În patru zile și patru ore - partea a doua

Am regăsit Veneția pe care o știam din urmă cu opt ani. Dar oare eu eram la fel? Tot același dar în mod clar mai îmbătrînit, mai supra-muncit, dar și mai citit, cu vreo cîteva sute de cărți mai citit, deși nu cred că și mai înțelept. Și tot fără realizări în viață. În fine. Nu știu de ce aveam impresia că e o insulă mică. Acum nu mai consider deloc că e așa. Am mers de dimineața pînă seara pe jos pe străduțele ei, pe cîte am putut de multe din ele, și cu vaporetto pînă la cîteva insule din lagună și tot aveam impresia că timpul trece prea repede și că nu voi reuși să fac nici jumătate din cîte mi-am propus, și nici să mă relaxez ca lumea. Atunci cînd ajungi pentru a doua oară într-un loc îți propui atît să vizitezi, să descoperi locuri noi dar în același timp și să le revezi pe cele vechi și dragi unde știi că te-ai simțit bine și la care te-ai gîndit de atît de multe ori în timpul care-a trecut. Lucru care-ți va lua și mai mult timp. Deci logica spune că nu e suficient să stai mai puțin ca prima oară, ba din contră. Așa că trebuia să renunț la ceva, deși mi-era greu. Acuma, dacă mă gîndesc bine, acum opt ani nici n-am intrat în atît de multe locuri ca acum, atunci fiind mai mult orientat spre exterior.

Ce voiam să revizitez cu nerăbdare, și am făcut-o chiar în prima dimineață, a fost Grande Scuola din San Rocco. Citisem pe Net că au instalat un sistem de iluminat cu leduri, ceea ce m-a făcut și mai curios, pentru că într-adevăr nu doar că picturile lui Tintoretto erau întunecate, dar nici lumina nu pătrundea suficient în interiorul clădirii. Lucruri de care se plîngeau și alții de demult, John Ruskin și Henry James printre alții. Și într-adevăr, acum spoturile ledurilor luminează discret dar își fac bine treaba, iar în plus mai erau montate și cîteva corpuri de iluminat ca niște felinare, care și ele contribuiau la o vedere mai bună, fără reflecții. Dar ce am găsit ciudat era că parcă nu mai recunoșteam organizarea interioară. Crezusem că și parterul era la fel de somptuos ca și sala mare de la etaj. Și abia acum am remarcat cît de mari erau decorațiunile aurite dintre tablouri. Parcă prea late. Iar oglinzile înrămate pe care le țineai în mînă ca să te uiți la picturile de pe tavan nu aveau factor de mărire. Hm. A, și pictura cu răstignirea se afla în restaurare, de fapt toată încăperea aceea mică era ca un mic șantier. De asta e bine să mergi de mai multe ori într-un anumită regiune, multe porțiuni pot fi indisponibile într-una dintre dăți. Pe de o parte asta e bine, pentru că vezi că cineva se ocupă și se face mentenanță, pe de altă parte trebuie să te interesezi bine înainte de a ajunge undeva, deși nu ai cum să planifici chiar tot-tot și să-ți păstrezi și o doză de spontaneitate în același timp. La biserica de lîngă, Chiesa di San Rocco, n-am mai prins deschis, deși am trecut pe acolo de cîteva ori prin fața ei, îmi amintesc că data trecută am văzut un Veronese în interior. Interesant că bisericile au un orar care nu e întodeauna continuu, adică multe-s deschise dimineața și seara de exemplu, și atunci pentru cîteva ore doar. Cam trist totuși. Și părerea mea e că e totuși normal să plătești niște bănuți la intrare, fiindcă practic ele sînt atît locașuri de cult, cît și de sit-uri de cultură, în care găsești atîtea picturi fresco ale vechilor maeștri. Și doar ești în Veneția, un oraș care are evident nevoie de cît mai multe fonduri. Am văzut destui francezi care nu prea erau de acord cu asta și tot comentau. Fiind un introvertit, nu i-am întrebat dacă citeau La Croix sau Le Pèlerin, deși eram curios, dar probabil că nu erau genul. Însă ei oricum comentau la orice e legat de prețuri, am observat asta la ei peste tot unde-am fost în Italia.

Traficul de pe Grand Canal era clar mai mare ca acum doi ani. Atît numărul de vaporetto-uri ACTV, care deseori se opreau efectiv în mijlocul canalului, ca să aștepte ca celălalt vaporetto să plece din stația plutitoare la care era andocat ca să-i ia locul, cît și mai multe taxiuri pe apă, acestea fie avînd o nuanță maro-roșcat cu textură de lemn, fie erau albe, confundabile cu alte ambarcațiuni. Poate are lumea acum mai mulți bani, sau e vorba de turismul de răzbunare, apărut după pandemie. Mi-a plăcut afișajul electronic din stații, cu toate sosirile și plecările, nu-mi mai amintesc dacă exista și înainte, parcă nu. Oricum, totul era bine semnalizat, traseele bine marcate atît la intrare cît și înăuntru. Cu greu găsești un loc pe scaun, dacă pleci de la Gară de exemplu este imposibil, poate doar dacă-l iei de dinainte, de la prima stație, Piazzale Roma, deși acolo sosesc și autobuzele. Atît în nr-ul 1, care oprește în toate stațiile, lucru care poate deveni uneori de la un punct încolo destul de exasperant de lent, cît și în nr-ul 2, care-i un fel de expres sau chiar în nr-ul 2/ (barat) care are doar trei opriri, binecunoscute, Gară, Rialto și San Marco, am stat în picioare. Și nu ai de ce să te ții atunci cînd stai în picioare. Bine că după San Marco se mai eliberează și poți chiar alege un scaun. Și asta mi-a tensionat încheieturile, tendoanele picioarelor, în așa hal, că apoi seara abia mai puteam să cobor treptele cîte unui pod peste un canal. Deși la urcat eram, ciudat, în regulă. Am crezut că nu-mi va trece, dar am dormit noaptea cumva cu picioarele ușor îndoite și mi-am revenit. Nu înțeleg cum pot unii oameni ca pe tot parcursul călătoriei să nu se uite deloc în exterior, la clădirile acelea frumoase, unice în lume, ci tot drumul să se holbeze în smartphone, cum făcea o franțuzoaică blondă foarte atrăgătoare, voluptuoasă, cu ochelari, cu picioare plinuțe și albe ca-n sculpturile clasice, și care la față arăta de vreo de 45, 50 de ani, poate chiar mai mult. (Mai multe pe tema asta data viitoare.) Cea mai puternică amintire din toată excursia asta este de atunci cînd am mers noaptea cu un vaporetto pe Grand Canal. Am plecat din San Marco spre o stație și acolo am stat la coadă dar cînd mai aveam cîteva persoane înainte tipa de pe vaporetto închis portiera, a tras sfoara, a zis că e full și a plecat. Deși am observat că mai ar mai fi fost spațiu spațiu pe culoarul dintre locurile din spate. Mă rog, cred că ea știa mai bine. Așa că am stat în stația plutitoare care se balansa și scîrțîia, alături de un cuplu de vîrstă mijlocie de unguri care și-au adus cu ei mîncare la sufertaș și se tot îmbiau între ei să mănînce și ultimele boabe rămase de strugure, și-am așteptat următorul vaporetto, timp de mai bine de douăzeci de minute, stînd cît de în față am putut, să nu se bage nimeni, sau măcar nu prea mulți, înaintea mea, urmărind luminițele mișcătoare și sperînd că unul dintre ele e un vaporetto care se apropie de noi din și spre direcția bună. Și, după cum spuneam, noaptea pe vaporetto nr-ul 1, cu opriri în toate stațiile, înconjurat de oameni de toate națiile care vorbeau tare să acopere gălăgia dimprejur, zgomotul de motor sau izbirea de chei cînd ajungea într-o stație, și de toate vîrstele, cu copii mici care dormeau, cu căței, cu rucsacuri în spate: splendid!

Am fost din nou la Lido, și tot de două ori, ca data trecută de altfel. Dacă m-aș duce vreodată, și de-ar fi să vin cu o fată, normal, ei bine, acolo aș alege să mă cazez. Dar să stau mai mult, de exemplu mai mult de o săptămînă, sau măcar atît. M-am interesat, nici nu-s atît de scumpe hotelurile pe-acolo, doar că e un pic mai departe. Insula are o lungine de vreo 12 km, dar n-am ajuns să parcurg o distanță mare din ea. N-am ajuns nici la Malamocco, mai în sud, unde a locuit Hugo Pratt (cărțile sale sînt la loc de cinste în toate librăriile din Italia, mai ales aici în regiunea unde mă aflam, dar eu nu-s sigur că-l înțeleg, deși nu-mi displace, am și albumele care-au fost publicate și la noi, și încă în condiții foarte bune, doar primele cinci deocamdată, dar vor mai urma, dar nu știu; poate e doar o chestie de vîrstă, adică apreciat doar de cei care și-au petrecut adolescența cu aventurile lui Corto Maltese, nu ca mine, sau poate că e un spirit latin care e incompatibil cu personalitatea mea sau e vorba de cultura în care m-am format, citind cărțile unor autori mai din Nordul Europei; oricum, am să mai încerc). Am mers puțin și cu autobuzul pe insulă (abonamentul ACTV este valabil și acolo) cîteva stații. Am luat masa la un restaurant - da, mi-am făcut curaj și am stat singur la o masă și m-am îndopat și cu altfel de mîncare, nu doar cu pizza sau paste. M-am răsfățat chiar și cu un desert. Dar a doua oară cînd am fost, am ajuns prea tîrziu și acel local era închis după-masa. Am intrat și la Ovs, dar n-am mai găsit cămăși din acelea faine, răcoroase, cu mînecă lungă, ca data trecută, parcă magazinul s-a downgradat, sau acum cam toată lumea poartă numai tricouri, adică și lumea (sau moda) s-a downgradat. M-am plimbat mult pe străzile acelea destul de pustii, străjuite de copaci înalți, am cam evitat canalele, fiindcă de-a lungul lor nu era deloc umbră. În schimb am încercat să nu mai stau prea mult în soare, că transpirasem deja prea mult. Am admirat arhitectura Liberty (un Art Nouveau italian) a caselor așezate de-a lungul străzilor și înconjurate de curți interioare pline cu verdeață, întrebîndu-mă cum ar fi să stau aici. Aș putea lucra aici la laptop, ca acasă? Sau aș putea citi mai mult măcar? Sau locul te va îmbia la dolce far niente? Am sunat-o pe Mama pe WhatsApp ('Of, iar n-ai cipilică?') și i-am arătat și ei și i-a plăcut de asemenea ('O, ce faine-s clădirile pe-acolo!'. Bine că-i place și ei ceva din ce-i arăt.). Pe plaje nu era așa lume multă, oricum nu-mi place aglomerația la plajă, cred că dac-aș fi avut costum de baie, prosop, șlapi aș fi putut să închiriez un șezlong. Adică, ce vreau să zic: la mine cu cît aglomerația e mai mare, cu atît timiditatea mea crește, așa că nu cred c-aș fi avut nici o problemă personală să închiriez un șezlong. Poate data viitoare. Ce era supărător pe Lido era că acel uriaș, titanesc hotel de lux, Grand Hotel de Bains, în care-au stat Thomas Mann și diverse staruri de film, este ori în renovare, ori pur și simpu închis, deși nu atît asta e supărăror, cît faptul că întreg locul e înconjurat pe toate părțile de un gard foarte înalt, de culoare verde închis și mai sînt și copaci înalți împrejur încît nu poți vedea chiar nimic din ceea ce e-n interior. Cam împiedică orice perspectivă asupra locului, dar, pe de altă parte, așa părăsit și degradat cum intuiesc că este, cu siguranță mai mult ar strica-o. În jur însă, prosperă cîteva hoteluri mai mici, unele chiar mai moderne. Și destule clădiri care păreau a fi reședințe particulare, avînd mașini parcate în față. Și peste tot multă verdeață care înmiresmează atmosfera.

