Un pic la Menton

Abia așteptam să ajung din nou în Franța, la Menton, capătul Coastei de Azur, chiar și pentru cîteva ore doar, vreo patru-cinci, am estimat eu. Pierdusem numărul zilelor de cînd eram plecat, nici nu mai știam ce zi a săptămînii eram, sau în ce lună ne aflam, dacă trecusem deja în august, așa că trăiam ca-ntr-un week-end permanent, dar nu-mi făceam nici un fel de probleme. După doi ani de pandemie și de stat mai mult în casă, simțeam nevoia vitală a unei decompresări. Călătorisem în aproape toată Liguria, minus orașele mari, începînd de la granița cu Toscana și acum stăteam într-un hotel dintr-un orășel destul de aproape de capătul Italiei, iar Franța părea ademenitor de aproape. Ideea de a petrece cîteva ore acolo mă atrăgea din ce în ce mai mult, așa că m-am decis. Am mers cu un TER de la Ventimiglia, un double deck Omneo Regio 2N (de la 'două niveluri'), construit de compania canadiană Bombardier (a cărei divizie de transporturi a fost recent preluată de Alstom) și proiectat în Franța. Un tren electric, articulat, construit special pentru rutele supra-aglomerate pe distanțe medii și scurte, foarte comfortabil, cu scaune înclinabile, cotiere individuale, extra-spațios, cu vizibilitate mare și în interior și în exterior, prevăzut cu monitore pe care rulează un sistem de informare a pasagerilor și CCTV. Și desigur A/C. Foarte îngrijit, contrar la cum mă așteptam de la trenurile din zona aceea, bineînțeles fără grafitti. Iar nivelul de zgomot și vibrațiile din timpul mersului erau abia perceptibile. Poate/probabil că pe voi nu vă interesează aceste detalii, dar eu sînt pasionat de trenuri de cînd mă știu. Imediat după ce-am trecut de cîteva mici tuneluri, trenul a început treptat să încetinească, apoi s-a oprit. Nu ne aflam într-o gară. Dintr-un difuzor al vagonului s-a auzit o voce feminină caldă, în dulcele grai: "Mesdames et messieurs, bienvenue en France". Ce frumos, iată, mi-am zis. Imediat aceeași voce ne-a invitat să pregătim titlurile de călătorie și actele de identitate. Hm, deci totuși se face vama, mi-am zis. În jurul meu erau niște francezi, printre care și o familie ai cărei copii mari, în timpul scurtei călătorii, au tras în jos pe jumătate perdeaua de pe partea lor, ca să se uite la un film pe smartphone, blocîndu-mi vederea spre mare, probabil niște francezi atipici, mi-am zis, sau melenșoniști, fiindcă unii tipici ar fi citit cărți, nu?, ca orice om inteligent, și care acum care se întrebau agitați care, unde sau cine are pașaportul/cui. Apoi în vagon au intrat doi grăniceri în haine de camuflaj și berete, cu puștile în mîini, și cu una dintre mîini pe țeavă, și care au trecut încet prin mijlocul culoarului, calmi, lejeri, uitîndu-se cînd în stînga, cînd în dreapta. Îmi scosesem pașaportul și biletul de tren din rucsac și l-am așezat pe genunchi, dar nici nu s-au uitat, de parcă nici nu m-ar fi băgat în seamă, deși știam că sînt profesioniști bine antrenați și deci super-vigilenți. De fapt n-am observat să fi cercetat actele cuiva. Altceva căutau ei. Există mulți africani la graniță care tot mai speră să ajungă-n Franța și atunci se ascund undeva în vagon, jucîndu-se de-a v-ați-ascunselea cu personalul de la vamă, dar nu cred că le cam merge, sau cel puțin așa sper.

Era deja destul de tîrziu, trecut de zece dimineața. Cum am ajuns aici? M-am trezit devreme, ca de obicei, pe la șase și jumătate, ca să ajung repede la micul dejun de la ultimul etaj al hotelului, de fapt o terasă care avea vedere splendidă spre mare, deși mîncarea nu era grozavă, dar îndestulătoare, după care m-am îndreptat spre autogară, de unde-am luat un autobuz de la Riviera Transporti, sperînd să nu fie prea aglomerat și colorat. Credeam că e companie de turism dar era una de transport în comun, asta nu scria în ghidurile mele. Și din păcate s-a dovedit a fi destul de aglomerat, bine că drumul n-a fost prea lung. Se pare că oricine putea să apese pe un buton iar șoferul de autobuz oprea unde putea, și s-a oprit cred de vreo cincizeci de ori. Pasagerii erau jumătate localnici, de toate vîrstele, ceea ce mi-a plăcut, iar restul din păcate erau indieni sau pachistanezi, nu-mi dau seama, ceva pe-acolo, precum și negri. Bine că nu erau și arăbeți. Unii chiar purtau mască de protecție FFP2, conform legii. S-au înmulțit în ultimul timp în așa măsură sau abia acum, cînd am avut ocazia, îi observ eu? Dacă sînt atît de mulți șomeri în Italia, mai ales în regiunile din Sud, de ce mai trebuie să importe mînă de lucru din țări cu un grad scăzut de civilizație? Am mai văzut același mix în La Spezia de exemplu, cu cîteva zile în urmă. Nu erau deloc fioroși, cel puțin nu la ora aceea a zilei, mai degrabă amărîți, dar am cam înțeles cred de ce Spezia e considerat un oraș gritty. În fine. În Ventimiglia n-am mai zăbovit, aș fi vrut să apuc măcar să dau o raită prin acest oraș cu nume sonor, dar m-am îndreptat spre marea gară, capăt de linie pentru multe trenuri, atît de mare viteză cît și regionale, din ambele țări. Am stat la coadă la bilete, agentul de vînzări mi-a spus să mă grăbesc că trenul pleacă imediat, m-am uitat în sus la monitorul Partenze/Departures, într-adevăr mai aveam puține minuțele, astfel că am luat-o la pas alergător, făcînd slalom printre cîteva sute, poate mii de turiști care se holbau la panouri sau ascultau informațiile periodice despre traseuri emise de la difuzorul gării, neuitînd să validez tichetul en passant prin pasajul subteran spre peronul corespunzător. Era o mega-aglomerație, dar de atîta timp de cînd călătoram eram deja obișnuit, nu mă deranja, pe lîngă francezi și italieni se aflau mulți turiști americani, unii în grupuri mari - nu se mai poate spune că nu s-au re-întors în Europa după pandemie, dar și cîțiva turiști asiatici, aceștia destul de puțini dar ca întotdeauna extrem de politicoși. Mai bine l-aș fi luat de la Sanremo, la ora aia poate deja aș fi și ajuns. La intrarea în gara din Sanremo de exemplu există un monitor cu mersul trenurilor spre Franța cu plecarea din Ventimiglia. Dar nu mai există alt tren direct pe acea rută, Thello s-a desființat anul trecut, există unul doar mult mai la Nord, de la Milano.

