Serile unui ouvrier prin Marele Oraș

Cred că dacă vrei să înțelegi cu adevărat un oraș, să pătrunzi în spiritul locului, e suficient să-ți alegi un loc, o terasă de exemplu sau o bancă într-un parc, de unde să poți privi printr-un unghi cît mai larg spectacolul străzii. Vei înțelege mai mult decît plimbîndu-te încontinuu, avînd mereu în minte și-n suflet dorința de a vedea cît mai multe lucruri noi. Cred că e și o chestie psihologică aici: există un prag peste care dacă-l treci, vei ajunge să nu mai poți asimila lucrurile noi care trec pe lîngă tine. Însă, deși aveam experiența asta, eu tocmai acest din urmă lucru l-am făcut. M-am plimbat mereu, în fiecare seară a săptămînii. Într-un fel, nu m-am putut abține. În fond n-am mai fost de mai bine de nouă luni aici, și oh!, aveam atît de puțin timp la dispoziție! Încercam să captez prin toți porii cît mai mult din atmosfera de acolo, s-o înmagazinez și s-o iau cu mine, să pot s-o recreez din nou mental oricînd.

În primul rînd metroul. Linia 9, atît de jegoasă că nici nu-mi venea să m-așez (deși în două seri aveam și geanta cu laptopul la la mine, destul de grea) cu geamurile zgîriate, vagoane mici și prost luminate, cu roțile care scîrțîiau la cea mai mică curbă. Și l-am schimbat cu 10-le, care arăta cam la fel. Ce să zic, lume multă, dar nu doar low-class sau ouvrieri ca mine. Țin minte cîteva tipologii: fata aia brunetă care stătea pe scaun la margine, lîngă ușă, cu ochelari cu rame subțiri și pe care am admirat-o în gînd că se putea concentra perfect citind o carte în gălăgia din jur. Două femei de vîrstă mijlocie care discutau, foarte sigure pe ele, apoi două femei tinere (am ajuns la vîrsta cînd spun femei, nu fete), una brunetă, alta roșcată, sexy (desigur), cu ușoare riduri, fine, se vedea că vin de la servici, parcă cea roșcată voia să se bage în seamă mai mult, era mai deschisă. Sper că n-au observat că m-am uitat la ele. Apoi doi hipsteri care probabil că mergeau la distracție în centru. Negrul care ocupa două locuri și se uita la mereu smartphone, și care, fără să se uite, probabil cu privirea periferică, s-a dat imediat la o parte cînd a venit o doamnă, care i-a spus bucuroasă, uitîndu-se la el: "Vous êtes très gentil!". Un tînăr la costum care vorbea cu sprîncenele aproape întinse la maxim cu o fată drăguță (Mais siii!, siiii!). Mi s-a părut interesant, nu știu de ce, panoul din spatele vagonului, cu firma de mutat, da' uite că nu mai rețin adresa de web. Mă simțeam așa prost îmbrăcat față de ei toți, cu jacheta aia de nici o culoare. În prima seară am coborît la Sèvres-Babylone, deși voiam s-ajung repede pe Bulevardul Saint-Germain, dar nu știu, m-a atras numele ăsta, Babylon.

Ah, clădirile albe cu mansarde care se întrezăreau treptat urcînd pe scările rulante de la metrou! Nu cred c-am mai coborît vreodată acolo. Am luat-o pe Rue du Bac. Ce bine cînd mai vezi băștinași! Oameni eleganți, cu siguranță întorcîndu-se de la servici, cu plase în mîini, sau vorbind la celular, eleganți, degajînd o atmosferă de calm, de normalitate, de cum-ar-trebui-să-fie-lucrurile-de-fapt. Ca-n manualele de franceză, nu? Magazine închise, cu excepția restaurantelor și teraselor. Am ajuns la Blvd. Saint-Germain la gura de metrou Rue du Bac, care are pe colț o clădire art-deco, cu zidul rotunjit, cum sînt multe în București. Și m-am plimbat, m-am plimbat. Mergeam destul de repede, s-ajung să văd cît mai multe. Toate terasele miroseau a fum de țigară. M-am bucurat cînd am văzut o librărie deschisă, puțin înainte de Café de Flore. Se numește L'Ecume de Pages și, deși îmi propusesem să nu intru în librării decît la Shakespeare, după ce m-am uitat puțin în vitrină am zis că trebuie s-o văd. Avea deschis pînă la zece seara și avea destui clienți. Cărțile erau atît de... nu știu cum să spun, aveau ceva... nu magic, nu găsesc cuvîntul acuma, poate wu, autentic, vintage, atemporal, și asta în întregul amalgam de clasic și nou. Am ezitat între Yasmina Reza și ultimul Modiano, ambele în colecția aia super de la Gallimard, pînă la urmă mi-am luat "L'herbe de nuits" - am văzut că toată acțiunea se petrece în Parisul anilor șaizeci. O angajată care a deschis mai brusc o ușă și era să mă lovească, (eu citeam titlurile de pe raftul de jos). S-a speriat mai mult ea și și-a cerut scuze. Un tînăr la costum, cu pantofi lăcuiți, cumpărînd atent vreo jumătate de duzină de cărți. O femeie mai în vîrstă citind atent dintr-o carte de la secțiunea teatru. Tipii de la casă erau bărboși, boemi, ca-n anii șaptezeci.