Am intrat în toate librăriile deschise, adică în majoritatea. Am scris despre Acqua Alta. Am să vă povestesc un lucru ciudat: la ieșirea de la Palatul Dogilor se afla un magazin cu suveniruri și cărți. Am zis să nu-mi cumpăr lucruri, fiindcă nu aveam aveam bagaj de cală. Am văzut o carte subțire, de mai puțin de o sută de pagini, dar în format A4 și-n condiții grafice foarte bune, de Paolo Veronese. Dar coperta arăta ca fiind un pic cam veche. N-am luat-o, cu gîndul că o voi mai găsi și în alte librării. Ei bine, n-am mai găsit-o niciunde, nici la librăria de la Galleria dell'Accademia. Și apoi nici pe Net, la care apelez în ultima instanță, fiind destul de veche. Era o ediție la celebra librărie Studium dar în germană, și tot acolo am mai văzut un album de Veronese dar aceea conținea doar picturi din colecțiile din State, am aflat mai tîrziu. Nu înțeleg de ce nu se publică la Taschen de exemplu. Îmi place că-n toate librăriile aerul condiționat suflă puternic iar unele au și etaj, ca multe alte magazine de altfel, care par mici la intrare dar cînd intri vezi că au mai multe nivele sau galerii întinse. Toate au și secțiuni în engleză, dar și rafturi consistente în franceză și germană, și nu doar ghiduri de călătorie, ci albume de artă, memoirs sau literatură. Marea majoritate a cărților sînt in italiană, evident. Sper că se vînd și deci că se citesc, doar sînt un popor mult mai civilizat ca al nostru. Mi-am cumpărat doar o carte, de călătorie, D.H. Lawrence - Twilight in Italy, și asta în ultima zi, cînd mi-am zis să mai dau o tură prin oraș înainte ora 11, cînd trebuia făcut check-out-ul. Deseori, cînd mi se făcea dor sau cînd eram obosit, mă gîndeam că atunci cînd voi ajunge înapoi acasă, voi sta în pat și voi citi cîteva cărți din biblioteca mea în săptămîna de concediu rămasă (dar am fost atît de epuizat, că abia am citit una).

Am revizitat o mulțime de locuri. La Punta della Dogana am ajuns într-o seară, foarte animată, nu doar cu selfie-persons. Îmi amintesc că am văzut o fată cu un aer boem, avînd un batic, care scria ceva într-un carnețel. Păcat că era în apropiere un yacht de milionari care bloca vederea spre o parte din Giudecca. M-am întors pe lîngă Salute, pe străduțele înguste de lîngă Guggenheim, am traversat Ponte dell'Accademia, unde toată lumea își face poze, am trecut pe lîngă celebra florărie de pe colț, și apoi am traversat trei Campo: Santo Stefano, Sant'Angelo și Manin, pe care le cunoșteam bine și despre care puteam afirma și atunci că îmi erau familiare, și parcă le fel și oamenii de acolo. Nu mai știu dacă data trecută am intrat la Chiesa Santo Stefano, probabil că da, dar acum, cu abonamentul Chorus de la Venezia Unica am vizitat și la partea muzeală, destul de sumbră, unde n-am scăpat fără să mai văd un Tintoretto. Am avut parte și de puțină hoinăreală prin oraș. Am mers de prea multe ori pe Strada Nova, o stradă aglomerată dar neinteresantă, mă rog, undeva în apropiere, în Canareggio, se afla hotelul la care stăteam, deși asta nu-i o scuză. În ultima zi, cea mai călduroasă și mai obositoare, am revăzut turnurile Arsenalului, apoi m-am îndreptat spre Est, către Giardini, pe străzile despre care știam că nu sînt prea umblate pînă în zona de grădini și parcuri, cu gîndul să stau un pic jos pe-o bancă și să-mi încarc celularul de la Power Bank. Nu am mai găsit nici o bancă liberă în același loc ca data trecută, cel puțin niciuna la umbră, dar am găsit în alt loc, aproape de intrarea, principală cred, de la Bienala de Arhitectură, unde-am stat vreo juma de oră, odihnindu-mă și așteptînd să mi se mai încare smartphone-ul, am băut o cola rece și am citit din Le Guide du Routard, pregătind viitoarea destinație. Într-o altă zi m-am dus să mai dau o raită pe insula Burano, de unde, chiar de la coborîrea de pe vaporetto, am luat-o la dreapta, am trecut peste un pod și am ajuns astfel și pe insula Mazzorbo, unde m-am plimbat puțin pe o cărare de-a lungul malului de unde puteai privi insula de pe partea opusă, dar n-am intrat in interior, pentru că mi-am dat seama că nu-i un loc turistic, sînt oameni în vîrstă care-și văd de treaba lor, stînd pe prispa din fața caselor, discutînd, aveam impresia că i-aș fi deranjat dacă aș fi intrat pe străzile unde locuiesc. Asta spre deosebire de Burano, unde te poți plimba peste tot, deși acolo e politicos să păstrezi liniștea, ceea ce nu mulți o știu. Am văzut destui care vorbeau cam tare, unii din ei românași. Am stat mult mai puțin ca data trecută. Tot de acolo am luat un vaporetto spre Torcello, apoi un altul înapoi, în care-am stat tot drumul, vreo 40 de minute, numai în picioare.

Cum e noaptea pe străzile din Veneția. Ei bine, pe arterele principale nu mai e atît de înghesuială ca-n timpul zilei, însă șuvoiul de oameni este totuși continuu. Se spune că seara vizitatorii de-o zi pleacă și fluxul de turiști e mult mai scăzut. Asta poate mai tîrziu, după ora zece, fiindcă eu pe la acea oră am plecat iar variația, cel puțin în locurile cu nume rezonante, era destul de insignifiantă aș zice. Există și destule străduțe pustii, slab luminate, iar stînd și privind de pe cîte-un pod, apa cîte unui canal pare atît de neagră, fiind mărginită de clădirile neiluminate, că-ți dă fiori, mai ales că acolo e și puțin mai răcoare. Dar nu e chiar înfricoșător, e mai mult un scary ca-n Harry Potter, adică te simți și puțin bine în același timp. Fiecare Campo are cîteva terase care în cea mai mare parte sînt ocupate, iar restaurantele cam la fel. Îmi place că se mănîncă și noaptea înghețată, (de ce nu?). În Piața San Marco se aude muzică live de la mai multe terase avînd orchestre cu instrumentiști îmbrăcați elegant, care cîntă arii clasice pe cîte-o scenă amenajată între terasă și frontul stradal. Bine că se mai păstrează ceva din spiritul de odinioară al lumii bune, al civilizației occidentale. Dacă stai în centrul pieței sunetele se amestecă între ele și totul sună ca la acordarea instrumentelor. La final toată lumea aplaudă și sînt mai mulți spectatori pe margine decît la așezați la mese. Uneori mai iese puțină apă din gurile de canalizare, pentru că zona aceea este cea mai joasă din toată Veneția, apă care se prelinge și pe sub cîteva scaune, dar nu se miră nimeni. În zonă sînt și cîțiva tuciurii care vînd obiecte luminoase pe care le aruncă sus, care zboară puțin în aer și pe care apoi le prind cu îndemînare, dar mai rău e că unii le cumpără pentru copii, care nu-s atît de îndemînatici deci oricum trebuie tot timpul să fii atent să nu-ți pice ceva în cap. Sînt mulți oameni care pur și simplu stau în picioare, povestesc sau se pozează. O dată am venit pe jos spre hotel, pe întuneric, și m-am pierdut. Nici nu e greu să te încurci printre atîtea străduțe, mai ales noaptea. Și am observat amuzat că nu eram deloc singurul. Eram mereu convins că mă aflu pe drumul cel bun, și prea obosit ca să mă tot uit în smartphone la fiecare colț de stradă. În sinea mea treaba asta îmi cam făcea plăcere, trebuie să recunosc, doar ăsta e și unul din motivele pentru care am decis să stau aici. Cum spuneam și în articolul precedent, indicatoarele cu Ferrovie sînt amăgitoare, pentru că la gară se poate ajunge pe foarte multe căi, și cred că sînt plasate în așa fel ca să maximizeze timpul petrecut în oraș de vizitatori. Gara Santa Lucia arată mai fain noaptea decît ziua: încă de pe Podul Scalzi se văd luminile din interior, cu panourile mari, cu leduri oranj pe fond negru, de afișare a orarului trenurilor. Am citit că sînt din ce în ce mai multe trenuri de noapte. De-ar pleca și de la noi!

Ok, cred m-am întins destul și pentru azi, am să continui altă dată.

În patru zile și patru ore - partea întîi

Pînă la urmă, cu greu, am reușit să mă determin și să plec undeva în concediu și în vara aceasta. Mi-am făcut rezervările la începutul lui iulie, dar imediat după aceea am avut remușcări. Prima călătorie de anul acesta a fost destul de epuizantă, încă nu-mi revenisem bine de acolo nici măcat după o lună. Așa că mă gîndeam că poate ar fi mai bine ca la vară doar să stau acasă să mă odihnesc, și în plus avusesem o primă jumătate de an solicitantă la servici, plină de stres. Așa că în noaptea imediat următoare m-am tot zvîrcolit în pat și mi-am zis că a doua zi sigur voi renunța. Plătisem prin PayPal, poate ar fi fost ceva probleme cu rambursarea, am căutat pe net, dar acolo dai peste tot felul de răspunsuri. A doua zi dimineață am intrat în cont, eram cu mouse-ul lîngă butonul de anulare, dar mi-am zis hai să mai aștept. Amînarea poate avea uneori și consecințe pozitive. Apoi m-am luat cu lucrul. Seara am zis că voi mai vedea ziua următoare, poate nu voi mai fi atît de obosit sau poate speram că voi avea un fel de revelație. M-am mai gîndit că poate ar fi un lucru matur să plec, în fond nu era așa de mult, măcar pentru patru zile, dar intense, după care îmi mai luasem o săptămînă de concediu în care puteam să-mi revin, acasă. Doream? Aș fi spus și atunci că da, dar oboseala care mă dobora ca o piatră de moară... Nu-s obișnuit să plec de două ori pe an, deși nu e un lucru deosebit. La fel am pățit și-n 2018, cînd chiar am renunțat. Hai să mai stau puțin, am zis, să nu regret după aia, fiindcă atunci am cam regretat, nu imediat, dar mai încolo. Și așa a trecut o săptămînă. În a doua, mi-a mai revenit curajul. Astfel că am decis să plec totuși, deși nu prea aveam chef. Apoi a început să-mi vină cheful. După trei săptămîni mi-am zis că poate ar fi fost totuși mai bine dacă mi-aș fi luat cîteva zile în plus, eventual doar ca să merg cu trenul, dar mi s-a părut riscant să modific, și ar costat mai mult, și oricum destinația nu era deloc una ieftină. Așa că am început să-mi fac planuri, pregătiri.

Am fost deci plecat patru zile la Veneția. Patru zile și patru ore mai exact. Mai fusesem acolo în urmă cu opt ani, și întotdeauna m-am gîndit să revin, atît pentru a mai merge și în locuri apropiate în care n-am mai ajuns atunci, cît și, desigur, pentru a revedea unele locuri. De altfel nostalgia a jucat un rol important aici. Începînd cu zborul. Eu unul de regulă evit cît pot de mult să zbor cu companiile low cost. Nu-mi place deloc așa zisul lor model economic, dacă se poate numi model, bazat pe lipsa de respect față de pasageri. Zburasem doar o singură dată cu ei, tot la Veneția, dus-întors. De data asta, nostalgia, cum spuneam m-a făcut să iau tot aceeași companie lc. Și drumul de la Treviso la Veneția tot cu autobuzul Barzi, care e cel mai rapid dar mai puțin cunoscut și folosit, deși scrie despre el în toate ghidurile. Dar am coborît în stația din fața Gării din Mestre, doar ca să simt măcar puțin cuprins de energia din gară, și, desigur, să merg apoi cu trenul. Mi s-a părut ciudat să iau avionul ziua. Întotdeauna plecasem de dimineață de la șase, somnoros. Dar astfel e mai practic, pentru că ai timp să dormi mai mult noaptea precedentă. Am avut emoții pînă la decolare și mai apoi. În ziua de azi nu mai ești sigur de nimic. A decolat cu douăzeci de minute întîrziere, din cauza condițiilor meteo de pe traseu, am fost anunțați dinainte. Am stat în avion ca pe ace. Citisem atîtea povești pe net cu avioane care-au fost întoarse de pe pistă sau chiar din drum. Cînd am ajuns și am pus piciorul jos, m-am simțit foarte ușurat. Nu călătoresc mult. Stau în casă, privesc lumea prin televizor, prin filme și internet. Așa că atunci cînd ajung într-un loc, absorb cu nesaț totul. Drumul de la aeroport cu autobuzul, terenurile cultivate, clădirile, mă uit la oameni. Absolut totul îmi pare interesant. Păcat că sînt singur și n-am cu cine împărtăși toate astea.

