Spre și de la servici

Merg la servici, la sediu, de două ori pe săptămînă, în medie, uneori ajung chiar și de trei ori. Încă nu mi-am revenit după pandemie, de la începutul căreia, greu de crezut, au trecut mai bine de patru ani. Credeam că sistemul acesta hibrid are mai multe avantaje decît dezavantaje, dar nu e chiar așa. Nu reușesc să-mi creez un ritm. Dacă vin joia, vinerea o simt ca sîmbătă. Lunea intru foarte greu în modul focus. Lucrînd în acelși timp și în flex-office, nu mai ai o masă și un scaun ale tale, așa că trebuie să vii de dimineață, printre primii, ca să-ți ocupi un loc la o masă cu două monitoare, departe de cei a căror meserie constă mai mult din datul din gură, pentru că mă concentrez cu greu la lucru din cauza nivelului sonor ridicat al conversațiilor dimprejur, lucru de care nu mă pot plînge la servici pentru că se uită ciudat la mine colegii spălați pe creier și voi fi exclus social. Preferabil și cu vedere la geam, spre bulevard și puțin mai încolo se întrezăresc uneori trenuri.

Și obosesc mai repede, din cauza mersului dus-întors, cu autobuzele care au un orar imposibil, și uneori chiar nu vin la ora stabilită, așa că uneori vin pe jos, deși astfel transpir din cauza afecțiunii mele cardiace, alteori merg doar o bucată de drum pe jos, de unde aștept/sper să vină mai repede un troleibuz, deși nu prea cîștig mult timp astfel, pentru că oricum e trafic, un șuvoi continuu de autoturisme care înaintează cu greu. Încerc să profit cît mai mult de timpul petrecut în trafic, uitîndu-mă la alți semeni care merg la servici. Oameni care poate au același probleme ca și mine, poate chiar mai grave. Tineri, fete drăguțe, nu acrituri ca la mine la servici, care mă fac să vreau să-mi schimb job-ul, măcar, sau în primul rînd pentru a lucra într-un mediu cu oameni mai civilizați, cum mi se pare că sînt cei pe care nu-i cunosc, n-am de unde ști dacă e adevărat. Apoi mai sînt pensionari. Uneori, fără să vreau, trag cu urechea. Odată am auzit doi oameni discutînd în troleul 14 sau 18, unul zicînd că merge la spital la soția lui care din ce-am înțeles n-o duce prea bine. Două doamne schimbă rețete culinare. Tinerii se uită în smartphone la reels sau scrolează în Facebook. Aș vrea să stau cît mai mult în mijloacele de transport, să amîn sosirea, unde tot ce mă așteaptă e un proiect imposibil, cu care nu prea sînt de acord, la fel ca anul trecut de altfel, un coșmar, dar n-am de ales.

La sediu îmi place că e destul de curat și că merg periodic pe coridoarele mari, lungi, miceniene, o fostă clădire/hală construită în anii dictaturii, spre unul din automatele gratuite cu varietăți de cafea, deși nu prea beau mult, uneori chiar o arunc cînd mă întorc, iar drumul de la birou pînă acolo e destul de lung și ai ocazia să mai vezi lume, poate te mai întîlnești cu un fost coleg cu care să mai schimbi cîtvea opinii despre război, despre alegeri, cînd ești într-un grup presiunea exterioară e mai suportabilă, sau care să-ți mai transmită din entuziasmul său. Deși atmosfera în companie nu e deloc roză. Sîntem în plină criză economică. Se fac o mulțime de disponibilizări, mai mult de 15% din total vor fi virați, cel puțin deocamdată, apoi, dacă piața nu se stabilizează va urma alt un val, nimeni nu știe cînd sau ce va urma. Odată am avut impresia că eu voi fi următorul și m-am panicat, mi-e și jenă acum cînd mă gîndesc. Dar auzi de unul sau de altul că nu mai sînt, bine de ei că iau salarii compensatorii, dar pe de altă parte realitatea e că nu se prea mai găsesc job-uri în domeniu.

