înainte de-a ajunge în centru, numit la Finestra sui Canali, un pod cu porticuri de pe care, la est, se vede un rîu flancat de clădiri vechi, ca-n Veneția sau Padova, iar la vest aceeași priveliște dar văzută doar printr-o ferestruică.
În centru e aglomerație pînă și sub porticuri. Foarte multe ziduri mînjite cu grafitti, prea multe. Clădiri roșcate. Poate de asta mi-a plăcut mai mult în Toscana, unde erau galbene și cafenii, parcă mai odihnitoare, pentru gustul meu cel puțin. Și Bologna e și puțin mai poluată, din cauza bulevardelor cu autobuze și mașini de aprovizonare. Magazinele au reduceri și sînt la fel de asaltate ca-n Paris pe vremea asta. Piața Maggiore s-a transformat într-un cinematograf în aer liber, scaune peste tot, dar n-am stat seara să mă uit, erau filme bune, nu americane. Puteai să te așezi pe treptele Basilicii San Petronio să privești oamenii dar te puteai așeza și pe scaune dacă vroiai să stai mai comod sau să schimbi unghiul, chiat că te simți chiar ca la un cinema și te uiți la oameni reali. Există foarte multe evenimente organizate, de la expoziții temporare la concerte - pentru mai multe există un site de turism al Bolognei care împreuna cu site-ul de turism al Emiliei Romagna, îți arată nu doar atracțiile principale (muzee, etc.), dar și evenimente din sezonul respectiv, și nu sînt deloc puține. Îmi pare că se investește enorm.
Fontana del Nettuno era în refacere așa că n-am putut s-o văd. Așa a fost și anul trecut la Roma, cu Fontana di Trevi. Nu știu de ce tot ratez fîntînile. Dar cel mai rău îmi pare că n-am apucat să stau în Bologna de dimineață pînă seara, non stop, pentru că-n fiecare zi plecam undeva, cu trenul, în alt oraș din Emilia-Romagna și mă-ntorceam abia după-masă tîrziu sau seara. Dar despre asta în altă postare. În ultima zi am tras chiar o fugă cu Frecciarossa la Florența, fiindcă mi-era dor de ea. Stația e la nivelul minus trei al gării centrale și-mi amintesc cum era să pierd trenul fiindcă, odată ajuns pe peron în fața lui, nu găseam unde să compostez biletul, așa că am fugit din nou sus (ca un coșmar, am vrut să iau liftul, care nu mai venea, am urcat pe niște scări rulante apoi pe altele, apoi iar pe scări) după care am coborît și am reușit să-l prind cînd erau mai puțin de cinci minute pînă la plecare. Însă cel mai interesant și mai important lucru pe are l-am făcut a fost pelerinajul la Santuario din San Luca, dar și despre asta aș vrea să scriu mai pe larg, însă nu azi.
Citisem că Bologna e un oraș plin de studenți, cu o atmosferă tinerească însă abia ajuns acolo, din prima zi, mi-am dat seama ce înseamnă de fapt asta. E plin de tineri, spre deosebire de alte locuri din Italia în care-am fost, în care eu eram cel mă simțeam cel mai tînăr, aici mă consideram multe peste medie, deși se pare că nu prea arăt, pentru că lumea cu care intram în vorbă mi se adresa cu per tu și salve. Am intrat imediat în atmosferă pentru că mă simt atît de familiar cu Italia iar atmosfera tinerească, studențească m-a făcut parcă să mă simt din nou student, să retrăiesc într-un fel perioada de atunci, spun într-un fel pentru că în Timișoara anilor nouăzeci atmosfera era destul de încrîncenată, total opusă de cea de aici, veselă, deschisă, open-minded, yupiștii ar putea spune chiar prea open-minded, pentru că am văzut că unii trăgeau dintr-un joint, fără perdea, la o masă sub portic-uri în zona Universității, spre seară. Hi-hi! Mi s-a părut cool, foarte cool. Fete frumoase, abia ieșite din adolescență, îmbrăcate sumar, sigure pe sine, trăgînd un geamantan mare după ele. Conversații culturale, mult pop. Credeam că, fiind perioada vacanțelor, orașul e mai liber, dar nici vorbă. De fapt nici nu știu dacă era vacanță (eu am fost în ultimele zile din iulie) și doar alegeau ei să stea acolo peste vară, Bologna fiind o opțiune la fel de bună ca oricare alta, mai ales că poate aveau și cazarea asigurată sau chiar aveau cursuri, deși după atmosfera de acolo, mă îndoiesc. În fine.