Era trecut de miezul zilei și în gara din Mestre era mega-aglomerație. Dar sînt obișnuit cu asta. Mi-am cumpărat un bilet de la un distribuitor automat pentru un tren ce pleca peste vreo jumătate de oră, timp în care mi-am mai luat o mini baghetă cu șuncă, mozarella și roșii, o cafea și o apă de la un bufet și m-am învîrtit puțin prin gară. (Aveam cu mine doar un troler de cabină și un mic rucsac, decisesem să călătoresc ușor de data asta, asta fiind una din diferențe.) Tot acolo am intrat și într-o mică librărie. Da, toate lucrurile arătau bine, mai bine de cît mă așteptam. Aveam impresia, citind știrile alarmiste, că pandemia ar fi lăsat ravagii. De fapt peste tot în Italia pe unde-am fost în ultimul an am avut o impresie pozitivă. Curățenie, aglomerație, chiar se observă o oarecare ordine superioară. Totul e funcțional, ceea ce m-a bucurat. Scurta călătorie cu trenul am simțit-o mult prea scurtă. Uneori drumul e la fel de important, dacă nu chiar și mai important ca destinația. Găsisem pe Net un hotel curat, nu departe de gară. Asta a fost o altă diferență față de data trecută, cînd am stat pe partea continentală. În Mestre există destule hoteluri foarte faine, și care-s și mult mai ieftine. Patru stele în Mestre costă cam cît două stele pe insulă. Avînd doar patru zile la dispoziție, am zis să maximizez timpul, să nu fac naveta zilnic, asta pe de-o parte, iar pe de altă parte să hoinăresc pe străzi pînă seara tîrziu, chiar și după ce se întunecă. Ceea ce-am și făcut în zilele următoare, deși cînd ajungeam la hotel eram frînt de obosit după mai bine de doișpe/paișpe ore de stat în aer liber, lucru cu care nu eram obișnuit. După ce m-am cazat (n-am petrecut mult timp în camera de hotel, deși în ultima zi am venit după-amiaza tîrziu să trag un pui de somn de-o oră, că nu mai puteam efectiv) am ieșit și mi-am luat un abonament Venezia Unica pentru Muzeele Civice și Chorus Pass, care conține accesul în cîteva biserici și m-am îndreptat imediat către San Marco, nu pentru că voiam să văd piața, ci pentru că voiam să intru la Muzeul Correr și apoi la Palatul Dogilor. Credeam că va fi aglomerat, dar cu foaia de acces cu codul PNR am intrat imediat, în față. Dar pe drum m-am rătăcit în labirintul de străduțe. De încrezut ce eram, nu m-am uitat pe Google Maps de pe mobil, mi-am zis să-mi urmăresc instinctul și indicatoarele. Atunci m-am prins că-s înșelătoare, sînt plasate cred ca să urmezi cel mai lung traseu. Așa c-am sjuns la Rialto în schimb. Apoi mi-am scos celularul, că am zis că nu se mai poate așa și am ajuns în cîteva minute, sosind în piață din Nord, nu dinspre Vest, cum îmi propusesem inițial.

San Marco este singura Piazza din Veneția. Celălalte sînt numite Campo. Cînd am fost prima oară aici, acum opt ani, n-am intrat în muzeele din San Marco. Mi s-a părut mai important Galleria dell'Accademia, și acum cred c-am avut dreptate totuși. Muzeul Correr, împreună cu Muzeul Arheologic și Biblioteca Marciana, care-s aranjate în anfiladă nu m-au impresionat prea mult, asta poate și din cauză că era prima zi și deci eram prea surescitat de la drum, dar mă bucur că totuși le-am vizitat. Palatul Dogilor însă da. Parcursul vizitei e organizat ca fiind din ce în ce mai interesant, culminînd cu sala mare, dominată de picturile lui Tintoretto, care e sumbru și o religiozitate extrem de intensă, care parcă radiază, arde, chiar doare. Eu îl prefer însă pe Veronese (am scris în octombrie 2022 un articol despre relația mea cu acest pictor). Tintoretto însă e în Palatul Dogilor cam peste tot, iar Veronese abia dacă a avut loc ici și colo, un colț pe plafon sau o sală de legătură să se exprime. Bine că i s-a dat o biserică, San Sebastian, decorată în întregime de el, în care am fost în ziua următoare și unde m-am simțit cel mai bine. Se spune că atunci cînd ajungi într-un loc turistic cel mai bine e ca mai întîi să mergi să vizitezi locurile must-see ca să scapi astfel de-o presiune. Ceea ce am și făcut. Aș mai fi mers și în alte locuri, dar seara după ora cinci-șase majoritatea obiectivelor turistice sînt închise, iar după șapte-opt chiar și multe din biserici, așa că nu-ți prea rămîne de făcut decît să te plimbi sau să mergi să mănînci ceva. Lucrul acesta din urmă, fiind singur, l-am găsit întotdeauna dificil. Nu sînt singurul însă. Alain de Botton spunea undeva că și el simțea în mod asemănător. Am fost să-mi iau un arrancino, de fapt singularul am citit că e arrancinu, care se găsesc ușor în mai multe locuri, fie cu pește, fie vegetarian, cu broccoli, dar eu voiam rețeta clasică, cu ragù, ceea ce am găsit într-un singur loc, așa că mi-am satisfăcut una din pofte. Și o felie de pizza cu o cola. Am mai fost la un supermarket Conad (Billa nu mai e) de pe Strada Nova, mult mai întins și mai încăpător decît părea la intrare, și mi-am cumpărat un antiperspirant (nu știam că ai de fapt voie cu el în avion la cabină - dacă știam îmi luam și un tub cu cremă de protecție solară - așa, am fost nevoit să-l cumpăr dintr-o farmacie), un săpun și apă. N-am stat mult în prima seară. A, și m-am mai plimbat prin Ghetto, cred prima oară, evrei cu bucle laterale, mîncare coșer, cocktail-uri. O zonă cu cei mai extrovertiți oameni. Toată Italia de altfel e extrovertită.

Cum spuneam, au fost cîteva lucruri pe care de data asta le-am făcut în premieră. Pe lîngă cele menționate mai sus au mai fost: Teatro Fenice - surpinzător, nu știam că te lasă să intri și în sală, mi-a făcut poftă să asist la un spectacol, eu, care nici la cinema nu merg (în urmă cu două săptămîni fusesem să văd ultimul Indiana Jones, dar asta e o excepție). Deja începeam să-mi fac o listă cu lucruri de făcut pentru data vitoare cînd voi reveni. Scala Contarini del Bovolo de lîngă Campo Manin, într-un loc foarte ascuns, care aduce un pic cu Turnul din Pisa. Dar aici n-am urcat, că era cam cald și oricum e greu cînd ai cu inima. Am intrat în două Ca'-uri: Ca D'Oro și Ca'Rezzonico, ambele situate pe malul Grand Canal-ului și cînd te uiți de pe terasă în exterior, toți ochii de pe vaporetto care trece se uită spre tine. Casa lui Goldoni (cam mică, dar am scris în cartea de oaspeți) - trebuie neapărat să văd o piesă de el, nu știu unde. Libreria Acqua Alta - vai de mine ce aglomerație era acolo, am vrut să mă uit la cîteva albume, aveau mai multe albume de artă, unele mai vechi, dar n-am prea putut, fiindcă trebuia încontinuu să fac loc celor care voiau dragă să ajungă în capăt să se suie pe cărți și să privească de-a lungul unui canal. Iar ideea lor de a folosi cărțile ca trepte nu-mi prea place, cărțile sînt făcute să citești din ele, nu să calci pe ele. Apoi Piața de pește din Rialto - am ajuns acolo cît am putut de dimineață, dar nu prea erau mușterii, doar vînzători care aveau destul pește, calamari, fructe de mare cu lor mirosul specific specific, m-am simțit un pic în plus, nu știu începînd cu ce oră vine lumea acolo. Biserica St. Mary of Lily sau Santa Maria del Giglio, care îmi mintea mea se asociază acum cu un SMS pe care l-am primit cînd eram aproape de intrare în care eram anunțat despre o tranzacție destul de mare pe care n-o recunoșteam, abia după ce-am deschis mobil banking-ul mi-am dat seama că era de la niște titluri de stat pe care le cumpărasem cu două săptămîni în urmă. La fel cum pe clopotnița de pe insula San Giorgio Magiore îmi face o asociere cu momentul cînd m-a sunat Mama pe WhatsApp ("Unde ești? Dar cum ai ajuns acolo? Unde ți-e cipilica? Să nu stai mult, bine?"). Și a mai fost insula Torcello, destul de pustie, practic o ieșire în plină natură, cu multă verdeață, departe de aglomerație, doar în codul muncii se precizează că un angajat trebuie să petreacă nu știu cît timp pe an în natură.

Și a mai fost excursia la Vicenza, cu trenul, desigur, un Regionale Veloce care treptat devenea din ce în ce mai aglomerat. E un orășel în care-am vizitat cîteva galerii și biserici, printre care Chiesa din Santa Cortona în care-am admirat Adorația Magilor de Veronese și unde un bătrînel mi-a arătat și mi-a povestit, puțin în italiană și mai mult prin semne și mimică, cum pruncul Iisus își trage piciorușele sărutate de un mag bărbos. Am vorbit puțin cu mai multe persoane: într-un local în care-am băut un cappuccino, apoi tipa de la centrul turistic de la care-am luat un abonament. Oameni prietenoși cu toții. Mi-a plăcut Piazza dei Signori, foarte animată și plină cu tarabe acoperite cu produse ieftine, ca orice piață italiană, pe care am admirat-o și de înălțime, de la Basilica Palladiana. Apoi am fost la Teatro Olimpico, construit de Andrea Palladio, cel mai vechi teatru acoperit din lume, în care-am asistat la un spectacol de lumini, culori și sunete. Ca orice orășel din Italia, după ora unu, unu jumate orașul cam doarme, multe localuri și magazine mici se închid. Am intrat și într-o magazin de haine, Ovs, destul de mic, surprinzător de mic, care, făcînd parte dintr-un lanț, era deschis, dar n-am văzut nimic deosebit. Vicenza nu are Feltrinelli dar am mai intrat în două librării, care aveau destul de puține cărți în engleză, m-aș fi așteptat la mai multe fiindcă am auzit că în apropiere se află o bază militară Nato, cu oameni care trăiesc acolo cu familiile lor. Nu am stat mult, m-am îndreptat spre gară, mi-am luat un bilet și am intrat într-un bufet unde-am mîncat o felie de pizza - în general nu m-am prea descurcat cu mîncarea, dar nu pentru asta venisem - și am așteptat trenul. Era înnorat și promitea să plouă. Pe drumul de întoarcere a dat cîțiva stropi, dar în Venezia a fost însorit.

Ok, m-am întins destul cu acest articol. Am să continui cu partea a doua data viitoare.

De la Bari la Lecce

Era într-o zi de duminică, 28 mai 2023, ora 11:30 am, și mă aflam în gara Bari Centrale, regiunea Puglia, Italia. Cum am ajuns aici, pe scurt. Petrecusem cîteva zile în regiunea Basilicata, explorînd în amănunțime mai ales orașul Matera, unde-am dormit două nopți într-un mic hotel, și unde m-am tot plimbat pe străduțele pavate cu pietre colțuroase că mi s-au rupt pantofii de sport aproape noi, pe care-i credeam mai rezistenți. Așa că tocmai mă întorsesem cu un autocar, fiindcă trenurile regionale nu mergeau duminica, e drept, foarte comfortabil, iar acum aveam cîteva ore la dispoziție pînă la sosirea trenului Frecciarossa 1000 spre Lecce, următoarea destinație pentru cîteva zile.

Bari este un oraș cu 320 de mii de locuitori, iar cu tot cu zona metropolitană trece bine de un milion și constituie atît un important port la Marea Adriatică cît și un oraș universitar, iar lucrurile acestea se simt: arată atît o față gritty cît și una mai exuberantă. Are un centru istoric, cu străduțe înguste și întortocheate, viu animate, în care se află Basilica Sf. Nicolae și Catedrala San Sabino, terminate în secolul al XII-lea și respectiv al XIII-lea. Între acest Centro Storico și gară există un alt cartier, construit în secolul al XIX-lea de Murat, (generalul lui Napoleon, care l-a făcut apoi rege al Neapolelui) cu străzi desfășurate într-o rețea rectangulară, care formează și un major district de shopping, cu clădiri cu mai multe etaje avînd balcoane cu balustrade ornate, precum și o lungă promenadă de-a lungul mării.