Seara iau orice mijloc de transport de la Gară, nu aștept Expresul, numai să ies odată din zona aia, să nu mai văd mutrele ciudaților de acolo. Uneori cobor în Centru, mă uit la vitrine, mai intru într-o librărie, deși am zis că nu-mi mai iau multe cărți, mă abțin, deși mi-e greu, fiindcă nu mai am loc unde să le pun în bibliotecă. Apoi iau unul din tramvaiele care au reînceput să circule, după o pauză de mai bine de trei ani, dar așa se face totul la noi, o lentoare care radiază spre toate sectoarele. Mi-a fost dor de tramvaiul 4. Nu mai merge prin Libertății, fiindcă marile lucrări nu s-au terminat, ci prin 700, dar tot e bine. Oamenii în vîrstă din tramvaiul 4 îmi par toți cunoscuți, toți locuiesc acolo de cînd s-a construit cartierul, și în nordul orașului au fost mai mulți intelectuali sau oameni mai așezați, nu proletari și țărani ca în sud, dar nu numai. Apoi mai sînt o bună parte din pasageri foarte tineri, din nou fete drăguțe. Nimeni nu este de vîrstă mijlocie, păcat, lipsește un segment demografic care fie s-au mutat în suburbii, fie or fi emigrat, în orice caz nu-i prea mai vezi în mijloacele de transport. De fapt ce înseamnă middle age? Mai demult erau cei între 40-55 de ani, acum nu-i mai zici unuia de 50 ca fiind așa. Lucrurile s-au schimbat. Și îmi place să mă uit pe geam. Îmi amintește de liceu, de facultate și chiar de unul din job-uri de la care veneam acum mulți ani. S-au mai construit multe lucruri, supermarket-uri, bănci, au apărut firme cu mici comercianți sau cabinete medicale sau cu alte profesiuni liberale. Mă bucur că merg prin aceleași locuri ca demult, demult, și nu s-au schimbat fundamental, ba chiar în bine și mă face să mă simt iar tînăr.

Diminețile ouvriere

Cîteva din suvenirile pe care le-am colectat diminețile, în timp ce mergeam spre servici. Luam întîi autobuzul din Courbevoie, pentru doar două stații, pînă la Grand Arche, de acolo luam tramvaiul 2 pînă la Pont de Sèvres iar de acolo alt autobuz, care se nimerea. Făceam în total aproape o oră.

În primul rînd că toate localurile, cafenele, patiseriile, etc. sînt deschise și au destui clienți. Mă uitam din autobuz la clienții așezași la mese, luîndu-și micul dejun, arătînd destul de degajați, fără a părea grăbiți că întîrzie undeva. Cu siguranță și-au rezervat o marjă de timp pentru asta. Iar la patiseriile de genul Paul sau Brioche Dorée, sau în cafenele "à emporter"  – peste tot erau mici cozi.

Cine spune că metroul din Paris e aglomerat, ăla n-a călătorit cu tramvaiul. Deși ajunge la intervale regulate, e atît de plin că  abia ai de ce să te ții. De toate vîrstele, de la studenți pînă la oameni cu părul complet cărunt, și toate rasele, proporție aproximativ egală de femei și bărbați.

Cărțile pe care le citesc francezii în mijloacele de transport au în general un titlu necunoscut mie, și-s scrise de scriitori de care, iarăși, mărturisesc că n-am auzit. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost cînd în fața mea am văzut o femeie, la vreo 45-50 de ani, blond-cărunt, citind dintr-o carte jerpelită, lipită cu scotch, pe care-o ținea cu o mînă uscățivă. Am scanat în viteză este umărul ei, și am văzut că scria Rugăciuni de dimineață – în română! Părea atît de puternică și de detașată, emanînd un fel de energie. Poate adunîndu-și tăria pentru lupta cu xenofobia francezilor, care-o aștepta în ziua ce începea.

Libăria Virgin din Défense era deschisă la opt dimineața și avea destui clienți cît să formeze o coadă de vreo șase-șapte persoane la fiecare casă.