Gara din Menton se afla în renovare, așa că n-am putut remarca absolut nimic din cauza șantierului în derulare. Bine că avea un chioșc Relay deschis, de unde mi-am luat o revistă de care n-am mai auzit, Rail passion, și o apă Evian. Cum ziceam și în postarea precedentă, simți cînd treci dintr-o țară în alta, deși arhitectural și chiar și culinar Menton își revendică în mod îndreptățit ascendența italiană. Franța este mai ordonată, clădirile sînt mai îngrijite, nu au aerul acela romantic-jerpelit, parcurile sînt aranjate după forme geometrice, oamenii sînt mai eleganți, vezi mai puține tatuaje și mai multe sandale Birkenstock (pentru care am sentimente amestecate), vitrinele mai strălucitoare, deși nu ajunsesem încă în zona de lux și nu-mi aduc aminte să fi văzut scutere. Memorasem harta orașului, și-mi fotografiasem pe mobil cele cîteva pagini dedicate orașului, dintr-un mai vechi Guide du routard al Costei de Azur. Am intrat înt-o librărie care vinde mai mult reviste decît cărți, acestea din urmă mai mult de turism. Ah, ce de reviste! Sînt la fel de pasionat de reviste ca și de cărți. Nu știam ce să iau mai întîi, toate îmi păreau interesante. Știam că-mi voi lua Lire Magazine Littéraire și numărul special din Rétroviseur, dar mi-am luat și altele. Fascinant. Aș fi stat acolo la fel de mult cît aș fi stat într-un Feltrinelli. Am ajuns repede în Centro storico/Vieille ville. Am băut o limonadă destul de scumpă, m-am clătit ochii în magazinele de suveniruri, mi-am luat un săpun de Marsilia și unul de lavandă, am mîncat, desigur, o înghețată cu alune și citron meringuée și apoi de la o tarabă mi-am cumpărat o/un arancino, ca Stanley Tucci în Searching for Italy – episodul de pe CNN despre Sicilia, fiindcă de atunci tot aveam poftă, deși nu m-aș fi așteptat să găsesc așa ceva chiar aici, cu sos 'bolognaise', adică ragù, și mazăre (mai aveau și cu jambon et fromage, ca să vezi francezii nu se lasă pînă nu adaptează ingredientele). Am intrat puțin în mica, foarte densa și gălăgioasa piața agroalimentară. Bine c-am prins zi și aici de piață. Am ajuns și la Basilique Saint-Michel Archange, din păcate era închisă, și la mica piață din față umplută cu scaune pentru un eveniment ce avea loc seara. Din piață pleacă niște străduțe pitorești, medievale, pietruite, ca-n mai toate orășelele italiene din Liguria, din păcate toate în pantă, trebuind să urci și iarăși am transpirat și iarăși am băut apă. Am mers pe drumul destul de aglomerat de lîngă plajă, și apoi prin fața plajelor frumos amenajate, cu un stil arhitectural unitar, în culoare bej. M-am plimbat pe lîngă terasele de la intrările la plajă, și m-am uitat pe tăblițele pe care erau trecute cu cretă meniurile, prețuri destul de piperate, și pentru prima dată m-am gîndit că poate am supraestimat valoarea primei primită anul ăsta, dar nu m-am așezat. Asta e, cînd ești singur e puțin mai greu, cum cînta Laura Stoica. De fapt nicăieri cred în Europa turiștii solo nu sînt priviți bine sau cel puțin nu sînt îmbiați să se așeze la o masă întinzîndu-le de exemplu meniul în față, acesta e un lucru de care cred că restauratorii trebuie să țină seama și să-și schimbe mentalitatea, fiindcă e un lucru destul de întîlnit și nu e absolut nimic dubios, chiar dacă italienii sînt sociabili și poate nu-și pot închipui că cineva poate veni la ei și se poate simți bine singur. Am încercat să-mi fac selfie-uri cu clădirile acelea vechi și frumos colorate, de care nu mă mai satur să le privesc, dar era prea cald și nu-mi puteam ține ochii deschiși, îmi intraseră picături de sudoare și-n ochi și mă usturau, și continuam să transpir, aveam pete de transpirație pe tricou, iar în zona gîtului eram ud. Cam la fel la plaje. Poate aș fi intrat doar să fac o baie, deși fiind încălzit riscam cred un stop cardiac. Dar cum să faci stop cardiac în Paradis? N-am mai ajuns în niciunul din parcurile celebre de care-am citit, simțeam că mă topesc, că iau foc, mă transform în energie. E=mc². Impresia generală este că Menton este un loc minunat, perfect pentru familiști, ceea ce din păcate eu nu sînt. Poate asta m-a făcut să mă decid să mă întorc. Mai aveam de mers în ziua aceea și la Bordighera, de care știam că e mai pustie, doar mai fusesem acolo cu trei ani în urmă. Am mai intrat din nou pe Rue St. Michel, am mai dat o tură, apoi pe niște străzi neaglomerate, și m-am îndreptat spre gară.