Gara a fost construită în secolul XIX, a trecut prin mai multe extinderi și renovări de-a lungul timpului, și e deservită zilnic de vreo 300 de trenuri care transportă anual aprox. 14 milioane de călători.

În Puglia există, cinci companii feroviare. În fața gării Bari Centrale, cum ieși spre stînga, se observă clădirea companiei Ferrotramviaria, care administrează rețeaua Ferrovie Nord Barese, o companie privată, care are și un tren spre aeroport care pleacă de undeva de la subsol. Lîngă ea, într-o clădire mai scundă, se află sediul Ferrovie Appulo-Lucane, o companie privată, ale cărei trenuri cu ecartament îngust unesc Puglia cu Basilicata (Lucania e vechea denumire a regiunii Basilicata). Cu aceasta se poate merge la Matera de exemplu, deși pentru asta există mai multe autobuze directe, confortabile, care sînt și mult mai rapide. Însă are prostul obicei de a nu funcționa duminica, și ne aflam într-o zi de duminică, și tocmai veneam de la Matera, după cum spuneam mai sus.

Pe lîngă aceatsa, mai există trei companii. Ferrovie dello Stato Italiene, evident, care, prin subsidiara ei, Trenitalia, principalul operator din Italia, conectează orașele majore din Puglia cu restul Italiei. Ferrovie del Sud-Est, care conectează orașele mici ale regiunii și zona rurală. Am fost de la Lecce la Gallipoli cu un astfel de tren, un drum care a luat cam de trei ori mai mult timp decît dacă am fi avut o mașină. De asemenea compania are și autobuze - la Alberobello de exemplu, unde parcă toată lumea voia să meargă, se poate ajunge cu aceasta (autobuzul se ia din spatele gării, Largo Sorrentino și face puțin peste o oră). Și Ferrovie del Gargano, între Bari și Foggia dar cu aceasta n-am mers

În mijlocul pieței din fața gării se află o fîntînă înconjurată de palmieri, ca o oază, care dă o senzație de prospețime în această zonă intens circulată, în căldură și miros de carburanți arși. Am citit însă că toată aria aceasta dimprejurul gării nu e sigură după lăsarea întunericului, dar cam așa se întîmplă în toate orașele mari din păcate. Și ziua am văzut de exemplu chiar pe platforme persoane dubioase. La un moment dat am văzut un individ care se plimba lejer pe peron cu o sticlă de bere în mînă. Peste vreo cinci minute l-am văzut venind în sens opus, de data asta fiind escortat de personalul de pază. Am petrecut juma' de zi în Bari, în zona centrală. peste cîteva zile, și mi s-a părut ok ca și siguranță. Nu ne-am cazut în Bari, ci într-un orășel apropiat, mai relaxant, cu clădiri mult mai joase.

În holul de la intrarea în clădirea gării Bari Centrale este curățenie și sînt de remarcat imediat niște coloane susținere, alb-aurii, care-i oferă un aer clasic și elegant. În interiorul gării se găsesc mai multe automate de vînzare a biletelor, un punct de informare a clienților, și două bufete de la care poți lua cîte-o felie de pizza, o focaccia, panzerotti (un fel de langoși dar mai groși, umpluți cu mozzarella și pomodoro), sandviciuri, baghete, brioșe, tarte cu gem, din astea, care nu arată ele prea îmbietor, dar hei, te afli în Italia, așa că n-au cum să fie rele, și desigur, cafea precum și o vastă selecție de băuturi, deci nimic deosebit. Nu există sală de așteptare, doar un lounge pentru deținătorii unui card special, Freccia Club, adică pentru călători care folosesc regulat trenuri de mare viteză. Așa că dacă trenul cu care mergeți e anulat (și asta se cam întîmplă destul de des în ultimii ani, ca peste tot în Europa de altfel) atunci, dacă vrei să-l aștepți pe următorul, nu prea ai ce să faci, decît să stai pe peron, dacă ai mult noroc poate găsești o bancă liberă, altfel stai în picioare, sau, dacă ai mult timp și energie, te poți plimba prin oraș, în zona comercială, la care poți ajunge imediat, mergînd lejer pe jos.

Aveam cîteva ore de petrecut pînă la sosirea trenului. Prea puține pentru a da o tură prin oraș (urma să o facem altă dată) și prea multe pentru a lăsa timpul să treacă degeaba. Am lăsat bagajele la oficiul de depozitare, apoi am fost la un bufet mai liber să mîncăm cîte ceva, și după aceea am mers puțin pe peroane pentru a lua cîteva instantanee.

Am observat imediat trenuri regionale Trenitalia, tractate de o locomotivă de clasă E.464, introdusă în anii nouăzeci în special pentru serviciile de navetiști, construită de compania Bombardier (achiziționată de Alstom în 2021) și produsă la uzina italiană din Vado Ligure. Poate atinge o viteză maximă de 160 km/h, normal pentru trenurile Regionale, care opresc la mai multe stații decît cele de distanță lungă, uneori în toate, și cele Regionale Veloce, care opresc cam la jumătate din stații. Am călătorit de nenumărate ori în ultimul deceniu cu astfel de trenuri prin diverse regiuni ale Italiei și de cîteva ori (o dată chiar anul acesta, urma să o fac peste cîteva zile, spre Monopoli) am nimerit ca, în ciuda căldurii de afară, aerul condiționat să nu funcționeze.

Am observat o mulțime de InterCity-uri, unul de la 11:48, IC757, cu plecare spre Lecce, pe care aș fi putut să-l iau, dar am preferat să aștept un pic un tren de mare viteză, și, în plus nu știu cît ar fi întîrziat autocarul cu care-am venit, dar a venit la timp. Și, de ce să nu recunosc, am vrut să mai stau puțin și prin gară. Mai erau și altele. Acestea operează în special între nordul și sudul Italiei sau spre țările învecinate.

Am putut vedea o mulțime de trenuri regionale Pop - de tipul Coradia Stream, în versiunea cu patru vagoane, deci ETR 104, de 84.2m lungime, care poate transporta pînă la 509 pasageri, din care doar 321 pe locuri. Are spații speciale pentru biciclete, care se taxează suplimentar. E construit de Alstom în diverse regiuni din Italia: cea mai mare parte în Savigliano, sistemele de tracțiune și alte componente în Sesto San Giovanni iar sistemele de semnalizare în Bologna. Flota regională Trenitalia e completată cu trenuri Jazz (Alstom, cu 4 pînă la 6 module), Rock (Hitachi, double decker), Blues (la fel ca Rock, dar single decker) și Swing (construit de o firmă poloneză, puțin mai lente, 130 km/h). Peste tot muzică. ♫ Nu am văzut Hitachi Caravaggio, ca anul trecut în Liguria. Urmează să sosească și la noi în țară cîteva zeci de astfel de trenuri, primele trenuri de pasageri livrate de Alstom în România. Fiecare tren va avea șase vagoane, 350 de locuri și va putea atinge 160 km/h. Am citit recent că primele trenuri vor intra în teste chiar în lunile viitoare și dacă va fi totul ok, vor intra în circulația comercială la începutul anului viitor. Printre alte rute, vor fi și cu plecarea din Timișoara spre Arad și alta spre Cluj. Poate/sper că odată cu introducerea acestor tipuri de trenuri și la noi în țară, din ce în ce mai mulți oameni vor renunța la mașină pentru deplasările interne. Desigur, neo-țăranii corporatiștii nu, fiindcă ei n-ar renunța în ruptul capului la mașina lor de servici cu care vin la sediu, să nu întîrzie la o ședință la care dau din gură, că altceva oricum nu știu să facă, sau cînd pleacă acasă fuga fuguța la casele lor împuțite din suburbiile-dormitor, în care nu găsești nici o carte.

Mă uitam în reflecția mea în geamul unui astfel de tren, ca la un străin. Un ragazzo care visează uneori trenuri. Dar nu călătorește atît de des pe cît și-ar dori. Nu prea are timp. Lucrează la o companie cu sediul undeva în apropierea Gării de Nord și de fiecare dată cînd vine la servici sau pleacă spre casă se uită la trenurile care se întrevăd după bulevard, peste gardul de beton al clădirii reviziei de vagoane. Iar în zilele cînd își simte capul ca prins într-o menghină din cauza stresului, a complexității proiectului sau a mitocăniei generalizate parcă în acea țară, își ia o cafea în care selectează mai întîi prea mult zahăr, într-un pahar de carton, de la unul din automatele care au afișajul în italiană, și iese afară, lîngă peluza întinsă din fața companiei, la o oarecare distanță de grupurile gălăgioase de fumători, de bîrfele, discuțiile debilitante și veselia lor forțată, și privește spre trenuri, gîndindu-se de ce este el atît de fraier, adică conștiincios, și nu-și face o cerere de măcar o juma' de zi liberă, să urce într-un tren, în primul pe care-l va vedea, care să-l ducă undeva cît mai departe de lumea asta nebună. Dar nu are un răspuns. Pentru că nici nu cred că există un răspuns. Poate într-o zi, cînd vor apărea noile Coradia Stream, o va face.

Am văzut un trenul Frecciargento (în traducere: Săgeata Argintie) nr. 8314 spre Roma Termini. Pleca la 12:46 din Bari și ajunge la 16:55, în total 4h9min. Cu 9 vagoane, deci un ETR 485 (Elettro Treno Rapido), cu 489 de locuri din care 3 la clasa întîi, 5 la clasa a doua și un vagon bistro. Construit de Fiat Ferroviaria (acum Alstom Ferroviaria) e cunoscut și sub numele de Pendolino. Poate atinge 250 km/h, dar ce e interesant la el e că e tilting, adică se înclină la curbe (la un unghi de 8°). Have a safe trip, buddy. (Oh, nu-s normal, vorbesc cu trenurile, chiar dacă în gînd.)

Prin sottopassaggio, pasajul subteran, bine semnalizat, ajungi imediat la Ferrotramviaria, de care spuneam la început, o gară mică, cu doar trei linii, dar eficientă. Trenul care duce la aeroport, mă rog, locomotiva, este construit de compania spaniolă CAF și face cam un sfert de oră pînă acolo.

Am călătorit în ziua precendentă și cu un tren al companiei Appulo Lucane, spre și de la Altamura, un oraș mai curat, tipic italian, cu mult mai puțini turiști. Mi-a plăcut că în stația din Altamura am stat în tren pînă ce a sosit un altul de la Bari și abia după ce toți pasagerii care voiau să schimbe au coborît din acela și au urcat în acesta al nostru, trenul a pornit motoarele și a plecat. Și mi-a mai plăcut arhitectura modernă a gării, care e în contrast cu cea a uneia dintre cele mai vechi așezări urbane din lume.

Între timp, m-am întors la suprafață, pe platforma noastră. Încet, (re)începe să se aglomereze. Tocmai sosea un tren Frecciarossa, în traducere: Săgeata Roșie, operat de Trenitalia, care poate atinge 300 km/h pe liniile dedicate - în această regiune însă nu sînt linii de mare viteză. (La ora la care scriu e în construcție o linie de mare viteză între Bari și Napoli - cînd va fi gata poate că și Rick Steves va adăuga regiunea aceasta într-unul din ghidurile sale.) Ah, dragi cititori, ar fi trebuit să fiți aici cu mine, mă rog, unii dintre voi, fiindcă e greu de descris energia care însoțește momentele sosirii sau plecării unui tren de mare viteză. Sunetul de motor electric acompaniat vibrația sa puternică, suprapunîndu-se peste anunțurile de la megafoane. Apoi conductori, mecanici, personalul gării, cu toții îmbrăcați în uniformele lor elegante, discutînd, glumind. Italienii sînt un popor extrovertit, spirite volubile, iar trenul îi cam izolează de lume, iar la sosire sau la plecare, comunică între ei cu foarte mult entuziasm, care e de-a dreptul contagios. Este vorba despre trenul Frecciarossa 9808 spre Torino Porta Nuova. Pleacă din Bari Centrale la ora 13:30 și va ajunge la destinație la ora 21:50 - în total 8h și 20min. Merge prin Bologna Centrale dar nu o ia prin Roma, ci prin Ancona. Peste vreo cinci minute, de la megafoane: "Treno Alta Velocità Frecciarossa novanta otto zero otto per Torino Porta Nuova è in partenza dal binario tre". Lumea s-a așezat frumos la coadă la urcare, civilizat. Pe mulți îi așteaptă un drum lung. Cu un minut înainte de plecare se închid porțile. Trenul acesta nu are tracțiunea distribuită, ci doar în față și-n spate prin două locomotive E.404. Dar nu cu unul din acesta urma să plec, ci cu Frecciarossa 1000.