Bologna e considerată capitala culinară a Italiei. Restaurante fără fițe, cu mîncare ieftină, ca pentru studenți. Unii luau masa stînd pe butoaie special amenajate. Am intrat într-o librărie din Cadrilater (care e un fel de Cartier Latin) în care se putea servi și mîncare și care la etaj se vindeau alimente. (Un fel de Cărturești dar nu cu ceaiuri, ci cu mîncare.) Multă șuncă de porc, acasă n-aș fi mîncat în ruptul capului așa ceva. Dar nu doar jamboane, deși sînt și din astea agățate de cîrlige cîte vrei, ci din aceea sintetică, sau cel puțin așa pare, Mortadella, de exemplu. Acolo însă e considerat un antreu comun și vezi oamenii cum se servesc cu scobitorile dintr-un platou cu răcituri, mîncînd cu poftă acompaniați de un pahar de vin sau Aperol. Tot în zonă se află piețe agro în aer liber și nu numai, în care se vinde de la legume la caracatiță (și mirosuri în concordanță).
Universitatea e considerată ca fiind cu cea mai mare vechime din lume. Nu e cea mai veche, Sorbona și Oxford-ul sînt cele mai timpurii, dar acestea două au avut întreruperi, pe cînd cea de aici din Bologna a funcționat non stop. Și la început n-a existat un singur sediu, am citit că studenții mergeau la cursuri la profesori acasă, abia mai tîrziu au apărut și clădirile dedicate. Acum are mai mute sedii, neimpresionante ca arhitectură, dar cînd te uiți cine-a studiat și a fost profesor aici: de la Dante, Petrarca, Copernic, Dürer, Goldoni, pînă la Marconi sau Umberto Eco, mai că-ți vine să faci o reverență.
Bologna nu e străbătută de nici un rîu ceea ce mi s-a părut un pic ciudat, dar am citit că și-a dezvoltat încă din Evul Mediu un sistem de canale, luîndu-și apa din două rîuri care încadrează orașul, unul la est, altul la vest. Se mai vede puțin din canale, la unul dintre ele m-am dus chiar în prima zi, încă înainte de-a ajunge în centru, numit la Finestra sui Canali, un pod cu porticuri de pe care, la est, se vede un rîu flancat de clădiri vechi, ca-n Veneția sau Padova, iar la vest aceeași priveliște dar văzută doar printr-o ferestruică.
În centru e aglomerație pînă și sub porticuri. Foarte multe ziduri mînjite cu grafitti, prea multe. Clădiri roșcate. Poate de asta mi-a plăcut mai mult în Toscana, unde erau galbene și cafenii, parcă mai odihnitoare, pentru gustul meu cel puțin. Și Bologna e și puțin mai poluată, din cauza bulevardelor cu autobuze și mașini de aprovizonare. Magazinele au reduceri și sînt la fel de asaltate ca-n Paris pe vremea asta. Piața Maggiore s-a transformat într-un cinematograf în aer liber, scaune peste tot, dar n-am stat seara să mă uit, erau filme bune, nu americane. Puteai să te așezi pe treptele Basilicii San Petronio să privești oamenii dar te puteai așeza și pe scaune dacă vroiai să stai mai comod sau să schimbi unghiul, chiat că te simți chiar ca la un cinema și te uiți la oameni reali. Există foarte multe evenimente organizate, de la expoziții temporare la concerte - pentru mai multe există un site de turism al Bolognei care împreuna cu site-ul de turism al Emiliei Romagna, îți arată nu doar atracțiile principale (muzee, etc.), dar și evenimente din sezonul respectiv, și nu sînt deloc puține. Îmi pare că se investește enorm.
Fontana del Nettuno era în refacere așa că n-am putut s-o văd. Așa a fost și anul trecut la Roma, cu Fontana di Trevi. Nu știu de ce tot ratez fîntînile. Dar cel mai rău îmi pare că n-am apucat să stau în Bologna de dimineață pînă seara, non stop, pentru că-n fiecare zi plecam undeva, cu trenul, în alt oraș din Emilia-Romagna și mă-ntorceam abia după-masă tîrziu sau seara. Dar despre asta în altă postare. În ultima zi am tras chiar o fugă cu Frecciarossa la Florența, fiindcă mi-era dor de ea. Stația e la nivelul minus trei al gării centrale și-mi amintesc cum era să pierd trenul fiindcă, odată ajuns pe peron în fața lui, nu găseam unde să compostez biletul, așa că am fugit din nou sus (ca un coșmar, am vrut să iau liftul, care nu mai venea, am urcat pe niște scări rulante apoi pe altele, apoi iar pe scări) după care am coborît și am reușit să-l prind cînd erau mai puțin de cinci minute pînă la plecare. Însă cel mai interesant și mai important lucru pe are l-am făcut a fost pelerinajul la Santuario din San Luca, dar și despre asta aș vrea să scriu mai pe larg, însă nu azi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)