La Café de Flore vezi oameni de toate vîrstele, nu-i ca-n localurile de la noi, unde vin doar yuppies, hipsteri și afaceriști cu mutre sinistre. O băbuță drăguță bea la terasă un pahar de vin, un chelner discuta cu un client despre vinurile de anul trecut. Totul normal, firesc, nimic snobbish. OK, bon, nu mai știu exact pe unde-am fost în fiecare zi. Desigur c-am fost pe Boul' Saint-Mich' și am răsfoit cîteva cărți ietfine la douășcinci de cenți, și niște benzi desenate. Într-o seară am luat autobuzul din față de la Eglise Saint-Germain, am tarversat Sena, am mers pe la Luvru pînă la Comedia Umană, după care am luat-o înapoi ca să mă plimb și pe Rivoli. Era deja noapte, dar eu mergeam tot înainte, nu mă puteam opri, spre Place de la Concorde, apoi pe Champs. M-am oprit odată pe-o bancă într-o stație de autobuz, zic s-aștept 73-ul, dar cînd m-am uitat mai bine pe indicator, am citit că în perioada aia circula doar pîn' la nouă și-un sfert. M-am întrebat ce naiba de autobuz e ăla care merge doar pîn' la nouă și-un sfert pe Champs? Noaptea pe Champs. A trecut un Bus Discotheque dar nu știu unde avea stație. Tot Champs-ul l-am făcut la pas, măcar cu asta mă laud, dacă pot spune așa, față de mine însumi. O terasă mare, luminată în roșu, pustie, cu excepția a două fete care discutau undeva, în centrul terasei. Eram așa de obosit că la stația de metrou de la Arcul de Triumf am intrat din greșeală la RER. Puteam să merg și cu ăla, dar mi-era dor să revăd M1, (să-mi retrăiesc amintirile?) așa că m-am întors, și m-am prins destul de greu pe unde e linia M1. Metroul anunța să fim atenți la pickpockeți. Două polițiste discutau în metrou. Născute să fie polițiste, dinamice, sportive. Doi turiști masivi, nordici, tată și fiu, discutau uitîndu-se mereu pe sus la planul liniilor.

În față la Notre Dame era o tribună, nu știu la ce folosea, poate doar la o observare mai bună a fațadei superioare a Catedralei. Rue de Rivoli arată chiar mai mizeră seara. Și mai aglomerată. Iar noaptea erau deschise doar cîteva buticuri cu suveniruri, toate avînd vînzători străini. Am avut mai mult timp în ultima seară, cînd am plecat mai repede de la lucru (de fapt mi-au dat ei drumul mai repede). Magazine închise. Evident că nu m-am putut abține să nu intru și la WH Smith și la Gagliani, să iau o gură de cultură, să mă oxigenez mental. Chiar și în Paris, librăriile rămîn tot un fel de oaze. Bine că-s multe.

În fine, nemaiputînd de oboseală, cu geanta grea de laptop cînd în mînă, cînd pe umăr, am ajuns pe străduțele din arondismentul 5, m-am uitat la meniurile scrise cu cretă la cîteva restaurante și la primul la care mi-a plăcut atît meniul cît și vista, am intrat. Nu era unul scump, nici cine știe ce șic aranjat, dar îți puteai odihni privirea pe o grămadă de detalii pe pereți: rîșnițe de cafea vechi, farfurii pictate manual, tablouri înfățișînd peisaje idilice, o căruță, etc. Am mîncat repede fiindcă-mi era super foame. Nu spun ce-am avut ca antreu și fel principal, dar ca desert am luat Mousse au chocolat, și cu asta regimul meu a fost pus la test însă cred că nu greșesc cînd spun că s-a descurcat cu bine.

M-am plimbat de cîteva ori pe St. André-des-Arts, înainte și-napoi. În apropiere de Buci toate terasele sînt ocupate (Happy Hour). Mai multe grupuri de muzicanți stradali, îmbrăcați șic, cîntînd un jazz din New Orleans, și o bătrînică dansa de mama focului. De fiecare dată m-am oprit să privesc. Chiar aveau talent. Am văzut cîțiva turiști români, mai în vîrstă, plimbîndu-se agale. Seara nu mai găsești baghete, și-mi era așa poftă de una! Am mîncat paste la o pizzerie aglomerată. Erau foarte fierbinți și beam apă și pentru că-mi era sete și ca să sting fierbițeala. Lîngă mine s-au așezat două fete și au început să sporovăie într-una. Dacă eram la noi în țară nu s-ar fi așezat niciodată lîngă un băiat, fie el și singur. O impresie: în Franța fetele chiar mă observă, spre deosebire de aici, la noi, unde toate îmi par că suferă de probleme oculare grave. M-am uitat la afișele de la cinematograful independent "Le Saint André des Arts", păreau filme super-bune, dar n-aveam timp. Parcă timpul se oprește cînd mă aflu în fața unui cinematograf sau într-o librărie și uneori chiar mi se pare că ultimii ani au fost un vis și că de fapt acesta e prezentul, și cred că dacă închid ochii nici nu mai știu în ce an sînt, ar putea fi 2001, sau 1990, sau chiar anii șaptezeci. Mulți oameni singuri cumpărînd bilete, intrînd. Oare chiar erau singuri, asta o fi alienarea parizienilor sau mi s-a părut doar?

Serile ouvriere

Dacă ieși de la lucru puțin înainte de șase, e OK. Însă dacă mai zăbovești prin zonă vreo oră, și apoi vrei să pleci din orășel, cu autobuzul, trebuie să te înarmezi cu multă răbdare, fiindcă ai de așteptat. În prima zi asta am și făcut. Am lăsat badge-ul la recepție, fiindcă într-un business trip nu-ți trimit cică acte ca să-ți facă un badge permanent, așa că trebuia reînnoit în fiecare dimineață, apoi am mers frumos pe aleile pietruite pe lîngă gazonul englezesc, pînă la poartă, am ieșit, am stat la un stop, deși nu era deloc trafic, am traversat și apoi m-am plimbat prin acel sector de site-uri și clădiri funcționale, încercînd să-mi risipesc gîndurile de la problemele de la servici, care începeau să se clarifice de fapt, însă mai aveam ceva care nu-mi dădea pace, fiindcă nu era sută la sută gata și mai erau și alte părți implicate. Mă simt liniștit știind că sînt înconjurat de atîtea locuri de muncă și de oameni care-și văd de treburile lor. Ca-n visele mele din copilărie cînd citeam reviste SF și mă imaginam lucrînd într-un institut din asta, făcînd ce-mi place, ceva legat de știință, eventual pe o altă planetă. N-am prea făcut poze - am observat foarte multe camere de supraveghere și intuiam cumva, vag, că poate aș fi avut necazuri, deși cu celularul eram destul de discret. Cît de discret pot fi plimbîndu-mă singur, pe alei și pe trotuare destul de pustii, pe jos, cînd acolo mai toată lumea pare că folosește mașina. Sau mă rog, nu chiar toată lumea. Mai întîlneam sporadic cîte-n biciclist îmbrăcat ca la Turul Franței sau un foarte tînăr stagiar, imberb, sau cîteva figuri obosite de loseri. Destul de multă lume prin Mall. Ce m-a-nervat că de la un bancomat n-am putut extrage bani și nici chitanță n-am primit. La Paul era mereu cîte-o coadă, cred că tot timpul este, așa că mi-am luat o baghetă de la Brioche Dorée, să-mi mai treacă foamea pînă ajung în Marele Oraș. Păcat că sendviciul american are hrean, ceea ce conform regimului mi-e interzis, dar oricum în prima seară mîncasem deja trei sferturi de Camembert plus doi croissanți. Mi-am mai cumpărat o cămașă discretă, albastru deschis pe care să-l port pe sub puloverul gri și niște tricouri. N-am găsit nici un chioșc de ziare. Ce mare mi se părea acum un deceniu acest centru comercial! Mă cam pierdeam prin el. De fapt atunci îmi părea bine să mă pierd, și, deși nu aveam bani, îmi plăcea să mă plimb și să-mi fac planuri pentru viitor, așa cum visam uitîndu-mă în copilărie la cataloagele nemțești.