Există mai multe tipuri de trenuri Frecciarossa, și în gara de destinație am avut timp să observ în paralel două dintre ele. De exemplu, Frecciarossa 1000, sau ETR 1000. Viteza maximă: 400 km/h, deși în Italia, ca și-n Germania de altfel, viteza trenurilor e limitată pe toate liniile la 300 km/h. Accelerează de la 0 la 300 km/h în patru minute. Are 16 motoare cu o tracțiune distribuită pe cele 8 unități. Două axe pe boghiu, două boghiuri pe unitate. Puterea: 10 mii kW (13400 cai putere). Lungimea: 202 metri. 457 de locuri. Dezvoltat ca un joint venture între AnsaldoBreda (acum Hitachi Rail Italy) și Bombardier (acum Alstom Ferrovie). Apoi: trenul de mare viteză Freciarossa ETR.700, proiectat de celebra Pininfarina și produs de AnsaldoBreda, construit la Pistoia. Tot cu tracțiune distribuită. Are o lungime 200.9m, 8 secțiuni articulate, 546 de locuri, din care 127 la clasa întîi și 419 la a doua, o putere de 5500 kWh și prinde maxim 250 km/h.

Dar să ne întoarcem. Între timp mi-am luat bagajele de la oficiul de depozitare. Aștept nerăbdător trenul AV 9511. (AV vine de la Alta Velocità.) Am observat pe panourile de afișate că există multe trenuri anulate în orele următoare, unul spre Veneția, și ultimul din listă chiar spre Lecce. Devin puțin agitat.

În sfîrșit sosește și trenul nostru. Cu o întîrziere de cinci minute, dar ce mai contează? Oricum, aveam să le recuperăm. Oh boy, oh boy, oh boy, oh boy! ♫ I'm so excited, I just can't hide it. ♫ Cînd am urcat, parcă eram în Millenium Falcon sau în Star Trek. Nu toate locurile sînt aranjate ca-n avion, cele mai multe sînt cîte patru locuri în jurul unei mese, ideal pentru familii mari sau grupuri de prieteni. Dar am preferat altfel. Ei, da' știu să-mi aleg locurile. Am mers cu spatele (de unde să fi știut cînd am făcut rezervarea online?). Singura diferență față de clasa Standard sînt aceste fotolii capitonate cu piele, versus cele cu material texil, precum și o ciocolățică/biscuițel și o apă, care se oferă ca 'welcome service'. Mai există două clase superioare: clasa Business, la care rîndurile sînt aranjate în formație 2+1, iar la Executive se dă un Prosecco și un platou cu mîncare, dar cum eu oricum nu beau alcool, și oricum mîncasem deja, nu am simțit nici o lipsă. E aerisit, luminos și spațios. Există suficient spațiu de depozitare a bagajelor și jos, între fotoliile spate-n spate.Existau destui călători, lume bună. Mie sincer nu mi-a plăcut culoarea maronie a fotoliilor. O alegere cam nefericită, ceea ce e ciudat, pentru că italienii sînt cunoscuți pentru bunul lor gust. De exemplu dacă nu sînteți siguri dacă ceva are valoare artistică, întrebați un italian: mai mult ca sigur vă va arăta varianta corectă. Pe bune. Dar nu toate cele de la clasa Premium au această culoare, în alt carozza, tot la Premium class, erau de culoare gri, ceea ce-i conferă un aer mai stilat. De remarcat: suportul pentru picioare de jos, spațiul generos față de locurile din față, măsuța pliabilă din față (care are în interior un material neaderent, tot de o culoare maronie) precum și semnul pt. prize, care se află între cele două locuri alăturate. Și nu, nu scrie niciunde "E pericoloso sporgersi". Aproape de ușă, care se deschide apăsînd butonul verde, cu un fîsîit ca pe nava Enterprise, există încă un rack de depozitare al bagajelor mari, asta pe lîngă cele de deasupra, care și ele mi s-au părut suficiente. Semnul WiFi, evident, este pe toate ușile. (În trenul unui InterCity IC 614, la clasa Business, în care-am venit peste cîteva zile de la Lecce fotoliile erau dintr-un material textil, bleumarin, dar mult mai cool. Geamurile însă erau mai murdare. Și are cîteva elemente zdrăngănitoare.)

Pe display-uri era afișat la un moment dat: "We are travelling at 145 km/h". Cam asta e viteza maximă pe aici. Era afișat și itinerariul. A plecat de la Milano Centrale la 06:10, la 14:10 a ajuns la Bari Centrale (mă rog, cu cîteva minuțele de întîrziere, care însă, atenție!, au fost recuperate), de unde l-am luat noi, de unde a plecat la 14:18 iar la 15:50 va ajunge la Lecce. O singură oprire, la Brindisi (se pronunță cu accentul pe primul 'i').

Pe tot parcursul drumului am remarcat livezile de măslini. Regiunea pe care o traversăm, Puglia, produce cam 40-50% din măslinele necesare fabricării uleiul de măsline din Italia. Însă din nefericire, în ultima decadă, o boală, foarte greu de detectat de la primele simptome, a afectat milioane de măslini din regiune. Aceasta e cauzată de o bacterie care provoacă înfundarea vaselor care transportă apa de la rădăcină spre frunze și care e răspîndită de o mică insectă: atunci cînd aceasta mușcă dintr-o frunză infectată, bacteria trece în saliva ei și se propagă mai departe atunci cînd insecta trece la alt măslin. Odată infectat, măslinul se usucă și moare. Astfel, peste 20 de milioane de copaci au murit, unii avînd o vîrstă de cîteva sute de ani. Și nu există nici un tratament pentru această boală, care se răspîndește cu o viteză de cîțiva km pe an. Imediat ce e identificat un copac infectat lîngă alții sănătoși, trebuie dezrădăcinat iar ceilalți copaci trebuie inspectați imediat. Am văzut o mulțime de copaci uscați pe marginea drumurilor pe care-am fost precum și o mulțime ferme părăsite, mori în care presează măslinele, sau sere, în ruină. O imensă tragedie și un dezastru de mediu. Se crede că bacteria a ajuns aici printr-o plantă importată dintr-o țară din America Latină - și acolo există o astfel de problemă, la portocali de exemplu. Nu știu în ce măsură a fost prezentat subiectul acesta în presa de la noi, fiindcă nu prea urmăresc știrile ce apar în presa națională, dar, oricum, pe lîngă această tragedie, ciondănelile din coaliție îmi par insignifiante.

De altfel mare parte din peisaj e umplut cu livezi de măslini și construcții agricole. Un măslin poate trăi și cîteva mii de ani. Există garduri de piatră, joase, fără mortar, care delimitează proprietățile. Mi-a plăcut să privesc spațiul albastru în care privirea poate înainta neîngrădit. Marea e aproape.

Și astfel am ajuns la Lecce. Am și ațipit puțin între timp. Eram cam obosit totuși, trebuie să recunosc. Ne aflam în picioare de la 07:45, am mers cu un autocar de la Matera, a urmat apoi timpul petrecut în gară, iar acum cu trenul acesta, silențios, lin ... Și oricum, atunci cînd călătorești trăirile sînt mai intense. Terminus. Păcat c-a durat atît de pușin, cam o oră și jumătate. Grazie Trenitalia. Grazie Frecciarossa 1000.

Gara din Lecce a fost inaugurată în 1866. Mult mai mică decît cea din Bari Centrale, am stat pușin acolo, fiindcă check-in-ul se făcea doar de la ora 5.

Orașul Lecce degajă șarmul unei lumi vechi, în care timpul parcă s-a oprit. Toate clădirile din centrul istoric sînt construite dintr-o piatră calcaroasă cu o granulație fină extrasă din împrejurimile orașului, avînd reflecții aurii, atît ziua, la lumina soarelui, cît și noaptea, la lumină artificială.

Primul lucru pe care l-am vizitat, pentru că era aproape de hotelul în care-am stat, a fost Catedrala Santa Maria dell'Assunta, situată într-o piață închisă, adică înconjurată complet de clădiri pe toate cele patru laturi, avînd doar un singur loc pe unde se poate intra sau ieși. Este construită in stilul Barocco Leccese, un stil exuberant si somptuos, cu ornamente rafinate care a apărut la finele secolului al XVI-lea, după victoria flotei creștine la Lepanto, care-a cam pus capăt invaziilor și raidurilor piraterești otomane și sarazine în sudul Italiei, Adriatica și-n vestul Mediteranei, și prin urmare și a construcțiilor defensive, începînd astfel epoca libertății decorative, lucru sprijinit de ordinele religioase (Iezuiți, Franciscani) care au venit apoi în regiune atrăgînd cu ele un influx de 'ricchezza'. Imediat lîngă Catedrală e campanila. Construită pe locul alteia, de origine normandă, care s-a prăbușit la începutul lui Seicento. Are o formă rectangulară, o înălțime de 70m, cu cinci nivele (ultimul e în restaurare), fiecare avînd o balustradă care-i înconjoară perimetrul. E ușor aplecată, nu mi s-a părut, din cauza adîncirii unei fundații.

Apoi Amfiteatrul roman. Data construcției e estimată undeva între secolele întîi și al doilea AD. Clădirea cubică din preajmă a fost construită în 1592, a servit mai multe roluri: fie ca un loc de la care cetățenii erau informați despre evenimentele importante ale orașului, fie în care oficialii orașului ascultau plîngerie cetățenilor, sau magazie de arme în caz de război. Acum servește ca infopoint turistic și uneori, spațiu pt. expoziții. Coloana de imediat de lîngă are și ea o istorie: a fost construită din fragmentele uneia din cele două coloane care marca sfîrșitul Via Appia în Brindisi, principalul drum între Roma și sudul Italiei, care s-au prăbușit în urma unui cutremur. Întreaga arie este în restaurare, se cam observă după panourile care o înconjoară.

Lecce e celebru pentru a sa passeggiata, plimbarea de seară pe străzile pietonale din Centro Storico. Atît tineri cît și seniori, fără grabă. Animația de pe străzi este mai mare seara pe străzile înșiruite cu magazine și restaurante cu terase. Dar fără cerșetori, fără figuri încruntate sau răutăcioase, fără behăituri, fără rîsete în grup. O atmosferă foarte relaxantă, ceea ce vă doresc și vouă.

Un pic la Menton

Abia așteptam să ajung din nou în Franța, la Menton, capătul Coastei de Azur, chiar și pentru cîteva ore doar, vreo patru-cinci, am estimat eu. Pierdusem numărul zilelor de cînd eram plecat, nici nu mai știam ce zi a săptămînii eram, sau în ce lună ne aflam, dacă trecusem deja în august, așa că trăiam ca-ntr-un week-end permanent, dar nu-mi făceam nici un fel de probleme. După doi ani de pandemie și de stat mai mult în casă, simțeam nevoia vitală a unei decompresări. Călătorisem în aproape toată Liguria, minus orașele mari, începînd de la granița cu Toscana și acum stăteam într-un hotel dintr-un orășel destul de aproape de capătul Italiei, iar Franța părea ademenitor de aproape. Ideea de a petrece cîteva ore acolo mă atrăgea din ce în ce mai mult, așa că m-am decis. Am mers cu un TER de la Ventimiglia, un double deck Omneo Regio 2N (de la 'două niveluri'), construit de compania canadiană Bombardier (a cărei divizie de transporturi a fost recent preluată de Alstom) și proiectat în Franța. Un tren electric, articulat, construit special pentru rutele supra-aglomerate pe distanțe medii și scurte, foarte comfortabil, cu scaune înclinabile, cotiere individuale, extra-spațios, cu vizibilitate mare și în interior și în exterior, prevăzut cu monitore pe care rulează un sistem de informare a pasagerilor și CCTV. Și desigur A/C. Foarte îngrijit, contrar la cum mă așteptam de la trenurile din zona aceea, bineînțeles fără grafitti. Iar nivelul de zgomot și vibrațiile din timpul mersului erau abia perceptibile. Poate/probabil că pe voi nu vă interesează aceste detalii, dar eu sînt pasionat de trenuri de cînd mă știu. Imediat după ce-am trecut de cîteva mici tuneluri, trenul a început treptat să încetinească, apoi s-a oprit. Nu ne aflam într-o gară. Dintr-un difuzor al vagonului s-a auzit o voce feminină caldă, în dulcele grai: "Mesdames et messieurs, bienvenue en France". Ce frumos, iată, mi-am zis. Imediat aceeași voce ne-a invitat să pregătim titlurile de călătorie și actele de identitate. Hm, deci totuși se face vama, mi-am zis. În jurul meu erau niște francezi, printre care și o familie ai cărei copii mari, în timpul scurtei călătorii, au tras în jos pe jumătate perdeaua de pe partea lor, ca să se uite la un film pe smartphone, blocîndu-mi vederea spre mare, probabil niște francezi atipici, mi-am zis, sau melenșoniști, fiindcă unii tipici ar fi citit cărți, nu?, ca orice om inteligent, și care acum care se întrebau agitați care, unde sau cine are pașaportul/cui. Apoi în vagon au intrat doi grăniceri în haine de camuflaj și berete, cu puștile în mîini, și cu una dintre mîini pe țeavă, și care au trecut încet prin mijlocul culoarului, calmi, lejeri, uitîndu-se cînd în stînga, cînd în dreapta. Îmi scosesem pașaportul și biletul de tren din rucsac și l-am așezat pe genunchi, dar nici nu s-au uitat, de parcă nici nu m-ar fi băgat în seamă, deși știam că sînt profesioniști bine antrenați și deci super-vigilenți. De fapt n-am observat să fi cercetat actele cuiva. Altceva căutau ei. Există mulți africani la graniță care tot mai speră să ajungă-n Franța și atunci se ascund undeva în vagon, jucîndu-se de-a v-ați-ascunselea cu personalul de la vamă, dar nu cred că le cam merge, sau cel puțin așa sper.