La bileteria de la gară era coadă, o femeie în fața mea a discutat cu tipa care vindea biletele cam douăzeci de minute, de parcă erau bune prietene, deși se adresau una alteia cu 'vous'. Ea dorea o rută ieftină peste cîteva săptămîni, iar agenta aia de vînzări i-a tot căutat diverse și diverse configurații într-o aplicație soft pe care i le arăta pe rînd pe monitor. Interesant era că avea un cățel undeva jos în cabină care lătra din cînd în cînd, se auzea la microfon, și clienta i-a spus 'a, deci nu sînteți chiar singură' iar la final i-a mulțumit pentru eficacitate. Ah, sentimentul acesta al fraternității între francezi! Aici iarăși am făcut o greșeală, trebuia să mă gîndesc că există și automate de vînzare de bilete, pînă la urmă am mers la unul, care nu avea terminal cu touch screen, trebuia să învîrți o rotiță la consolă că să ajungi la un meniu iar acolo selecția o făceai cu un alt buton. De asta m-am prins mai tîrziu. Cineva cu o jachetă de la SNCF ne-a spus că a deraiat un tren undeva și vreo oră, două nu mai circulă nimic în ambele sensuri. De fapt pe monitor, sus, scria că trenurile următoare sînt toate anulate. Ok, se pare că Franța nu mă lasă să plec. Hm, ce să fac între timp, m-am întrebat? Fiind într-un orășel mic, m-am întors, dar n-am ajuns prea departe fiindcă am intrat în alt magazin, Maison de presse, unde-am zăbovit mai mult și iarăși mi-am luat cîteva reviste. Rucsacul începea să devină destul de greu, cred că aveam mai bine de două, trei kg de reviste. M-am întors la gară, tipa de la SNCF nu mai era acolo, și o fată, japoneză cred, m-a întrebat care e trenul spre Cannes, i-am recomandat să urmărească pe monitor liniile cu destinația Grasse. Hei, aș putea practica cred meseria asta! Aglomerația maximă a fost însă cînd am ajuns în gara din Ventimiglia. N-am mai văzut în viața mea peroane atît de aglomerate. Practic am fost stors de masa de oameni dimprejur. Americani cu rucsaci și trolere mari, chemîndu-se unii pe alții, strigînd unii la alții, unii dintre ei destul de nervoși chiar, pronunțînd cuvîntul cu 'f' de exemplu. Nimeni nu purta mască în exteriorul trenului. Și eram încă în pandemie, erau mai bine de un milion două sute de mii de cazuri active în Italia la acea dată. La Bordighera din fericire nu era aglomerat deloc, măcar atît, și m-am simțit puțin mai bine.

La ce mă mai uit

De mai mulți ani încoace mă uit la filme franțuzești pe bandă rulantă. Nu știu cîte am văzut, mi-ar fi greu să număr și n-ar avea nici un rost. Poate o mie, poate mai puține. Aflu despre ele uitîndu-mă în primul rînd pe imdb, la recomandările făcute pe baza a ceea ce am văzut, dar mai citesc referințe în cărți și reviste. Fie că le descarc de pe Net, fie, mai rar, le văd la televizor, indiferent cît de proaste sînt, nu mă interesează atît aspectul artistic cît cel social. Viața în Franța. Anii cincizeci, apoi Nouvelle vague, eliberarea sexuală din anii șaptezeci, ascensiunea filmelor violente care-au culminat în anii optzeci (cînd mă uit pe hard discul extern la lista de filme, ordonate după ani, simt un fior rece cînd văd ce filme proaste s-au făcut în anii `80), apoi anii nouăzeci cu o revenire la realitatea străzii, cu oameni obișnuiți, anii două mii cu filmele calculate, făcute ca la carte, dar atît de aproape de perioada cînd am devenit francofil, cînd am fost în Franța și am început să mă interesez îndeaproape (presă, tv, net). Actori iconici sau necunoscuți, sau, ceea ce-mi place, cunoscuți mai mult în Franța. Realitățile, problemele sociale, imaginile din Paris, filmările de pe străzi, Les Grandes Travaux, cu șantiere peste tot, arhitecturi noi, La Défense, La Grande Motte, cartiere de blocuri, Les Trente Glorieuses, moda, interioare, mașini, muzica (yé-yé, Brassens, popul deprimant din anii 80, apoi muzica visătoare de după anii 90), Club Med și vacanțele (doar francezii știu să facă filme cu concedii, și să mai introducă și tensiune în ele), viața de zi cu zi, imagini cu interioare de locuințe, sau din magazine de-a lungul timpului, (în care mă uit la produse și mă chinui să le recunosc), chioșcuri de ziare, librării (ah!), cafenele, terase (unde lumea e parcă neschimbată), restaurante, hoteluri, creșterea și apoi scăderea nivelului de trai, dar și ecranizările după romane celebre, care reconstruiesc în imagini istoria Franței și a Europei: costume de epocă, interioare, și toate celelalte lucruri care fac parte din cultura populară franceză. Păcat că ina.fr acum costă.