Oamenii discută atît de deschis, serios, uitîndu-se unii în ochii altuia, cu sprîncenele ridicate, fără nici o  glumă, justificînd fiecare afirmație, argumentînd fără vehemență și fără teama că se repetă, ca niște profesioniști. Nu se întrerup unii pe alții și totuși dialogul e fluid, interlocutorul simte cînd e rîndul său să vorbească, ca-ntr-un duet bine sincronizat.

Pe măsură ce mă apropiam de serviciul meu, oamenii îmi păreau că arată din ce-n ce mai ponosiți, mai storși, mai ... uzați, da, ăsta-i cuvîntul. Cam asta-i tipologia pe care-o vezi pe-acolo.

Nu am detectat un șablon vestimentar. Am remarcat însă destule sacouri, dar și destui blugi. Cămăși monocrome. Mi s-a părut curios un timp îmbrăcat la costum și cu fular învelit în jurul gîtului, ca și cum și-ar fi pierdut paltonul. (Diminețile erau foarte reci și umede). Ulterior am mai remarcat acest stil vestimentar și prin oraș. Foarte mulți nu aveau deloc genți, doar o revistă sau nimic, mergeau cu mîinile goale. Ce meserii or fi avînd aceștia? E interesant că aici în Franța, spre deosebire aici, poți să-ți imaginezi la orice om avînd orice meserie.

Ah, frumoasele comune și mici orășele prin care treceam, cu case cochete, că păstrau un parfum din spiritul Franței profunde. Liniștite, adormite. Păcat că unele șosele au fost construite atît de aproape de ele, probabil în epoca celor "Trente Glorieuses" - ce i-or mai fi înjurat proprietarii pe constructori atunci! Clădirile de birouri îmi păreau arhi-suficiente. În Sèvres am trecut pe lîngă o poartă mare cu grilaj, la marginea căreia scria Piscine Municipale. (La noi ar fi avut cu siguranță un nume americanizat și impactant, dar acolo părea atît de natural, firesc, și  încărcat de istorie). Și destule blocuri-rezidență, probabil de garsoniere, după arhitectura cu modele mici și regulate. Nasol să stai aici, mi-am spus, dar dacă nu prea ai încotro...

Se construiește. Dar se și dărîmă întîi ca să se construiască în loc clădiri mai moderne de birouri. Macarele, macarele. Cînd văd macarele îmi vine automat în minte o celebră melodie de pe vremea comunistă. (Dar altă melodie cu macarele nu s-a făcut, din cîte știu). Am trecut cu autobuzul pe lîngă un șantier, în Vélizy, și mă uitam prin geam. La un moment dat, în gardul înalt de tablă era o breșă și am văzut muncitori agitîndu-se de colo-colo printre stîlpii fundației recent puse, cu căștile colorate, cu hainele de asemenea colorate în culorile șantierului, ca-ntr-un joc de strategie. Colegii francezii se miră cînd le spun că-mi place să mă plimb prin zona de companii, de site-uri, să mă uit la clădirile funcționale.

În ultima dimineață, deși nu m-am mai dus la servici și trebuia să predau camera la 11, m-am trezit tot ca de obicei și m-am dus pînă pe Esplanadă pe de o parte ca să încerc o parte din acele senzații dintr-un punct de vedere mai detașat iar pe de altă parte ca să fac un pic de shopping, să nu mă-njure colegii de-acasă, și-așa unii destul de invidioși. Mă simțeam la fel de energic, îmi venea să intru în șuvoiul de lume și să știu că merg într-un loc al meu, așa că m-am simțit destul de derutat. Am intrat la librărie, am stat frumos la coadă la Paul și m-am dus afară pe Esplanadă să mănînc în tihnă, la aer, așteptînd ora nouă să se deschidă unele magazine. Apoi am intrat din nou, am stat la o coadă, mi-am luat o cafea cu un croissant pe o tăviță și am stat la o masă, uitîndu-mă la Grande Arche.