Era deja destul de tîrziu, trecut de zece dimineața. Cum am ajuns aici? M-am trezit devreme, ca de obicei, pe la șase și jumătate, ca să ajung repede la micul dejun de la ultimul etaj al hotelului, de fapt o terasă care avea vedere splendidă spre mare, deși mîncarea nu era grozavă, dar îndestulătoare, după care m-am îndreptat spre autogară, de unde-am luat un autobuz de la Riviera Transporti, sperînd să nu fie prea aglomerat și colorat. Credeam că e companie de turism dar era una de transport în comun, asta nu scria în ghidurile mele. Și din păcate s-a dovedit a fi destul de aglomerat, bine că drumul n-a fost prea lung. Se pare că oricine putea să apese pe un buton iar șoferul de autobuz oprea unde putea, și s-a oprit cred de vreo cincizeci de ori. Pasagerii erau jumătate localnici, de toate vîrstele, ceea ce mi-a plăcut, iar restul din păcate erau indieni sau pachistanezi, nu-mi dau seama, ceva pe-acolo, precum și negri. Bine că nu erau și arăbeți. Unii chiar purtau mască de protecție FFP2, conform legii. S-au înmulțit în ultimul timp în așa măsură sau abia acum, cînd am avut ocazia, îi observ eu? Dacă sînt atît de mulți șomeri în Italia, mai ales în regiunile din Sud, de ce mai trebuie să importe mînă de lucru din țări cu un grad scăzut de civilizație? Am mai văzut același mix în La Spezia de exemplu, cu cîteva zile în urmă. Nu erau deloc fioroși, cel puțin nu la ora aceea a zilei, mai degrabă amărîți, dar am cam înțeles cred de ce Spezia e considerat un oraș gritty. În fine. În Ventimiglia n-am mai zăbovit, aș fi vrut să apuc măcar să dau o raită prin acest oraș cu nume sonor, dar m-am îndreptat spre marea gară, capăt de linie pentru multe trenuri, atît de mare viteză cît și regionale, din ambele țări. Am stat la coadă la bilete, agentul de vînzări mi-a spus să mă grăbesc că trenul pleacă imediat, m-am uitat în sus la monitorul Partenze/Departures, într-adevăr mai aveam puține minuțele, astfel că am luat-o la pas alergător, făcînd slalom printre cîteva sute, poate mii de turiști care se holbau la panouri sau ascultau informațiile periodice despre traseuri emise de la difuzorul gării, neuitînd să validez tichetul en passant prin pasajul subteran spre peronul corespunzător. Era o mega-aglomerație, dar de atîta timp de cînd călătoram eram deja obișnuit, nu mă deranja, pe lîngă francezi și italieni se aflau mulți turiști americani, unii în grupuri mari - nu se mai poate spune că nu s-au re-întors în Europa după pandemie, dar și cîțiva turiști asiatici, aceștia destul de puțini dar ca întotdeauna extrem de politicoși. Mai bine l-aș fi luat de la Sanremo, la ora aia poate deja aș fi și ajuns. La intrarea în gara din Sanremo de exemplu există un monitor cu mersul trenurilor spre Franța cu plecarea din Ventimiglia. Dar nu mai există alt tren direct pe acea rută, Thello s-a desființat anul trecut, există unul doar mult mai la Nord, de la Milano.

Gara din Menton se afla în renovare, așa că n-am putut remarca absolut nimic din cauza șantierului în derulare. Bine că avea un chioșc Relay deschis, de unde mi-am luat o revistă de care n-am mai auzit, Rail passion, și o apă Evian. Cum ziceam și în postarea precedentă, simți cînd treci dintr-o țară în alta, deși arhitectural și chiar și culinar Menton își revendică în mod îndreptățit ascendența italiană. Franța este mai ordonată, clădirile sînt mai îngrijite, nu au aerul acela romantic-jerpelit, parcurile sînt aranjate după forme geometrice, oamenii sînt mai eleganți, vezi mai puține tatuaje și mai multe sandale Birkenstock (pentru care am sentimente amestecate), vitrinele mai strălucitoare, deși nu ajunsesem încă în zona de lux și nu-mi aduc aminte să fi văzut scutere. Memorasem harta orașului, și-mi fotografiasem pe mobil cele cîteva pagini dedicate orașului, dintr-un mai vechi Guide du routard al Costei de Azur. Am intrat înt-o librărie care vinde mai mult reviste decît cărți, acestea din urmă mai mult de turism. Ah, ce de reviste! Sînt la fel de pasionat de reviste ca și de cărți. Nu știam ce să iau mai întîi, toate îmi păreau interesante. Știam că-mi voi lua Lire Magazine Littéraire și numărul special din Rétroviseur, dar mi-am luat și altele. Fascinant. Aș fi stat acolo la fel de mult cît aș fi stat într-un Feltrinelli. Am ajuns repede în Centro storico/Vieille ville. Am băut o limonadă destul de scumpă, m-am clătit ochii în magazinele de suveniruri, mi-am luat un săpun de Marsilia și unul de lavandă, am mîncat, desigur, o înghețată cu alune și citron meringuée și apoi de la o tarabă mi-am cumpărat o/un arancino, ca Stanley Tucci în Searching for Italy – episodul de pe CNN despre Sicilia, fiindcă de atunci tot aveam poftă, deși nu m-aș fi așteptat să găsesc așa ceva chiar aici, cu sos 'bolognaise', adică ragù, și mazăre (mai aveau și cu jambon et fromage, ca să vezi francezii nu se lasă pînă nu adaptează ingredientele). Am intrat puțin în mica, foarte densa și gălăgioasa piața agroalimentară. Bine c-am prins zi și aici de piață. Am ajuns și la Basilique Saint-Michel Archange, din păcate era închisă, și la mica piață din față umplută cu scaune pentru un eveniment ce avea loc seara. Din piață pleacă niște străduțe pitorești, medievale, pietruite, ca-n mai toate orășelele italiene din Liguria, din păcate toate în pantă, trebuind să urci și iarăși am transpirat și iarăși am băut apă. Am mers pe drumul destul de aglomerat de lîngă plajă, și apoi prin fața plajelor frumos amenajate, cu un stil arhitectural unitar, în culoare bej. M-am plimbat pe lîngă terasele de la intrările la plajă, și m-am uitat pe tăblițele pe care erau trecute cu cretă meniurile, prețuri destul de piperate, și pentru prima dată m-am gîndit că poate am supraestimat valoarea primei primită anul ăsta, dar nu m-am așezat. Asta e, cînd ești singur e puțin mai greu, cum cînta Laura Stoica. De fapt nicăieri cred în Europa turiștii solo nu sînt priviți bine sau cel puțin nu sînt îmbiați să se așeze la o masă întinzîndu-le de exemplu meniul în față, acesta e un lucru de care cred că restauratorii trebuie să țină seama și să-și schimbe mentalitatea, fiindcă e un lucru destul de întîlnit și nu e absolut nimic dubios, chiar dacă italienii sînt sociabili și poate nu-și pot închipui că cineva poate veni la ei și se poate simți bine singur. Am încercat să-mi fac selfie-uri cu clădirile acelea vechi și frumos colorate, de care nu mă mai satur să le privesc, dar era prea cald și nu-mi puteam ține ochii deschiși, îmi intraseră picături de sudoare și-n ochi și mă usturau, și continuam să transpir, aveam pete de transpirație pe tricou, iar în zona gîtului eram ud. Cam la fel la plaje. Poate aș fi intrat doar să fac o baie, deși fiind încălzit riscam cred un stop cardiac. Dar cum să faci stop cardiac în Paradis? N-am mai ajuns în niciunul din parcurile celebre de care-am citit, simțeam că mă topesc, că iau foc, mă transform în energie. E=mc². Impresia generală este că Menton este un loc minunat, perfect pentru familiști, ceea ce din păcate eu nu sînt. Poate asta m-a făcut să mă decid să mă întorc. Mai aveam de mers în ziua aceea și la Bordighera, de care știam că e mai pustie, doar mai fusesem acolo cu trei ani în urmă. Am mai intrat din nou pe Rue St. Michel, am mai dat o tură, apoi pe niște străzi neaglomerate, și m-am îndreptat spre gară.

La bileteria de la gară era coadă, o femeie în fața mea a discutat cu tipa care vindea biletele cam douăzeci de minute, de parcă erau bune prietene, deși se adresau una alteia cu 'vous'. Ea dorea o rută ieftină peste cîteva săptămîni, iar agenta aia de vînzări i-a tot căutat diverse și diverse configurații într-o aplicație soft pe care i le arăta pe rînd pe monitor. Interesant era că avea un cățel undeva jos în cabină care lătra din cînd în cînd, se auzea la microfon, și clienta i-a spus 'a, deci nu sînteți chiar singură' iar la final i-a mulțumit pentru eficacitate. Ah, sentimentul acesta al fraternității între francezi! Aici iarăși am făcut o greșeală, trebuia să mă gîndesc că există și automate de vînzare de bilete, pînă la urmă am mers la unul, care nu avea terminal cu touch screen, trebuia să învîrți o rotiță la consolă că să ajungi la un meniu iar acolo selecția o făceai cu un alt buton. De asta m-am prins mai tîrziu. Cineva cu o jachetă de la SNCF ne-a spus că a deraiat un tren undeva și vreo oră, două nu mai circulă nimic în ambele sensuri. De fapt pe monitor, sus, scria că trenurile următoare sînt toate anulate. Ok, se pare că Franța nu mă lasă să plec. Hm, ce să fac între timp, m-am întrebat? Fiind într-un orășel mic, m-am întors, dar n-am ajuns prea departe fiindcă am intrat în alt magazin, Maison de presse, unde-am zăbovit mai mult și iarăși mi-am luat cîteva reviste. Rucsacul începea să devină destul de greu, cred că aveam mai bine de două, trei kg de reviste. M-am întors la gară, tipa de la SNCF nu mai era acolo, și o fată, japoneză cred, m-a întrebat care e trenul spre Cannes, i-am recomandat să urmărească pe monitor liniile cu destinația Grasse. Hei, aș putea practica cred meseria asta! Aglomerația maximă a fost însă cînd am ajuns în gara din Ventimiglia. N-am mai văzut în viața mea peroane atît de aglomerate. Practic am fost stors de masa de oameni dimprejur. Americani cu rucsaci și trolere mari, chemîndu-se unii pe alții, strigînd unii la alții, unii dintre ei destul de nervoși chiar, pronunțînd cuvîntul cu 'f' de exemplu. Nimeni nu purta mască în exteriorul trenului. Și eram încă în pandemie, erau mai bine de un milion două sute de mii de cazuri active în Italia la acea dată. La Bordighera din fericire nu era aglomerat deloc, măcar atît, și m-am simțit puțin mai bine.