Ei bine, de anul ăsta, am început s-o las mai încet, nu știu de ce. Mai fac rost de ele, dar le salvez pe hard discul extern, ma uit despre ce-i vorba și nu mă uit la ele, decît dacă mă interesează în mod deosebit, ceea ce se întîmplă mai rar. Poate c-am obosit, poate m-am săturat. Nu că nu mă mai uit la filme. Dacă trece o săptămînă fără să văd un film, simt că-mi lipsește ceva. E un fel de dependență. Sînt un fan al serialului Northern Exposure, care-a fost difuzat și la noi acum mai bine de zece ani cu totlul de Doctor în Alaska, dar nu întregime. Cred că sînt singurul fan din România. Am revăzut toate episoadele și mă mai uit și-acum din cînd în cînd, iarna mai ales, la cîteva (le am pe toate pe DVD). Ei bine, anul ăsta am început să mă uit la Doc Martin, care m-a prins imediat. Am aflat de el tot de la niște discuții de pe imdb. Pînă acum am văzut primele cinci sezoane. Cred că am să mi-l cumpăr de pe Amazon, numai să nu iasă UK din UE). Apoi, uite, îmi plac filmele de genul The Giant Mechanical Man de exemplu, mă identific imediat cu atmosfera de acolo (Doamne, ce notă mică are pe imdb, parcă numai tîmpiții votează acolo). Alteori simt nevoia să văd un film bun de epocă, precum Howards End, dar întotdeauna numai după ce citesc cartea mai întîi. Mă fascineză perioada aceea, am văzut un serial documentar Ferma Edwardiană pe Viasat History parcă sau Digi Life, nu mai știu, și plănuiescsă citesc cartea lui Margaret MacMillan, Războiul care a pus capăt păcii. Ce mă mai interesează mai nou, de vreo doi ani, sînt filmele italiene. De cele franceze am cam aflat cum și de unde să fac rost, dar cele italiene sînt și mai dificil de găsit. Sînt mai puțin raționale decît cele franceze (vezi Ieri, oggi, domani sau filmele lui Fellini). Iar la sitcom-uri, oh, sper să fac rost odată de toate sezoanele de la Teoria Big Bang. Îmi place atmosfera din film (apartamentul, campusul, oameni imaturi ca și mine, înconjurați de cărți și hi-tech). La mine totul e atmosferă în primul rînd și abia apoi plot.

À la rentrée

C'est la rentrée și ca-n fiecare an în perioada asta citesc cu nerăbdare pe site-urile franceze secțiunile dedicate cărților, downloadez reviste, ezit între a-mi cumpăra Lire-ul sau Le Magazine Littéraire, mă entuziasmez răsfoindu-le (nu citesc toate secțiunile, îmi place mai mult să le răsfoiesc și să citesc de ici-colo, fără o anume ordine) și mă gîndesc c-aș vrea să fiu acum în Franța (n-am fost niciodată în luna septembrie, de altfel nici în octombrie sau noiembrie, sînt trei luni care lipsesc din educația mea), să am cu cine discuta și împărtăși acest sentiment, să chibițez, să aștept decernarea premiilor literare, să mă duc la lansări de carte, la întîlniri cu scriitorii, etc. Să trăiesc pe viu același obicei care există în Franța de zeci și zeci de ani. Și asta-mi face de fiecare dată o și mai mare poftă de citit. Și atunci ce-mi rămîne de făcut? Îmi comand cărți de pe Net. De unde altundeva? Ce pot să-mi (mai) iau din librăriile de la noi? O scurtă răsfoire a siturilor editurilor din RO mă dezamăgește, la fel ca mersul prin librării, care poate deveni de-a dreptul deprimant, nu doar aici, în Timișoara, la marginea țării, unde civilizația e subțiată ca o felie semi-transparentă de cașcaval. (Banatul e un fel de deșert cultural, o Californie, însă fără Hollywood, desigur.) Cărți publicate doar fiindcă sînt traduse gratuit, sponsorizate de diverse instituții culturale, și promovate tot de ele. Un mod dubios de publicare, nu? Ei bine, aici asta-i norma. Nu mă mir că la noi nu se citește. Aiureli non narative, supra-împodobite cu cuvinte, adjective, adverbe, un amestec de vis și realitate, care nu duc nicăieri, eșuînd într-un cul-de-sac. Din motive financiare, nu-mi comand cărțile cu modul de livrare expres, astfel că-mi ajung atît de greu! Ultimele colete mi-au luat aproape trei săptămîni să-mi sosească, deși data poștei scrisă pe ele indica intrarea în țară cu mai bine de-o săptămînă în urmă. Însă ce să le mai zici? Unul dintre oficiile poștale din apropiere s-a desființat, iar cel la care merg a devenit desigur și mai aglomerat. Altceva: cărțile paperback tipărite în UK au o hîrtie de o așa proastă calitate! Scrie negru pe gri. Spre deosebire de cele din Franța, unde arată super, sau chiar din US, deși am văzut că și acolo tiparul poate avea probleme, însă măcar hîrtia e albă. Și iată-mă avînd cărțile lîngă mine, atît de multe, oh!, și încă trebuie să-mi mai comand un lot, am mai văzut ceva! "So many books, so little time". Am căutat pe Net să văd cine spunea asta: Frank Zappa. Și parcă citesc atît de greu! Autorilor preferați de exemplu le savurez fiecare paragraf. De-aș fi unul din acei idle rich aș sta toată ziua în Jardin de Luxembourg sau într-o cafenea, citind.

În Franța, pro și contra

Contra: ierarhiile sociale, cartezianismul, problemele sociale, șovinismul, raționamentul discursiv, formalismul (vous), literatura, istoria încărcată de prea multe fapte reprobabile, imobiliarele, birocrația, impozitele foarte mari, metro-boulot-dodo, presa panicardă, dezbateri care generează în certuri considerate ca normale, joburi greu de găsit, șomajul, neintegrarea africanilor, snobismele (bobo), socialismul de caviar, vinul băut la masă, curățenie deficitară, o oarecare decadență.

Pro: gradul înalt de civilizație și cultură a populației, timpul liber (concedii), sistemul de securitate socială, filmele, mulțimea de librării, cărți, joie de vivre, disprețul arătat bogăției, simțul comuniunii, gusturi artistice, cosmopolitismul parizian, clima, geografia, arhitectura orașelor, femei frumoase, croasanții, camembertul, tradițiile dezbaterilor publice, investițiile în cultură (l'exception culturelle), oameni care citesc, gîndirea adultă, bunul gust, prețuirea intimității și a individualismului, rolul scăzut al televiziunii și internetului în detrimentul presei și revistelor.