Pe la șapte fără un pic eram în fața a trei stații de autobuz așezate una lîngă alta și-am așteptat o vreme. O fată, foarte tînără, machiată, vorbea la telefon, tare și foarte sigură pe sine, ca toate franțuzoaicele pe care le-am văzut de altfel, mai încolo doi tineri veseli discutau, și făceau observații despre faptul că singurul autobuz care avea întîrziere era al lor, un tip grăbit m-a întrebat ceva, nu mai știu ce. De fapt cred că vreo jumătate de duzină de oameni mi-au cerut indicații în timpul acestor zile. Așa că stăteam în stație, era o vreme rece și umedă, cerul era cînd de-un albastru închis cînd cu petice de soare, și tot ce speram era să nu plouă cînd ajung în Marele Oraș. În fine, a sosit și autobuzul. Primii două sute de metri le-am făcut în cam douăzeci de minute. Am crezut că tot drumul va fi așa, și începeam să cred că seara mea va fi una foarte scurtă. Din fericire, odată ajuns la viaduct (parcă acum unșpe ani ăsta nu era aici), autobuzul a urmat o pistă paralelă cu șoseaua, de care era despărțită de panouri înalte, unele de beton, altele fiind reflectoare de zgomot. Printre dale, observam circulația bară-la-bară pe pe drumul național și m-am bucurat că nu-s acolo. Inteligenți, cei care-au proiectat traseul! Am trecut pe lîngă o mulțime de blocuri de garsoniere, arătau ca un fel de hoteluri, ce păreau atît de pustii. Oamenii din autobuz. Doi bărbați la vreo 50 de ani, în cămașă albă și jachetă discutînd într-o arabă amestecată cu franceză. O negresă care se uita în smart-phone tot drumul. Alta care-și ținea copilul adormit în brațe. O tipă la vreo 40-și-un pic, cu un copil de vreo 10, căruia i-a dat o carte de învățat engleza. Ah, dac-aș fi avut și eu o familie și o viață normală! Fata care vorbea la celular în stație a continuat majoritatea drumului. Prin zgomotul de fond al autobuzului auzeam că vorbea ceva despre o relație, dar nici nu înțelegeam tot. Deși am încercat să fiu cît se poate de discret, cred că m-am uitat puțin prea insistent la ea, fiindcă atunci cînd a coborît, s-a uitat înspre autobuz la mine. Sau mi s-o fi părut? Eh, oricum, păcat că n-o s-o mai văd niciodată. Asta-i viața! Mai era un tip tînăr, uscățiv, nordic, dar nu era înalt, fără nici o geană în mînă, care se uita pe geam cu o privire sticloasă, rece, de fier. Apoi, din nou, alte fete foarte sigure pe ele, cărora mi-e așa greu să le ghicesc vîrsta. Păreau mai tinere ca mine, fără nici un fir de păr alb, părul avea culori foarte naturale, la mîini degete mai groase ca ale româncelor, fără inele pe degete, riduri fine la ochi, discutînd, discutînd, cu sprîncenele ridicate, sincere și serioase. Și atît de sexi! Ah, aș fi vrut să-mi petrec seara cu una din ele, oricare, în Marele Oraș, dar realitatea nu-i ca-n comediile romantice unde totul pare atît simplu. Prin alte orășele prin care am trecut totul era închis cu excepția unor restaurante. Totul degaja un aer provincial, atemporal, de seară liniștită, fără griji. Parisul era foarte aproape.

Diminețile ouvriere

Cîteva din suvenirile pe care le-am colectat diminețile, în timp ce mergeam spre servici. Luam întîi autobuzul din Courbevoie, pentru doar două stații, pînă la Grand Arche, de acolo luam tramvaiul 2 pînă la Pont de Sèvres iar de acolo alt autobuz, care se nimerea. Făceam în total aproape o oră.

În primul rînd că toate localurile, cafenele, patiseriile, etc. sînt deschise și au destui clienți. Mă uitam din autobuz la clienții așezași la mese, luîndu-și micul dejun, arătînd destul de degajați, fără a părea grăbiți că întîrzie undeva. Cu siguranță și-au rezervat o marjă de timp pentru asta. Iar la patiseriile de genul Paul sau Brioche Dorée, sau în cafenele "à emporter"  – peste tot erau mici cozi.

Cine spune că metroul din Paris e aglomerat, ăla n-a călătorit cu tramvaiul. Deși ajunge la intervale regulate, e atît de plin că  abia ai de ce să te ții. De toate vîrstele, de la studenți pînă la oameni cu părul complet cărunt, și toate rasele, proporție aproximativ egală de femei și bărbați.