Concediul 2022. Cîteva amintiri

Cred că nicicînd n-am fost mai bucuros că m-am întors dintr-o călătorie. Cînd m-am văzut acasă, cu Mama care mă aștepta, cu biblioteca mea, patul meu mare, frigiderul plin, parcă abia atunci am început să mă relaxez și să mă simt cu adevărat în concediu. Bine c-a mai urmat o săptămînă liberă, doar de stat în casă, pentru că mai aveam zile rămase și de anul trecut, deci relaxare maximă, în care doar am dormit, am mîncat și m-am uitat la niște filme și am citit ceva ușor, dar n-am reușit să mă refac întru totul. Am fost plecat unsprezece zile obositoare, în care nu pot spune că m-am simțit prea grozav. În primul rînd din cauza căldurii mediteraneene, dublată de umezeala cauzată de apropierea mării, și de faptul că toate stațiunile, satele și orășelele erau în pantă și tot trebuia să urci și să cobori. Și cum eu am și puțin cu inima și iau pastile pentru reducerea tensiunii și pulsului, din momentul în care începeam să urc, începeam și să asud. Eram aproape întotdeauna transpirat, iar apa pe care-o beam parcă îmi accelera transpirația, și în scurt timp eram acoperit cu o peliculă de sudoare, care uneori îmi intra și-n ochi, usturîndu-mă, iar gelato și limonadele aveau un oarecare efect însă foarte limitat ca durată. Apoi a fost mega-aglomerația, parcă din ce în ce mai mare în fiecare an care trece. Nu știu ce se întîmplă cu turismul de masă și unde va ajunge, dar ceva e-n neregulă. Străzile erau inundate practic de șuvoaie de turiști de-o zi, iar de la sosirea trenului într-o gară pînă la coborîrea în stațiune dura cam un sfert de oră în care oamenii mergeau umăr la umăr, unii coborînd alții urcînd aceleași trepte. Și în perioada aceea în Italia erau peste un milion de cazuri de covid active. Mi-am zis: mare minune dacă nu voi lua ceva de aici. Și din fericire n-am luat. Am intrat în toate bisericile, sanctuarele și oratoriile pe care le-am văzut deschise mulțumindu-i lui Dumnezeu că am ajuns cu bine pînă în locul respectiv și rugîndu-L să aibă grijă de mine și de-atunci încolo.

Am plecat acasă în 28 iulie la patru fără douăzeci dimineața și am ajuns la hotel la ora cinci după amiaza. Cu o zi înainte avusese loc o grevă a personalului de la sol al Lufthansei în Germania și zborurile au fost anulate, și am avut mari, mari emoții că s-ar putea continua și ziua următoare. Am luat un taxi, în aeroportul din Timișoara era deja formată o coadă, deși check-in-urile nu începuseră, dar nu era voie să stăm pe scaune în sala de așteptare pînă nu ajungeam la check-in, apoi am luat două avioane, cu escală în aglomeratul aeroport din München, cu întîrzieri, pentru că în perioada asta toate zborurile din lume au întîrzieri, mai ales din cauza grevei din ziua precedentă, apoi de la Genova am luat un autobuz pînă la gara Porta Principe, acolo am luat un tren regional, că la InterCity n-am mai prins loc (nu mi-am făcut rezervare online fiindcă nu știam cît va întîrzia zborul). În tren am stat în picioare pentru că era super aglomerat. La Sestri Levante am schimbat trenul și după un timp am găsit un loc dar tot trebuia să fac mereu loc cu bagajele oamenilor care se tot plimbau de colo-colo prin tren. De la gara din Monterosso am mers pe jos cu cele două bagaje destul de grele până la hotel, m-am cazat și am făcut un duș, am luat cina la ora șapte, care-a durat cam o oră, apoi am ieșit să mă plimb puțin prin oraș, pînă în centrul istoric și pe faleză, se înnoptase bine deja, dar era tot zăpușeală și destul de multă lume peste tot. Dar lume bună. N-am stat mult, că am zis să mă odihnesc pentru a doua zi, cînd nu știam exact ce planuri voi avea. Dar nu am să scriu aici pe zile ce-am făcut, ar fi prea mult, doar în această primă zi, care de fapt a dat și tonul pentru ce a urmat.

Și doar m-am pregătit din timp, nu pot spune că nu. În primul rînd mi-am reînnoit pașaportul, m-am înscris pe listă puțin după începutul războiului din Ucraina, și am așteptat aproape două luni. Apoi am început să mă aprovizionez: mi-am cumpărat bancnote de 5, 10 și 20 €, destul de greu pentru că nu se prea găseau, nu înțeleg de ce, mi-am luat pantaloni, o pereche de blugi de la C&A și bermude de la Decathlon, o jumătate de duzină de tricouri, două cămăși (ah, ce mult am căutat o cămașă de in albastră, care nu se calcă, în final am găsit una în Mall, dar de un material nu prea grozav), o pereche de pantofi de sport mai faini, un mănunchi de ciorapi, lenjerie, măști FFP2 (foarte-proaste, toate s-au rupt acolo), medicamente, loțiune pentru piele sensibilă cu factor de protecție solară 50, mi-am comandat ghiduri turistice de pe Amazon pe care chiar le-am citit, am urmărit pe YouTube clipuri din locurile unde aveam să merg, m-am tuns să arăt bine, tot, ce mai. Bine că pantofii de trekking au rămas aceiași ca data trecută – nu credeam c-o să-i mai port vreodată prin aceleași locuri. Singurul lucru pe care l-am neglijat a fost pregătirea fizică. Deși mă mișc totuși, doar am început după Paște să merg la servici, la sediu, două zile pe săptămînă, restul lucrez de acasă. Dar ce să faci, poate e și vîrsta, în fond tot timpul transpiram vara în Italia, dar poate și acești doi ultimi ani de stat în casă, de lockdown și-au spus cuvîntul. Și au mai fost lucruri pe care nu le poți prevedea: întîrzieri ale unor trenuri, autobuze pe care le-am preferat în locul trenurilor, cînd de fapt trebuia să fac invers, ca de exemplu cînd am fost cu Riviera Transporti de la autogara din Sanremo, care nu e o companie de turism, ci de transport local, pentru localnici adică, dar nu știam, la Cervo într-o altă zi, unde țineam neapărat să ajung, și-am și ajuns dar greu, pentru că autobuzul a oprit în vreo sută de locuri, se pare că doar trebuia să apeși pe un buton și se oprea într-un loc adecvat, și în altă zi am mers în sens opus, către Ventimiglia, tot cam la fel.

Cele mai faine lucruri pe care le-am făcut au fost: traseul Alta Via pînă la Porto Venere, unde parcă mă îndreptam spre capătul pămîntului, apoi excursia de o zi în sudul Franței, la Menton, unde chiar simțeam că mă aflu pe Coasta de Azur, adică într-un loc mai ordonat și mai curat și puțin mai luxos decît sînt obișnuit, dar unde-am prins zi de piață, dar despre asta am să mai scriu altă dată, apoi traseul între sanctuarele Soviore și Reggio, mare parte pe la umbră dar cu marea mai mereu în cîmpul vizual, apoi a fost Portofino, unde de fapt am mai fost și data trecută, adică acum trei ani, tot cu vaporașul, dar abia acum am mers pînă la Castello Brown și la Far (abia anul trecut am văzut și eu filmul The Enchanted April) și Santa Margherita Ligure cu farmecul ei de vechi, chintesență a șarmului începutului de secol XX, am fost puțin (cîteva ore) și la Camogli, un orășel cu un aer relaxant, provincial, nealterat atît de mult de turism, apoi a fost din nou Bordighera, la care mă tot gîndeam cînd eram în pandemie, și unde m-am plimbat de două ori pe aceleași străzi mărginite de conace gîndindu-mă ce bine-ar fi dac-aș locui acolo, măcar o perioadă, sau măcar dacă aș avea o mașină și aș sta cu familia într-un hotel de pe înălțimi, apoi a fost piața agroalimentară  și portul din Sanremo, apoi cele trei muzee din Genova, inclusiv Palazzo Rosso unde am văzut trei picturi de Veronese, unul dintre ele era în Palazzo Bianco. Și a mai fost excursia cu trenulețul Genova Casella, la care nu mai speram să ajung dar am avut noroc, cel puțin la dus, fiindcă trenul tocmai se pregătea să plece și casieria era închisă, și i-am făcut cu mîna din alergare conductorului să mă aștepte, dar la întoarcere nu m-am uitat la orar și tot l-am pierdut, așa c-a trebuit să aștept două ore următorul tren, dar am putut zăbovi departe de aglomerația de care am tot avut parte, și bine c-am apucat și să mănînc acolo la o tratorie neaglomerată, o mîncare bună, nu meniu turistic, în fond Casella e pentru italieni doar, un oraș liniștit cu o piață volantă cu de toate, și mîncare și haine și aer curat. Deja mi-e dor. Oare-o să mai ajung vreodată acolo?

Burnout

Vara asta nu plec niciunde. Am decis să stau acasă. Într-un fel e o înfrîngere, o recunoaștere că serviciul, cu tot stresul lui, m-a învins. Pe de altă parte, după o periodă de gîndire, am ajuns la concluzia că e mai bine să-mi iau o perioadă de pauză, de puțin peste trei săptămîni în care să mă deculpez complet, în care doar să mănînc, să dorm, să ascult muzică și desigur, să citesc.

S-a întîmplat așa. Chiar în primele zile ale acestui an, m-am gîndit să plec undeva, doar pentru a mă odihni, eventual să merg doar prin orașele mici medievale ale Italiei, dar cu gîndul mai mult la viața mea interioară decît la farmecul locurilor. Planurile păreau că merg în direcția bună. În prima parte a anului am lucrat și în week-end-uri, uneori împotriva voinței mele, alteori cu gîndul reconfortant că pot să mi le cuplez ulterior cu zilele oficiale de concediu și astfel îmi voi lua o perioadă de timp mai consistentă, aproape ca-n Occident, adică normală. Chiar mi-am zis că am strîns suficiente și mi-am permis în pregătire să fac și o vizită la Madrid, cu tot cu Toledo și Segovia, despre care am scris luna trecută. Apoi nu-mi explic ce s-a întîmplat. Madridul m-a obosit peste măsură, serviciul a continuat să mă streseze din cauza colegilor tîmpiți și atmosferei agitate de acolo, cert că aveam ideea asta în cap uneori de a rămîne vara asta acasă, ca acum cîțiva ani, în 2009-10. Nu eram sigur că mă voi putea odihni, dar am zis hai să plec măcar o săptămînă. Așa că mi-am făcut rezervare de avion, cazare la două hoteluri. După aia am stat și m-am gîndit toată noaptea, m-am învîrtit în pat, după aia știu c-am adormit și-am avut un coșmar, m-am trezit pe la trei și mi-am zis că nu pot face asta. Nu m-am sințit în stare să merg din nou pe acolo, să mă sincronizez și să schimb avioane, trenuri, autobuze, hoteluri, mereu cu ochi-n patru, stresat de ideea de a nu pierde ceva. Nici o decizie nu se ia noaptea, mi-am zis, dar dimineața, cum am ajuns la servici, mi-am anulat pe Net totul. Decizia a fost fără regrete. Și în zilele ulterioare, cu cît mă gîndeam mai mult, cu atît decizia pe care am luat-o mi s-a părut cea mai potrivită.