Serile ouvriere

Dacă ieși de la lucru puțin înainte de șase, e OK. Însă dacă mai zăbovești prin zonă vreo oră, și apoi vrei să pleci din orășel, cu autobuzul, trebuie să te înarmezi cu multă răbdare, fiindcă ai de așteptat. În prima zi asta am și făcut. Am lăsat badge-ul la recepție, fiindcă într-un business trip nu-ți trimit cică acte ca să-ți facă un badge permanent, așa că trebuia reînnoit în fiecare dimineață, apoi am mers frumos pe aleile pietruite pe lîngă gazonul englezesc, pînă la poartă, am ieșit, am stat la un stop, deși nu era deloc trafic, am traversat și apoi m-am plimbat prin acel sector de site-uri și clădiri funcționale, încercînd să-mi risipesc gîndurile de la problemele de la servici, care începeau să se clarifice de fapt, însă mai aveam ceva care nu-mi dădea pace, fiindcă nu era sută la sută gata și mai erau și alte părți implicate. Mă simt liniștit știind că sînt înconjurat de atîtea locuri de muncă și de oameni care-și văd de treburile lor. Ca-n visele mele din copilărie cînd citeam reviste SF și mă imaginam lucrînd într-un institut din asta, făcînd ce-mi place, ceva legat de știință, eventual pe o altă planetă. N-am prea făcut poze - am observat foarte multe camere de supraveghere și intuiam cumva, vag, că poate aș fi avut necazuri, deși cu celularul eram destul de discret. Cît de discret pot fi plimbîndu-mă singur, pe alei și pe trotuare destul de pustii, pe jos, cînd acolo mai toată lumea pare că folosește mașina. Sau mă rog, nu chiar toată lumea. Mai întîlneam sporadic cîte-n biciclist îmbrăcat ca la Turul Franței sau un foarte tînăr stagiar, imberb, sau cîteva figuri obosite de loseri. Destul de multă lume prin Mall. Ce m-a-nervat că de la un bancomat n-am putut extrage bani și nici chitanță n-am primit. La Paul era mereu cîte-o coadă, cred că tot timpul este, așa că mi-am luat o baghetă de la Brioche Dorée, să-mi mai treacă foamea pînă ajung în Marele Oraș. Păcat că sendviciul american are hrean, ceea ce conform regimului mi-e interzis, dar oricum în prima seară mîncasem deja trei sferturi de Camembert plus doi croissanți. Mi-am mai cumpărat o cămașă discretă, albastru deschis pe care să-l port pe sub puloverul gri și niște tricouri. N-am găsit nici un chioșc de ziare. Ce mare mi se părea acum un deceniu acest centru comercial! Mă cam pierdeam prin el. De fapt atunci îmi părea bine să mă pierd, și, deși nu aveam bani, îmi plăcea să mă plimb și să-mi fac planuri pentru viitor, așa cum visam uitîndu-mă în copilărie la cataloagele nemțești.

Pe la șapte fără un pic eram în fața a trei stații de autobuz așezate una lîngă alta și-am așteptat o vreme. O fată, foarte tînără, machiată, vorbea la telefon, tare și foarte sigură pe sine, ca toate franțuzoaicele pe care le-am văzut de altfel, mai încolo doi tineri veseli discutau, și făceau observații despre faptul că singurul autobuz care avea întîrziere era al lor, un tip grăbit m-a întrebat ceva, nu mai știu ce. De fapt cred că vreo jumătate de duzină de oameni mi-au cerut indicații în timpul acestor zile. Așa că stăteam în stație, era o vreme rece și umedă, cerul era cînd de-un albastru închis cînd cu petice de soare, și tot ce speram era să nu plouă cînd ajung în Marele Oraș. În fine, a sosit și autobuzul. Primii două sute de metri le-am făcut în cam douăzeci de minute. Am crezut că tot drumul va fi așa, și începeam să cred că seara mea va fi una foarte scurtă. Din fericire, odată ajuns la viaduct (parcă acum unșpe ani ăsta nu era aici), autobuzul a urmat o pistă paralelă cu șoseaua, de care era despărțită de panouri înalte, unele de beton, altele fiind reflectoare de zgomot. Printre dale, observam circulația bară-la-bară pe pe drumul național și m-am bucurat că nu-s acolo. Inteligenți, cei care-au proiectat traseul! Am trecut pe lîngă o mulțime de blocuri de garsoniere, arătau ca un fel de hoteluri, ce păreau atît de pustii. Oamenii din autobuz. Doi bărbați la vreo 50 de ani, în cămașă albă și jachetă discutînd într-o arabă amestecată cu franceză. O negresă care se uita în smart-phone tot drumul. Alta care-și ținea copilul adormit în brațe. O tipă la vreo 40-și-un pic, cu un copil de vreo 10, căruia i-a dat o carte de învățat engleza. Ah, dac-aș fi avut și eu o familie și o viață normală! Fata care vorbea la celular în stație a continuat majoritatea drumului. Prin zgomotul de fond al autobuzului auzeam că vorbea ceva despre o relație, dar nici nu înțelegeam tot. Deși am încercat să fiu cît se poate de discret, cred că m-am uitat puțin prea insistent la ea, fiindcă atunci cînd a coborît, s-a uitat înspre autobuz la mine. Sau mi s-o fi părut? Eh, oricum, păcat că n-o s-o mai văd niciodată. Asta-i viața! Mai era un tip tînăr, uscățiv, nordic, dar nu era înalt, fără nici o geană în mînă, care se uita pe geam cu o privire sticloasă, rece, de fier. Apoi, din nou, alte fete foarte sigure pe ele, cărora mi-e așa greu să le ghicesc vîrsta. Păreau mai tinere ca mine, fără nici un fir de păr alb, părul avea culori foarte naturale, la mîini degete mai groase ca ale româncelor, fără inele pe degete, riduri fine la ochi, discutînd, discutînd, cu sprîncenele ridicate, sincere și serioase. Și atît de sexi! Ah, aș fi vrut să-mi petrec seara cu una din ele, oricare, în Marele Oraș, dar realitatea nu-i ca-n comediile romantice unde totul pare atît simplu. Prin alte orășele prin care am trecut totul era închis cu excepția unor restaurante. Totul degaja un aer provincial, atemporal, de seară liniștită, fără griji. Parisul era foarte aproape.