Cărțile pe care le citesc francezii în mijloacele de transport au în general un titlu necunoscut mie, și-s scrise de scriitori de care, iarăși, mărturisesc că n-am auzit. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost cînd în fața mea am văzut o femeie, la vreo 45-50 de ani, blond-cărunt, citind dintr-o carte jerpelită, lipită cu scotch, pe care-o ținea cu o mînă uscățivă. Am scanat în viteză este umărul ei, și am văzut că scria Rugăciuni de dimineață – în română! Părea atît de puternică și de detașată, emanînd un fel de energie. Poate adunîndu-și tăria pentru lupta cu xenofobia francezilor, care-o aștepta în ziua ce începea.

Libăria Virgin din Défense era deschisă la opt dimineața și avea destui clienți cît să formeze o coadă de vreo șase-șapte persoane la fiecare casă.

Oamenii discută atît de deschis, serios, uitîndu-se unii în ochii altuia, cu sprîncenele ridicate, fără nici o  glumă, justificînd fiecare afirmație, argumentînd fără vehemență și fără teama că se repetă, ca niște profesioniști. Nu se întrerup unii pe alții și totuși dialogul e fluid, interlocutorul simte cînd e rîndul său să vorbească, ca-ntr-un duet bine sincronizat.

Pe măsură ce mă apropiam de serviciul meu, oamenii îmi păreau că arată din ce-n ce mai ponosiți, mai storși, mai ... uzați, da, ăsta-i cuvîntul. Cam asta-i tipologia pe care-o vezi pe-acolo.

Nu am detectat un șablon vestimentar. Am remarcat însă destule sacouri, dar și destui blugi. Cămăși monocrome. Mi s-a părut curios un timp îmbrăcat la costum și cu fular învelit în jurul gîtului, ca și cum și-ar fi pierdut paltonul. (Diminețile erau foarte reci și umede). Ulterior am mai remarcat acest stil vestimentar și prin oraș. Foarte mulți nu aveau deloc genți, doar o revistă sau nimic, mergeau cu mîinile goale. Ce meserii or fi avînd aceștia? E interesant că aici în Franța, spre deosebire aici, poți să-ți imaginezi la orice om avînd orice meserie.

Ah, frumoasele comune și mici orășele prin care treceam, cu case cochete, că păstrau un parfum din spiritul Franței profunde. Liniștite, adormite. Păcat că unele șosele au fost construite atît de aproape de ele, probabil în epoca celor "Trente Glorieuses" - ce i-or mai fi înjurat proprietarii pe constructori atunci! Clădirile de birouri îmi păreau arhi-suficiente. În Sèvres am trecut pe lîngă o poartă mare cu grilaj, la marginea căreia scria Piscine Municipale. (La noi ar fi avut cu siguranță un nume americanizat și impactant, dar acolo părea atît de natural, firesc, și  încărcat de istorie). Și destule blocuri-rezidență, probabil de garsoniere, după arhitectura cu modele mici și regulate. Nasol să stai aici, mi-am spus, dar dacă nu prea ai încotro...

Se construiește. Dar se și dărîmă întîi ca să se construiască în loc clădiri mai moderne de birouri. Macarele, macarele. Cînd văd macarele îmi vine automat în minte o celebră melodie de pe vremea comunistă. (Dar altă melodie cu macarele nu s-a făcut, din cîte știu). Am trecut cu autobuzul pe lîngă un șantier, în Vélizy, și mă uitam prin geam. La un moment dat, în gardul înalt de tablă era o breșă și am văzut muncitori agitîndu-se de colo-colo printre stîlpii fundației recent puse, cu căștile colorate, cu hainele de asemenea colorate în culorile șantierului, ca-ntr-un joc de strategie. Colegii francezii se miră cînd le spun că-mi place să mă plimb prin zona de companii, de site-uri, să mă uit la clădirile funcționale.

În ultima dimineață, deși nu m-am mai dus la servici și trebuia să predau camera la 11, m-am trezit tot ca de obicei și m-am dus pînă pe Esplanadă pe de o parte ca să încerc o parte din acele senzații dintr-un punct de vedere mai detașat iar pe de altă parte ca să fac un pic de shopping, să nu mă-njure colegii de-acasă, și-așa unii destul de invidioși. Mă simțeam la fel de energic, îmi venea să intru în șuvoiul de lume și să știu că merg într-un loc al meu, așa că m-am simțit destul de derutat. Am intrat la librărie, am stat frumos la coadă la Paul și m-am dus afară pe Esplanadă să mănînc în tihnă, la aer, așteptînd ora nouă să se deschidă unele magazine. Apoi am intrat din nou, am stat la o coadă, mi-am luat o cafea cu un croissant pe o tăviță și am stat la o masă, uitîndu-mă la Grande Arche.

Izolare

Am remarcat la majoritatea persoanelor pe care le cunosc, sau cu care am de-a face într-o așa măsură încît ajung să am ocazia să le observ și pe plan uman, nu doar profesional, tendința, obsesia asta de a acumula,de a strînge cît mai multe în jurul lor, atît de multe încît aspiră, pe termen lung, înspre o independență totală față de exterior. Mai mult, și mai grav, este că și-au făcut din asta un scop în viață. Există dorința asta de-a se izola, de a fugi din oraș și de a trăi într-o casă cu o cît mai mare autonomie, de preferat cu un generator propriu de energie, cu grădină/seră din care să se aprovizioneze, un fel de gospodărie-depozit în care să aibă absolut de toate. Și astfel tind să rupă cît mai mult legăturile cu exteriorul, cu societatea, cu lumea pe care o consideră dezlănțuită, improprie, în viziunea lor bolnavă, unei vieți sănătoase. Schizofrenie, neîncredere cronică în societate, stres, toate încurajate de o mass-media anxiogenică sau de filme care cultivă anxietatea. "Stați în casă și uitați-vă la televizor", par le să spună miliardelor de drogați-cu-informație, sau celor prea obosiți de cotidian ca să mai riposteze, și care ajung să le urmeze îndemnul ca niște zombi. La început, sau cînd lucrezi cu ei și comunici doar în planul job-ului, par normali, dar cum ajungi să dai un pic la o parte stratul subțire care le ține loc de etichetă socială, de fațadă, îți dai seama că ești de fapt înconjurat de bolnavi psihic. Și lucrul acesta mă îngrijorează. Poate că și din cauza asta orașele lumii sînt bolnave, pentru că o mulțime de oameni potențial capabili ajung să le părăsească, predîndu-se izolării, în numele unei ideologii izolaționiste. Cum ar arăta lumea viitorului, dac-am ajunge cu toții să trăim așa, locuind într-un fel de domuri separate și comunicînd cu unii cu alții doar virtual? Ar mai exista progres? Cu siguranță nu. Sper să se vindece de boala asta. Nu cred că în Occident este atît de des întîlnită ca la noi, de fapt sper că nu.