Așa că iată-mă acasă. Nu fac mare lucru, încerc să mă relaxez cît mai mult, nu prea știu cum. Am lîngă mine teancuri de reviste pe care le-am adunat în ultimii ani și pe care niciodată n-am avut timp să le frunzăresc ca lumea, am crezut că le voi răsfoi acum, însă am făcut asta doar o dată. Ascult muzică, dar mă atrage ceva ușor, soft, depvremeamea, mă uit la documentare la tv și la Turul Franței și singurul lucru intelectual, pînă acum, a fost să citesc două romane din Tetralogia Napolitană a Elenei Ferrante. Nu prea pot dormi bine, am coșmaruri în fiecare noapte, mă trezesc cu inima bubuind pe la opt-nouă, dar recuperez apoi după-amiază. Am fost de cîteva ori cu Mama la niște restaurante bune de prin zonă, deși mă enervează în ultimul timp mentalitatea ei influențată puternic de știrile false de pe Facebook, care în plus îi și fragmenteză atenția, de reality show-uri și serialele turcești. Am fost prin oraș de vreo două ori, să mă plimb doar, am stat prin librării cît am vrut, am avut timp să hoinăresc pe toate rîndurile din supermarket și să-mi iau tot ce-mi poftește inima, pesto, mozzarella, măsline cu ierburi siciliene, Vanilla Coke, am încercat diverse sosuri de paste și ciocolată din care n-am mai mîncat. Vremea nu e foarte caldă, incomparabil mai răcoare decît în locurile în care-am fost în ultimii patru ani, din contră, e o vară ploioasă, cred că cea mai ploioasă vară de cînd mă știu. De două luni încoace nu cred c-au fost trei zile consecutive fără ploaie. Îmi aduc aminte, de fapt mă întorc des în trecut în ultimul timp, la perioada cînd eram student sau în primi ani de muncă, și-mi petreceam verile prin oraș, mergeam la anticariate, nu prea se găseau cărți și încă nu-mi permiteam să-mi iau de pe Net. Ce relaxantă mi se pare atmosfera în oraș, nu trebuie să mă grăbesc să mă întorc la lucru. Dar nu mi se pare că m-am destins. Încă simt oboseala în mine, ca ceața într-o pădure care nu se ridică. Ochii nu îmi sînt pe deplin odihniți. Nu m-aș simți pregătit suficient ca să dau piept cu idioțenia și hidoșenia realității de la servici, la care încerc să nu mă gîndesc deloc, deși e greu, fiindcă uneori mă mai cert în capul meu cu demonii, întruchipați de colegii atît de proști, vulgari, dobitoci, inculți, abjecți, workoholici pînă la masochism, stresatoizi, etc. Nu, nu vă vreau în capul meu, plecați!

Uneori, aș spune chiar destul de des, îmi apar, îmi sar în minte, involuntar, fragmente de amintiri din călătoriile mele în Italia pe care le-am făcut în ultimii patru ani, de care mi-e dor, dor! Sper să ajung acolo anul viitor, și-n Franța, cine știe, dar pînă atunci mai e mult și uneori încă mai sper că ceva bun se va întîmpla în viața mea și că-mi va reveni pofta de viață. Nu mi-e greu să-mi imaginez ce atmosferă trebuie să fie acum acolo, în fond nu se prea schimbă nimic de secole, cu același tip de turiști, din care am făcut și eu parte. Nu știu de ce, pe de-o parte mă gîndesc că mă simt totuși mai relaxat aici acasă, pe de altă parte, într-un colț al minții mele obosite ideea nu-mi dă pace și mă face să mă simt nemulțumit. Atunci stau în pat și răsfoiesc cîteva ghiduri turistice de prin locurile unde-am fost și fac excursii virtuale cu ochii pe hărți sau retrăiesc momentele din trecut. Nu-mi imaginam acum patru ani că voi ajunge astfel, în halul ăsta, mă gîndeam că toate călătoriile acelea vor avea un rol revelator, care-mi vor schimba viața decisiv, vor fi ca o pîrghie care va pune lucrurile în mișcare în viața mea, care va ajunge astfel pe un bun făgaș. De fapt, acum, cu modestie, nu pot spune că nu mi-au schimbat oarecum concepția despre lume și viață, optica, totuși, a fost cam ca atunci cînd mi-am pus prima oară în viață ochelari și am început să văd clar, normal că mi-au deschis perspective, poate doar serviciul ăla abject este cel care m-a înfrînt, și asta e cauza. Oricum, bine c-am fost în Spania în primăvară, altfel mă simțeam și mai prost. Măcar atît.

Cîteva impresii din Madrid

Nimeni nu mă crede cînd spun că Madridul mi s-a părut cel mai aglomerat oraș din lume. Torente de oameni se revărsă la orice oră în și din Puerta del Sol cu un flux continuu, constant. Orincotro te uiți puhoaie de oameni care merg pe străzile înguste, pe bulevarde sau în piețe, pe sub portaluri sau în parcuri. Și n-am aflat misterul acesta, despre cum pot fi depășiți. Dacă mergi repede, trebuie să accelerezi mult ca să-i poți depăși dar atunci trebuie să fii atent să nu dai peste altcineva care vine din sens opus. Atunci că fie te resemnezi să mergi cu viteză constantă sau să mergi în diagonală, însă atunci cei din spate parcă gîndesc la fel și trebuie fie să te ferești și de ei, fie să accelerezi mult, dar dacă faci asta de multe ori, obosești ușor după cîțiva zeci de metri. De fapt madrilenii nu merg mai mult de cinci, zece metri drept, fără să-și schimbe direcția, sau să se oprească brusc ca și cum s-ar gîndi încotro s-o ia de acum sau ca și cum au uitat încotro se îndreptau. După cîteva zile am ajuns și eu să fac la fel.

A plouat ca o treime din timp, și cînd ploua îmi era și destul frig, încît nu puteam merge cu mînecă scurtă, așa că trebuia să-mi pune jacheta, ceea ce nu era rău, findcă astfel rucsacul mi-era mai ușor și mai aveam și buzunare. Cînd am ajuns, ploua fin, și am zis, ah, nasol, chiar acum, cînd sînt cu bagajele, dar pînă am ajuns cu atutobuzul în oraș, s-a oprit. Apoi a ieșit soarele și de la hotel, cînd am ieșit în oraș, nu mi-am mai pus umbrela, și seara a venit o ploaie zdravănă care m-a udat de tot. În rest ploile au fost de scurtă durată, ușoare și perpendiculare, nu bătea vîntul, așa că avînd umbrela în mînă m-am simțit chiar bine. La un moment dat, era tot într-o seară, cînd s-a pus ploaia, am vrut să merg în cameră, dar cînd am ajuns pe strada cu hotelul, m-am răzgîndit și am început să descopăr farmecul plimbării sub umbrelă: mă simțeam mai safe, mai puțin expus, mai ferit de privirile mulțimilor și parcă puteam să-mi aud mai bine gîndurile, să mă gîndesc la viața mea, motiv aș spune principal de altfel pentru care am venit aici. Altă treime din timp a fost cald și un soare că nu puteam ține ochii deschiși și mă ardea pielea dacă stăteam mai mult într-un loc. Iar cealaltă treime a fost timp a fost vreme faină, cîțiva nori cumulus care dădeau cerului prea albastru o tentă mai deschisă, dar asta am observat mai bine la Toledo, care e mai la înălțime.

Există lucruri pe care nu ți le spune nimeni, în nici un ghid. De exemplu faptul că de la Atocha înspre centru trebuie să urci, fiindcă strada e în pantă. Am avut cîteva minute de panică după ce-am ajuns fiincă gps-ul de pe celular îmi tot dădea rateuri, o fi din cauză că celularul e oarecum vechi, același pe care l-am avut și la Roma acum trei ani, așa că m-am tot învîrtit pe lîngă gară, am traversat și retraversat de cîteva ori un bulevard, și asta cu bagajele în mînă, rugîndu-mă să nu reînceapă ploaia, pînă ce-am găsit în sfîrșit strada principală care ducea la străduța pe care era hotelul. Pe un tronson se făceau reparații pe stradă, mereu se fac reparații pe undeva, așa că am ocolit pe celălalt sens. Și am avut mult de mers în pantă ascendentă. Dacă n-aș fi fost singur, aș fi luat un taxi sau metroul. Nu eram odihnit deloc, cu o zi înainte abia mi-am luat o jumătate de zi de concediu și în noaptea precedentă dormisem doar vreo trei, maxim patru ore, iar în avion cam degeaba m-am străduit să ațipesc. Am văzut la Muzeul Arheologic o hartă a orașului de la sfîrșitul secolului XVIII, și am văzut aceeași geometrie a străzilor în zona centrală, adică acolo unde am stat de fapt!

Ce m-a surpins în mod plăcut au fost imobilele care aduceau cu cele pariziene, puțin mai închise la culoare, cu tente galbene, maronii chiar și pe feroneria balcoanelor. O adevărată plăcere pentru ochi! Chiar și pe străduțe circulau însă mașini și asta mi-a amintit de Italia, unde din păcate nu voi mai ajunge anul ăsta, dar despre treaba asta, altă dată. Străzile sînt îngrijite, curate, cu excepția dimineților de week-end cînd păreau lipicioase (poate și din cauza finalei ligii campionilor, cînd a jucat Realul). Dar erau oameni care făceau curățenie și asta iarăși mi s-a părut interesant, gunoierii și măturătorii de stradă nu arătau deloc decrepiți, ca la noi, ci oameni finuți, unii cu ochelari, și de toate vîrstele.

Spre deosebire de Roma, multe biserici erau închise, chiar și San Francisco, un loc must-see trecut în orice ghid, dar care se deschidea doar la slujba de seară, la care n-am mai ajuns, fiindcă n-am avut drum pe acolo la orele acelea. Dar am fost în altele, foarte frumoase și îngrijite și în interior, cu bănci curate, statui, picturi, orgă: catolicismul mi se potrivește, ăsta e adevărul. Clădirile de pe Gran Via și Calle de Alcalá parcă se revarsă pe străzi, pline de imaginație. Am mers în Parco del Retiro într-o duminică, după ce-am ieșit de la Prado și după ce-am văzut mai multe picturi inspirate de acest parc: pe plăcuțele explicative scria că pictorul s-a inspirat de aici în peisajul medieval. Ce atmosferă! Oameni care stau pe bănci, pe iarbă, citind, relaxați, familii, la umbră, cărări, frunziș, miros de pădure de foioase.

La Prado am fost într-o duminică dimineață. Am ajuns mai devreme, se deschidea abia la zece, așa că m-am mai plimbat și pe străzi. Atunci a fost singurul moment lipsit de aglomerație și nici pe bulevard nu treceau mașini. Cînd am ieșit, pe la ora trei, acolo avea loc o manifestație: poliție, megafoane, scandări, pancarte, petarde. Dar unde să pleci? Noroc că n-am mers mult și am intrat și la Grădina Botanică. Dar să revin la muzeu. Încep să-mi formez gusturile în pictură, de fapt poate asta e viața, o continuă formare. Îmi place Veronese și mi-a plăcut de cînd l-am văzut prima dată. Culorile, albastrul, decorațiile: un adevărat regal al simțurilor. Am aflat de cîțiva pictori spanioli: Goya, de la picturile sale cuminți de la început, portrete, la scenele din război, pînă la perioada picturilor neagre, aceasta din urmă adunată într-o sală specială, la care m-am uitat pînă ce efectiv mi s-a făcut frică, și a trebuit să ies. Velázques: cu cele două picturi mici din Roma (toată viața voi face comparații), The Surrender of Breda, The Spinners. El Greco nu-mi place, siluetele lunguiețe, ca și cum ar fi avut o deformație optică. M-am mai întîlnit cu cunoștințe de acum vechi: Raphael, aceeași tehnică perfectă, dar transmite un mesaj prea slab, Tizian, Tintoretto, chiar și un Boticelli (pictura inspirată dintr-o povestire a Decameronului lui Boccaccio): ceau Sandro, nu ne-am văzut de la Milano! Cîteva picturi de Claude Lorrain (numit în spaniolă Claudio de Lorena). Peisajale și scenel patorale ale lui Jan Brueghel el Viejo. Impresionantă pictura cu episodul expulzării evreilor din Spania în 1492 (nu mai rețin pictorul, doar că era de la sfîrșitul secolului XIX). În Grădina lui Bosch sînt prea multe lucruri care-și distrag atenția, puține tipuri de animale, multe păsări, cîteva fructe, dar probabil că pe vremea aia nici nu prea aveai de unde să te inspiri.

La Muzeul Național Arheologic am fost în ultima zi, cu gîndul să stau vreo două ore, dar a fost atît de interesant încît am stat mai bine de dublu. Istoria omenirii de la apariția omului pînă în secolul XIX, oarecum centrat pe Spania. Egiptul Antic, am văzut sarcofage de mumii, Fenicia, cu alfabetul ei (alfa, beta, gama, vin din feniciană) și coloniile ei din Mediterana, Grecia Antică, cu amfore, sculpturi, Imperiul Roman, mai ales prin prisma comerțului cu Spania (împăratul Traian s-a născut pe teritoriul Spaniei). Mi-a plăcut că toate astea cuprindeau exponate ce priveau viața socială, nu doar războaie și cuceriri. Apoi Evul Mediu. Am aflat multe despre istoria Spaniei, urmele lăsate de cucerirea maură, Reconquista, apoi Epoca de Aur spaniolă, Napoleon. Nici n-am observat cum trece timpul.