Diminețile ouvriere

Cîteva din suvenirile pe care le-am colectat diminețile, în timp ce mergeam spre servici. Luam întîi autobuzul din Courbevoie, pentru doar două stații, pînă la Grand Arche, de acolo luam tramvaiul 2 pînă la Pont de Sèvres iar de acolo alt autobuz, care se nimerea. Făceam în total aproape o oră.

În primul rînd că toate localurile, cafenele, patiseriile, etc. sînt deschise și au destui clienți. Mă uitam din autobuz la clienții așezași la mese, luîndu-și micul dejun, arătînd destul de degajați, fără a părea grăbiți că întîrzie undeva. Cu siguranță și-au rezervat o marjă de timp pentru asta. Iar la patiseriile de genul Paul sau Brioche Dorée, sau în cafenele "à emporter"  – peste tot erau mici cozi.

Cine spune că metroul din Paris e aglomerat, ăla n-a călătorit cu tramvaiul. Deși ajunge la intervale regulate, e atît de plin că  abia ai de ce să te ții. De toate vîrstele, de la studenți pînă la oameni cu părul complet cărunt, și toate rasele, proporție aproximativ egală de femei și bărbați.

Cărțile pe care le citesc francezii în mijloacele de transport au în general un titlu necunoscut mie, și-s scrise de scriitori de care, iarăși, mărturisesc că n-am auzit. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost cînd în fața mea am văzut o femeie, la vreo 45-50 de ani, blond-cărunt, citind dintr-o carte jerpelită, lipită cu scotch, pe care-o ținea cu o mînă uscățivă. Am scanat în viteză este umărul ei, și am văzut că scria Rugăciuni de dimineață – în română! Părea atît de puternică și de detașată, emanînd un fel de energie. Poate adunîndu-și tăria pentru lupta cu xenofobia francezilor, care-o aștepta în ziua ce începea.

Libăria Virgin din Défense era deschisă la opt dimineața și avea destui clienți cît să formeze o coadă de vreo șase-șapte persoane la fiecare casă.

Oamenii discută atît de deschis, serios, uitîndu-se unii în ochii altuia, cu sprîncenele ridicate, fără nici o  glumă, justificînd fiecare afirmație, argumentînd fără vehemență și fără teama că se repetă, ca niște profesioniști. Nu se întrerup unii pe alții și totuși dialogul e fluid, interlocutorul simte cînd e rîndul său să vorbească, ca-ntr-un duet bine sincronizat.

Pe măsură ce mă apropiam de serviciul meu, oamenii îmi păreau că arată din ce-n ce mai ponosiți, mai storși, mai ... uzați, da, ăsta-i cuvîntul. Cam asta-i tipologia pe care-o vezi pe-acolo.

Nu am detectat un șablon vestimentar. Am remarcat însă destule sacouri, dar și destui blugi. Cămăși monocrome. Mi s-a părut curios un timp îmbrăcat la costum și cu fular învelit în jurul gîtului, ca și cum și-ar fi pierdut paltonul. (Diminețile erau foarte reci și umede). Ulterior am mai remarcat acest stil vestimentar și prin oraș. Foarte mulți nu aveau deloc genți, doar o revistă sau nimic, mergeau cu mîinile goale. Ce meserii or fi avînd aceștia? E interesant că aici în Franța, spre deosebire aici, poți să-ți imaginezi la orice om avînd orice meserie.

Ah, frumoasele comune și mici orășele prin care treceam, cu case cochete, că păstrau un parfum din spiritul Franței profunde. Liniștite, adormite. Păcat că unele șosele au fost construite atît de aproape de ele, probabil în epoca celor "Trente Glorieuses" - ce i-or mai fi înjurat proprietarii pe constructori atunci! Clădirile de birouri îmi păreau arhi-suficiente. În Sèvres am trecut pe lîngă o poartă mare cu grilaj, la marginea căreia scria Piscine Municipale. (La noi ar fi avut cu siguranță un nume americanizat și impactant, dar acolo părea atît de natural, firesc, și  încărcat de istorie). Și destule blocuri-rezidență, probabil de garsoniere, după arhitectura cu modele mici și regulate. Nasol să stai aici, mi-am spus, dar dacă nu prea ai încotro...

Se construiește. Dar se și dărîmă întîi ca să se construiască în loc clădiri mai moderne de birouri. Macarele, macarele. Cînd văd macarele îmi vine automat în minte o celebră melodie de pe vremea comunistă. (Dar altă melodie cu macarele nu s-a făcut, din cîte știu). Am trecut cu autobuzul pe lîngă un șantier, în Vélizy, și mă uitam prin geam. La un moment dat, în gardul înalt de tablă era o breșă și am văzut muncitori agitîndu-se de colo-colo printre stîlpii fundației recent puse, cu căștile colorate, cu hainele de asemenea colorate în culorile șantierului, ca-ntr-un joc de strategie. Colegii francezii se miră cînd le spun că-mi place să mă plimb prin zona de companii, de site-uri, să mă uit la clădirile funcționale.