Multinaționalul românaș

Pe multinaționalul românaș nu-l interesează în primul rînd ca treaba să iasă bine, ci ca el însuși să iasă bine, adică să fie văzut bine chiar dacă lucrurile au ieșit de fapt prost. De fapt companiile-mamă din Occident cunosc prea bine inferioritatea intelectuală și sărăcia morală a est-europenilor și nu le dau proiecte critice încă de la început, așteptînd întîi ca oamenii să crească. Dar ei nu cresc. Făcînd parte dintr-un neam de celebri trădători și curve, românașii, cum văd că situația devine mai complicată, pleacă imediat la o altă firmă, de regulă concurentă, unde se cer oameni "cu experiență", chiar dacă acolo primesc o mărire de salariu de doar cinci la sută. Iar apoi se laudă cu asta, la terase, la mese colective cu un cît mai mare număr de ascultători. Afirmă despre el însuși, cu o superioritate nedisimulată, că e șmecher, fiindcă pentru el șmecheria este o calitate, echivalînd-o cu inteligența. Dă sfaturi împrejur rînjind ca un coiot, despre cum să te descurci în viață și te îndeamnă să faci și tu la fel ca el. Fiecare proiect nou venit în companie e privit cu neîncredere sau chiar e luat peste picior, nici n-au apucat să-l înțeleagă bine nici pe primul, pe care l-au făcut de fapt cu ajutorul angajaților de la compania-mamă. Imediat cum un lucru devine mai complicat (proiectul mai complex, etc.) devine nervos și înjură. În restul timpului tînjește să fie cît mai simpatic cu șefii de dincolo apelînd pentru asta chiar la glume de autobază, rînjind, gudurîndu-se, sperînd în secret că-l vor chema măcar pentru o săptămînă în Occident. Se străduiește pînă transpiră să-l facă să rîdă și pe un neamț. De fapt el e un automat cu două două stări: stres și bășcălie. Are o gîndire binară, adevărat-fals, alb-negru, fără absolut nici o nuanță intermediară și nu face distincția între fațadă și substanță. Nu posedă deloc gîndire strategică, nu poate vedea în perspectivă, nu poate planifica pe mai mult de șase luni. Nu suportă să stea singur într-un birou. Se plictisește imediat dacă nu are cu cine să vorbească în timp ce lucrează, iar acesta chiar poate fi un motiv serios care să-l determine să plece din firmă. Este mereu cu ochii pe firmele nou apărute în oraș iar cînd un prietenar al său se angajează acolo, nu mai poate dormi noaptea de ciudă. Se dă în vînt după agregatoarele de tabloide și după comentariile articolelor, și consideră asta o bună informare care poate înlocui perfect cititul revistelor și a cărților. Visele lui sînt să-și facă un viloc la marginea orașului, să-și ia o mașină străină nouă și cît mai scumpă. Vara i se pare firesc să meargă la un all-inclusive, iar apoi, la întoarcere abia așteaptă să se laude că știe prețurile și cunoaște lumea.

La bodega din cartier

Uneori, cînd vin seara acasă trec pe lîngă o bodegă de cartier unde se strîng vreo două duzini de pensionari, în ultimii ani aceștia înmulțindu-se prin zonă. Au cîte-un pahar în față, de regulă o halbă de bere, și stau la o masă din aia jegoasă discutînd sau se uitîndu-se la televizorul cu diagonală mare situat undeva sus, sau veselindu-se la o emisune de-a lui Măruță care are cîte-un invitat șod, ori jucînd remi. Sînt îmbrăcați destul de prost, nu chiar jerpelit, dar na, ca niște pensionari săraci est europeni ce sînt. Mă uit la ei, îi văd necăjiți, pierduți, și mă-ntreb oare ce fel de viață au dus? Au copii, și dacă da, aceștia poate i-au părăsit, plecînd dincolo? Mai speră că-i vor revedea? De fapt mai speră la ceva? Poate asta e plăcerea lor cea mai mare, să fie acolo împreună cu oameni ca ei, să depene amintiri. Poate că mai au o soție, care ce face ea acum, îl așteaptă acasă la o mîncare sărăcăcioasă, uitîndu-se la o telenovelă?  Sau poate s-a prăpădit. Doamne, mă gîndesc cînd am fost de Ziua Morților la cimitir, ce milă-mi era de bătrînul acela cumsecade, căruia i-a murit soția de curînd și care mergea s-o viziteze-n fiecare zi la mormîntul îngrijit, și se chinuia săracu' să aprindă lumînările dar fiind vreme vîntosă, cum sufla cîte-o rafală i le stingea pe toate. Viața e scurtă, dar pentru unii e și mai scurtă. Au probleme mari de sănătate? În mod cert au probleme, numai în cartier există vreo zece farmacii unde văd des oameni ieșind și intrînd. Au lucrat la o firmă mamut, cum erau întreprinderile monstruoase de dinainte de 89? Au nostalgii față de perioada aceea, în ciuda lipsurilor de atunci? Lipsuri cu siguranță atenuate de faptul că se aflau totuși în floarea vîrstei și-n plus contrabalansate de nesiguranța de acum. Cum rezistă în stresul acesta indus de media, cu politica și prostul gust peste tot? Sînt totuși niște supraviețuitori, ori a supraviețui nu-i un lucru chiar atît de ușor.

La Pre(n)sa

Există discrepanțe colosale între presa din Franța și cea din România, la fel de clare ca gradul de civilizație al clasei sociale medii din celor două țări, însă de asemenea există și o mică legătură conceptuală. Ca să-ncep cu aceasta din urmă, ambele sînt alarmiste pînă la a provoca panică. Însă în timp ce în Ro oamenii chiar se lasă influențați de ceea ce se scrie, provocînd nevroze, depresii și pesimism care, evident, duc la tăierea chefului de a întreprinde ceva, de a lucra, în Fr oamenii păstrează o anumită distanță, știind să facă distincție între viața privată și cea relatată de mass-media, păstrînd legătura cu valorile perene: familie, civilizație (cuvînt luat în derîdere în Ro). Și nu doar cetățenii. Am avut o prietenă care a venit din Occident unde trăise vreo zece ani și odată ajunsă aici începea aceleași probleme psihice ca mai sus. Sau ca parizianul bucureștenizat de la Ambasada Franței, cînd ne-am dus să ne luăm viză de lucru, care țipa isteric la oameni pe acolo fiindcă nu stăteau frumos la rînd. Am mai observat că în Ro oamenii confundă viața personală cu cea din presă, încît acestea din urmă au ajuns principalul subiect de discuție la servici (deloc etic), în localuri și la mesele în familie. Părerea mea, de fapt ipoteza pe care-am dezvoltat-o, este că serviciile secrete (Fr e nr-ul unu mondial în materie de spionaj iar Ro e o simplă marionetă a diverselor servicii secrete, în general americane și ruse) perpetuază această panică, considerînd că acest bombardament mediatic agresiv e benefic societății, nelăsînd-o să se moleșească, păstrînd oamenii mereu alerți, fresh. Probabil niște "creiere", cu sociologia lor reducționistă au ajuns la această concluzie și au impus această stare de fapt. Și Michael Moore a prezentat ideea asta într-un documentar. Dar, mă gîndesc, pe de altă parte, poate au și ei oareșice dreptate. În fond, nu trăim într-o utopie, ci într-o lume violentă și deci trebuie să fim preveniți. Însă în timp ce în Fr acest lucru poate că are un efect, în Ro coboară și mai mult nivelul civilizațional.

Ca diferențe, în primul rînd îți sare în ochi lungimea articolelor. Atît cele din cotidiene, cît și din multitudinea de suplimente consistente și reviste care apar regulat. Explicațiile sînt simple. E bineștiut că românii nu se pot concentra, iar francezii sînt cei mai avizi cititori din lume, așa că pentru ei fiecare articol, fiecare anchetă trebuie să fie prezentate cît mai exhaustiv. Și nu se coboară la nivelul balcanic, nu prezintă zvonuri sau afirmații scoase de sub context. Nu poți duce de nas oameni care citesc cărți. În Ro în privința asta nu-i nici o scofală: faci o campanie de presă, o popularizezi și la tembelizor și lumea pune instant botul, ca peștele la undiță. Se vede că Ro are cea mai scăzută piață de carte din UE. Apoi fapul că românii pierd în mod copios timp la serviciul lor frunzărind net-ul, asta printre task-urile mici pe care le au de îndeplinit, iar francezii au printre cele mai înalte productivități din lume. Presa online din Ro e un amestec politică, monden și "faze", într-un format tabloid, echivalentul în Fr fiind poate yahoo point fr (site străin). Da, există și interse politice, ca peste tot în lume, e clar că Le Figaro e cu UMP-ul, iar Liberation-ul cu PS-ul, și ce? Doar există destule publicații de unde să alegi. Un exemplu: imediat ce France Soir a fost cumpărat de un magnat rus, tirajele au scăzut brusc iar la scurt timp și-a încetat apariția pe hîrtie. A, francezii nu au agregatoare de știri, și asta spune multe. La publicații cu personalitate ai și cititori cu personalitate. Și reciproc.