În ultima dimineață, deși nu m-am mai dus la servici și trebuia să predau camera la 11, m-am trezit tot ca de obicei și m-am dus pînă pe Esplanadă pe de o parte ca să încerc o parte din acele senzații dintr-un punct de vedere mai detașat iar pe de altă parte ca să fac un pic de shopping, să nu mă-njure colegii de-acasă, și-așa unii destul de invidioși. Mă simțeam la fel de energic, îmi venea să intru în șuvoiul de lume și să știu că merg într-un loc al meu, așa că m-am simțit destul de derutat. Am intrat la librărie, am stat frumos la coadă la Paul și m-am dus afară pe Esplanadă să mănînc în tihnă, la aer, așteptînd ora nouă să se deschidă unele magazine. Apoi am intrat din nou, am stat la o coadă, mi-am luat o cafea cu un croissant pe o tăviță și am stat la o masă, uitîndu-mă la Grande Arche.

La Pre(n)sa

Există discrepanțe colosale între presa din Franța și cea din România, la fel de clare ca gradul de civilizație al clasei sociale medii din celor două țări, însă de asemenea există și o mică legătură conceptuală. Ca să-ncep cu aceasta din urmă, ambele sînt alarmiste pînă la a provoca panică. Însă în timp ce în Ro oamenii chiar se lasă influențați de ceea ce se scrie, provocînd nevroze, depresii și pesimism care, evident, duc la tăierea chefului de a întreprinde ceva, de a lucra, în Fr oamenii păstrează o anumită distanță, știind să facă distincție între viața privată și cea relatată de mass-media, păstrînd legătura cu valorile perene: familie, civilizație (cuvînt luat în derîdere în Ro). Și nu doar cetățenii. Am avut o prietenă care a venit din Occident unde trăise vreo zece ani și odată ajunsă aici începea aceleași probleme psihice ca mai sus. Sau ca parizianul bucureștenizat de la Ambasada Franței, cînd ne-am dus să ne luăm viză de lucru, care țipa isteric la oameni pe acolo fiindcă nu stăteau frumos la rînd. Am mai observat că în Ro oamenii confundă viața personală cu cea din presă, încît acestea din urmă au ajuns principalul subiect de discuție la servici (deloc etic), în localuri și la mesele în familie. Părerea mea, de fapt ipoteza pe care-am dezvoltat-o, este că serviciile secrete (Fr e nr-ul unu mondial în materie de spionaj iar Ro e o simplă marionetă a diverselor servicii secrete, în general americane și ruse) perpetuază această panică, considerînd că acest bombardament mediatic agresiv e benefic societății, nelăsînd-o să se moleșească, păstrînd oamenii mereu alerți, fresh. Probabil niște "creiere", cu sociologia lor reducționistă au ajuns la această concluzie și au impus această stare de fapt. Și Michael Moore a prezentat ideea asta într-un documentar. Dar, mă gîndesc, pe de altă parte, poate au și ei oareșice dreptate. În fond, nu trăim într-o utopie, ci într-o lume violentă și deci trebuie să fim preveniți. Însă în timp ce în Fr acest lucru poate că are un efect, în Ro coboară și mai mult nivelul civilizațional.

Ca diferențe, în primul rînd îți sare în ochi lungimea articolelor. Atît cele din cotidiene, cît și din multitudinea de suplimente consistente și reviste care apar regulat. Explicațiile sînt simple. E bineștiut că românii nu se pot concentra, iar francezii sînt cei mai avizi cititori din lume, așa că pentru ei fiecare articol, fiecare anchetă trebuie să fie prezentate cît mai exhaustiv. Și nu se coboară la nivelul balcanic, nu prezintă zvonuri sau afirmații scoase de sub context. Nu poți duce de nas oameni care citesc cărți. În Ro în privința asta nu-i nici o scofală: faci o campanie de presă, o popularizezi și la tembelizor și lumea pune instant botul, ca peștele la undiță. Se vede că Ro are cea mai scăzută piață de carte din UE. Apoi fapul că românii pierd în mod copios timp la serviciul lor frunzărind net-ul, asta printre task-urile mici pe care le au de îndeplinit, iar francezii au printre cele mai înalte productivități din lume. Presa online din Ro e un amestec politică, monden și "faze", într-un format tabloid, echivalentul în Fr fiind poate yahoo point fr (site străin). Da, există și interse politice, ca peste tot în lume, e clar că Le Figaro e cu UMP-ul, iar Liberation-ul cu PS-ul, și ce? Doar există destule publicații de unde să alegi. Un exemplu: imediat ce France Soir a fost cumpărat de un magnat rus, tirajele au scăzut brusc iar la scurt timp și-a încetat apariția pe hîrtie. A, francezii nu au agregatoare de știri, și asta spune multe. La publicații cu personalitate ai și cititori cu personalitate. Și reciproc.

Actori francezi

Cînd te plimbi pe o stradă din Paris, e un lucru firesc să vezi că la un cinematograf rulează un film de Truffaut. Și atunci, pe de o parte înțelegi perfect expresia „mediu cultural” iar pe de altă parte cumva conștientizezi că timpul nu mai contează, sau nu e esențial, ci că trăiești într-un altfel de timp, un timp artei eterne, într-un oraș atemporal. Francezii au avut și au atîția actori buni dar care nu sînt prea cunoscuți în afara țării lor, mă refer la publicul larg, nu la cel cinefil, și asta cu tot cu investițiile pe care le fac pentru promovarea propriei lor cinematografii. Dar, ca peste tot, există cîțiva actori care fac parte din pleiada de stele a Franței, actori icon, etalon, cu care francezii (și francofilii!) s-au identificat și pe care îi păstrează mereu în inimă. De fapt așa face și America cu actorii ei proprii. Totuși parcă-n Franța sînt ocrotiți și priviți cu mai mare dragoste decît în State, sau e vorba doar de nostalgie sau e o părere a mea pur subiectivă. Am să-i scriu aici nu cronologic, ci pur și simplu în ordinea în care-mi vin în minte, care poate să fie-n primul rînd cei a căror filme le-am văzut sau revăzut mai recent sau care-au jucat roluri de care mă simt în momentul de față mai legat, dar cine știe?

Îmi place Lino Ventura, stilul său dintr-o bucată, atît de diferit de un francez tipic (am văzut recent un documentar despre viața lui, el era italian și n-a avut niciodată cetățenie franceză), genul dur dar capabil să exprime o paletă largă de emoții dintr-o simplă ridicare de sprîncene. Energica Annie Giradot, care mereu are aerul că nu e se simte bine în pielea ei, în genul Oanei Pellea. De fapt frațuzoaicele au o pleiadă de actrițe ultra-energice înspre nervotice: Karin Viard, poate puțin cam teatrală, un pachet de nervi și care îmi pare c-a început să îmbătrînească un pic cam devreme. Bernadette Lafont, care face ravagii în filmul lui Truffaut Une belle fille comme moi. Sophie Marceau, care se joacă cu bărbații ca șoarecele cu pisica li pe care n-aș vedea-o îndrăgostită profund sau cu inima ruptă. Ca și alunecoasa Marie-France Pisier. Simone Signoret, o Ava Gardner a Franței. Aduce puțin cu Marina Vlady. Și bărbații au partea lor de neurotici: comedia de tip fizic a lui Louis de Funès, mai popular în Europa de Est decît la el în țară, mereu suspectul Michel Piccoli, la care mereu te gîndești că ascunde ceva urît despre viața lui. Ultra-activul Jean-Paul Belmondo, care a dominat toți anii 60 și 70 - de fiecare dată cînd mă uit (sau revăd) un film de-al său simt că am luat un energizant. Alain Delon, care mereu parcă se abține să nu rîdă, sau să nu izbucnească într-o criză de furie, ca și Richard Bohringer, acesta din urmă avînd o mutră de psihopat. Benoît Poelvoorde, un belgian (deși nu-i sesizez accentul) ultra-expansiv. Despre Depardieu, nu-mi prea dau seama, poate din cauză a jucat în atîtea filme încît mă plictisește și parcă e mereu previzibil. Jean-Pierre Bacri, un macho cu limbaj aproape efeminat. Gérard Lanvin, care pun pariu că-i un tip violent și-n viața reală. Întotdeauna m-a interesat tipul femeilor meditative, ca Sandrine Kimberlain, tipul artistei sau pasionatei de artă, cu o doză de realism, cu rădăcini paysanne, ca și Juliette Binoche, o joiană frumoasă. Și ca și nostima Valérie Lemercier. Atît de deosebită de Catherine Deneuve, mereu rece, halucinată și atît de diferită de sora sa, Françoise Dorléac, mult mai drăguță, genul promiscuu, dar care a murit atît de tînără. Sau Valeria Bruni Tedeschi, care pe mine mă excită întotdeauna cînd o văd, vulnerabilă și sexy, corp matur și copilăroasă, maleabilă. Mă excită și Charlotte Gainsbourg, care la prima vedere nu pare cine știe ce frumusețe, drăguță și atît, dar devine treptat empatică și caracterul i se grefează atît de bine pe măsură ce filmul se derulează sub ochii noștri. Audrey Tautou arăta mai bine în Amélie, apoi, nu știu, nu prea e genul meu, dar dă bine pe ecran de la distanță. Și Agnès Jaoui, intelectuală, îndrăzneață, deschisă. Nu-mi place Melanie Laurent, distantă și alunecoasă în același timp, dar mai are multe de arătat în viitor, ca și Léya Seydoux de altfel, prea crudă. Marie-Christine Barrault, ce pare glacială dar pe măsură ce-i cunoști personajul devine fierbinte. Marillon Cotillard, cu un corp felină - nu-mi plăcea cînd era foarte tînără. Genul diferit de Brigitte Bardot care avea un corp absolut incredibil. Mireille Darc, suplă dar la fel de senzuală, genul de nimfomană. Sabine Azéma, cu o figură de profesoară româncă, pe care tot o confund cu Nathalie Baye, tot cu o figură de româncă, dar una nestresată, bineînțeles. Enigmatica Jeanne Moreau. Anouk Aimée pare întotdeauna că visează pe ecran, sau că e obosită. N-am văzut o prezență mai feminină ca Stephane Audran, gesturi, finețe. Jacqueline Bisset, ah!, cum poate exista o astfel de femeie? E perfectă! Sau Isabelle Adjani, limpede și instinctuală în același timp dar n-a prea fost distribuită în multe filme bune. Actori mai lenți ca Michel Aumont. Sau bonomul Philippe Noiret, care se simte mereu bine în pielea lui, în contrast cu Annie Girardot împreună cu care a făcut mai multe filme. Jean Gabin, un întruchipare a fizionomiei franceze. Bourvil, în roluri de tip bleg. Daroussin, distribuit în roluri mai apatice, deși el e genul mai nervos. Dany Boon, în roluri transparente, adolescentine. Placidul Michel Galabru. Cerebralul și neliniștitul Jean-Louis Trintignant. Jean Reno, un tip de acțiune dar care pare cerebral în același timp. Și tot celebral dar și fragil în același timp mi s-a părut și Charles Denner. Pierre Richard un actor fizic, a jucat doar prin anii 70, 80 și cînd îl văd mă gîndesc la perioada aceea. La fel Jean Rochefort, tipul aristocrat. Lady Carole Bouquet. Jean-Pierre Léaud, scund și energic, împrăștiat, visător, tipul lui Truffaut, cu care a făcut vreo cinci filme. Michael Londsale: tacticos, calm. Fabrice Luchini, antipatic la prima vedere dar despre care nu știu niciodată dacă e personaj pozitiv sau negativ. Roman Duris, tipul parizian post baby boom idealist, X-er sau Y-er. Așa cum Julie Delpy e parizianca tipică. Irène Jacob mi se pare cam prea prefăcută. Sau actori pedanți care par că se gîndesc la altceva cînd joacă: Yves Montand, André Dusollier sau Thierry Lhermite, sau chiar Daniel Auteuil, parcă mereu cu o lăcăire jucăușă-n ochi sau un zîmbet în colțul gurii, poate și de asta fiind preferat de comedii.