Repatrieri

De fiecare dată cînd un fost coleg de servici se întoarce din străinătate, unde știam că plecase pentru o perioadă nedeterminată, devin automat perplex și încep să mă gîndesc: oare chiar atît de rău o fi situația acum dincolo ori poate au ei chiar așa însușiri negative (și majoritatea cam au), fiind prea radiați de expunerea prelungită la Europa de Est. Sau și una și alta. La care se mai adaugă și dorul de casă, evident, care-i macină. Și aceste cazuri nu sînt deloc rare. Unii se întorc tot aici, la firma de unde-au plecat, și asta mă face să mă gîndesc la niște pușcăriași evadați care-au fost prinși și asta parcă-mi legă pietre de planurile mele optimiste de mă lăsa de servici și de a m-apuca de un proiect personal, ca un om matur ce sînt și cum îmi place să mă numesc. Acuma, precizez că toți cunoscuții de care vorbesc sînt absolvenți de facultă (deși asta nu-i face automat intelectuali, nici măcar pseudo intelectuali) și nu au plecat de aici de la un trai prost, ci provin chiar din pătura subțire a middle-class-ul românesc și că au plecat în Europa de Vest pentru a avea și mai mulți bani și în general pentru un trai mai ușor: protecție socială, sentimentul că ești respectat, dar și fiindcă probabil că erau atrași de povești, de filme și vise din adolescență. Și eu am fost plecat șase luni, însă, e drept, eram doar detașat, adică era stabilit că mă întorc, așa că pot doar aproxima stările de spirit ale unui adevărat emigrant: contactul cu o altă cultură, faptul că ești mirosit imediat după accent că nu ești unul de-al lor, diferența de viteză, acolo parcă totul se mișcă repede, dar oamenii sînt mai relaxați în același timp, nu știu cum să explic. Însă nu toți cunoscuții mei sînt cu adevărat emigranți. Unii se gîndesc să se întoarcă și plănuiesc să-și facă o casă, în care să trăiască fără prea multe cheltuieli, deși eu nu prea știu cum, pînă la adînci bătrîneți. Asta nu e o poveste, ci e o idee des întîlnită la tinerii și adulții români, acești semi-intelectuali de care vorbesc, plecați în Europa de Vest. De ce tot zic pseudo-intelectuali? Pentru că eu pe aceștia îi cunosc, nu spun că toți sînt astfel, dar ei asta sînt, au cam rupt-o cu cultura încă de cînd erau aici. Și odată ajunși dincolo, nici nu se gîndesc să citească un roman de exemplu. Se observă asta? Cred că da. Poate din cauza oboselii, fiindcă primii ani sînt extenuanți, adaptarea îți ia totuși ceva timp. Și mă gîndesc la faptul că acolo nu sînt totuși primiți cu brațele deschise, ci sînt puși să lucreze la cele mai murdare (intelectual murdare) proiecte, pentru care au probleme în a găsi angajați. Și cînd proiectul e aproape gata, sînt impinși spre activități din ce în ce mai grele, se pune atîta presiune pe ei încît sînt practic nevoiți să plece de la firma unde lucrează, altfel simt că o iau razna, sau sînt concediați, ca niște cîrpe rupte și murdare cu care nu mai ai ce face. Și stigmatul pe care-l poartă în mediul social ostil actual, românii find cunoscuți nu doar pentru infracțiuni, cît și pentru nepotrivita, ca să nu zic proasta lor creștere, iar o educație făurită-n comunism se observă imediat, uneori încă de la salut, sau de la lipsa lui. Iar occidentalii nu iartă. Dac-ai greșit o dată, ți-au lipit o etichetă pe veci. În Occident există mulți atei în zonele urbane. Și nu doar că nu iartă, dar fac ușor generalizări. Acuma, eu vorbesc doar despre Europa de Vest, dinspre State nu prea am semnale, cei care au plecat acolo fie vorbesc mereu că muncesc și că iar muncesc, iar apoi urmează o perioadă de tăcere, de parcă i-a înghițit pămîntul, pe messenger sînt mereu offline, și nu mai răspund la mailuri. Poate că așa a fost dintotdeauna pe bătrînul continent, diferențele sociale, xenofobia sînt la fel de înrădăcinate ca-n evul mediu, atitudine care te poate împinge să pleci, în fond așa a fost America populată. Cum spuneam, unii se întorc. Aceștia nu povestesc multe, sau cel puțin nu lucruri importante, doar exterioare, ce găseau acolo în supermarketuri de exemplu sau ce-au mîncat, lucruri obișnuite. Un coleg care-a lucrat la MS ne-a spus chiar să nu-l întrebăm nimic despre motivele plecării lui de-acolo. Alții, după ceva timp, ne povestesc și lucruri nasoale (ce spuneam înainte, xenofobia, supraîncărcarea), deși nu prea intră-n multe detalii. Alții erau aici răsfățați, lucrau și aveau un job bun, se așteptau ca acolo situația să fie mai simplă și redescoperă că în țară o duceau, dacă nu mai bine, tot cam așa, sau lipsa dorului de casă compensează celelalte lucruri negative. Să strîngi bani în Europa e greu. Sistemul nu-ți prea permite. Decît dacă strîngi din dinți, și renunți la viața socială, concedii, și te rezumi numai la lucruri de necesitate. Chestia e că cei care se întorc nu prea vorbesc despre experiența lor de acolo, cel puțin nu cu noi, colegii. Și dacă la plecare erau cu nasul pe sus, la întoarcere, chiar dacă nu este o întoarcere definitivă, sînt chiar mielușei. Sau devin chiar patrioți, caută modele în tot felul de personalități românești, contemporane sau din istorie. Practic își redescoperă de dincolo, via web, țara lor natală. Acolo ei citesc presa din țară (a patra mizerie în stat). Eu aici am renunțat la o face. Precizez din nou: am scris aici doar despre un anumit segment social, cel pe care-l cunosc mai bine și cu care am de-a face mai des. Evident că există o mulțime de oameni care s-au adaptat în Vest. Adică sînt sigur de treaba asta. În fond, nu-i chiar un exil, e o alegere a ceva mai bun. Dacă cineva de dincolo dă din întîmplare peste acest blog, îl rog să-mi împărtășescă și mie o parte din percepțiile sale.

Finețuri

Am ajuns la cantină și m-am așezat liniștit la coadă. Nu era aglomerat. Mai era pînă să-nceapă să sosească și angajații de la departamentele situate mai departe. Oricum, nu-mi place să stau la coadă, să ascult conversațiile infantile, vulgare pe care le poartă atît noii angajați cît cele obosite și îngrijorate ale vechilor, acoperite din fericire în mare parte de două boxe mari conectate la o stație de amplificare care difuzează în toată sala un post de radio local. Uneori, cînd ajung, se întîmplă să văd coada în linie dreaptă spre ușa de la intrare, și atunci nici nu mai stau, fie mă-ntorc în birou fie merg prin oraș, dar nu era cazul acum. Îmi pregăteam tichetul de masă și banii, să-i am ficși, să nu mai pierd timpul cu restul, care, ca în multe locuri în România adesea nu ți se mai dă. Brusc, în spatele meu s-a așezat Vrăjitoarea. O numesc așa pentru că chiar seamănă cu una. Sorin mi-a spus că a fost colegă de facultă cu ea, deci e cam c-un an mai mare decît mine. Nu e înaltă, dar poartă mereu tocuri cui și e întotdeauna îmbrăcată provocator, machiată strident, cu ochii tragici, răutăcioși, mari și bovini. Este slabă, cu mijlocul de viespe. Poartă părul în șuvițe, lung, castaniu, vopsit, și pun pariu că are o mulțime de fire albe. Are atitudinea unei cîntărețe de muzică populară, sau a unei țațe, mereu grăbite. O mai văd uneori și cînd vin la servici și în pauză, prin oraș și este tot timpul pe fugă. Poate chiar are treabă, să-și plătească facturile de exemplu, sau să-și vadă copilul la grădi. Sau are un amant care o așteaptă într-un apartament, pentru una mică (deși nu cred, o femeie care face sex des nu arată așa stresată). În fine. Simțeam că mă arde cu privirea-n ceafă, că stă dintr-un moment în altul să-mi spună ceva, dar n-are curajul. M-am prefăcut că n-o bag în seamă, că mă uit în față, cu interes, la felurile de mîncare. Avem doar o singur rînd, unde se stă pentru toate felurile, nu ca-n Franța, unde erau bufete separate. Am ajuns la tăvi, ea a luat una înainte, deși a trebuit să stea cu ea în mînă pîn-am ajuns la grilaj. Apoi ea a luat aperitivul înaintea mea. Hm. Aproape am ajuns la tacîmuri. Și atunci ea și-a băgat mîna prima, și a luat rapid, țac-țac-țac, cele trei tacîmuri înainte ca eu s-apuc să întind mîna, fiindc-a trebuit și să-i fac puțin loc, totuși. Am ajuns la ciorbe. A luat una de sus și apoi, ușor, mi-a împins tava cu tava ei. Cînd aprope c-am ajuns la felul doi, îi văd deodată mîna întinzîndu-se-n fața mea și apucînd farfuria cea mai apetisantă, chiar cea pe care pusesem ochii, dar la care eu unul n-aș fi putut ajunge fără să deranjez două persoane care stăteau la rînd în fața mea. Toate astea fără să spună pardon, evident. Și-a pus farfuria pe tavă, apoi a apucat-o imediat cu amîndouă mîinile, și s-a dus repede-repede-n față, să plătească, deși mai erau vreo patru persoane înaintea mea la coadă. Am privit-o cum merge apoi fuguța-fuguța la locul ei la care stă ca zilnic, de-obicei, singură. Nu e nici o morală aici, dar sper că e evident ce-am vrut să spun.

La automatul de cafea e în general o coadă mică dar asta constituie un bun prilej de a mai schimba o vorbuliță cu alți colegi, alte forme de viață, sau chiar de a mai studia natura umană, așa cum e ea prin aceste locuri, cam proastă, necivilizată și obosită. Acuma, trebuie spus că la noi în clădire, de vreo doi-trei ani încoace, există un automat, unul singur, care oferă cafea gratuit. Ei, și fiind gratis, multinaționalii, tot provinciali, se cam înghesuie. Există unii care vin cu o cană mare, apasă pe butonul de selecție, apoi așteaptă pînă automatul prepară zgomotos băutura (macină cafeaua) și în cele din urmă piuie, indicînd că paharul de plastic s-a umplut, o treabă care ține cam treizeci de secunde, după care imediat își comandă o altă cafea, timp în care își toarnă conținutul paharului de plastic în cană. Unii își comandă apoi în felul acesta cîte trei patru băuturi (lapte cald de exemplu, sa amestec de capucino și ciocolată) fără să le pese de cei care așteaptă-n spate la rînd. Poate că nu le-a trecut prin mansardă ideea că după fiecare pahar luat, civilizat ar fi să se reașeze, din nou, la rînd dacă mai vor înc-o băutură. E nevoie oare de training special pentru asta?

Mai demult se aduceau la servici, la bufet, dimineața, două coșuri cu fructe. Nu erau ele cine știe ce frumuseți culese, dar chiar picau bine. Știi ce bine prinde să mănînci un fruct cînd ajungi la servici? Mi-am zis, iată un obicei sănătos, se vede că avem manager un francez. Doar că nu le prea prindeai. Pentru că în momentul cînd soseau fructele, imediat se revărsa din toate etajele un puhoi de oameni, cam aceiași de fiecare dată, anunțați nu se știe cum, și care își umpleau buzunarele cu banane, cu mere, pere, piersici și altele, atît cît puteau ei să ducă. Românașii se gîndeau poate că astfel, consumînd mai mult, se vor aduce și mai mult. Eh, numai că n-a fost așa, mulți rămîneau fără. Și mi se pare evident că astfel, obiceiul n-a mai ținut. Și totuși, la alt departament, am auzit că sistemul totuși funcționează.

Părerea mea este că productivitatea scade direct proporțional cu numărul de angajați care stau într-un birou. Adică nu degeaba la MS sau Nokia, Ericsson ori în multe alte companii care chiar au succes, care chiar sînt lideri mondiali, și care chiar au nevoie de omeni creativi, angajații stau singuri, sau maxim cîte doi într-un birou. La noi însă treaba e pe dos. Fiind necizelați, apar tot felul de lucruri care-și distrag atenția. Angajați îmbrăcați fără gusturi (de exemplu pantaloni și pantofi negri cu ciorapi albi, cămăși cu carouri mari colorate strident, fete grase cu haine strînse pe corp, să li se vadă țîțele atîrnînd într-atît că mai au puțin și le ajung în chiloți). Veșnicele discuții despre sistemul de climatizare: există cel puțin unul care e în dezacord cu ceilalți, căruia-i frig cînd celorlalți le e cald sau invers, prilej de mini crize de nervi dintr-o parte sau alta. Sau mîncare la birou, mirosuri puternice de pufuleți sau de alune. Aveam un coleg care mînca semințe cu o mînă și cu alta dădea clickuri de mouse. Am undeva și o poză cu mormanul de semințe din fața lui. Apropo, acum lucrează în Germania, dar la o firmă cu mulți auslanderi, așa că poate s-a adaptat din punctul acesta de vedere, poate nu. Întotdeauna există în birou cîte unul sau cîte una care scade moralul celorlalți, care pomenește de oboseala-i cronică, de lipsa de chef. Sau chiar citește știrile de pe Net, de pe agregatoare de știri locale, cu voce tare. Sau își povestește viața sau obsesiile neexorcizate. Ori conversează în stilul contemporan, cu întrebări directe, fără să aibă răbdare să asculte răspunsurile celuilalt interlocutor, ca-ntr-un dialog al surzilor. Se pronunță cu nonșalanță chiar sume mari de bani, de terenuri (obsesia locală), apartamente sau mașini. Apropo de bani, o chestie de finețe absolut nesesizabilă pe-aici. Dacă-i dai cuiva o ciocolățică sau un bilet de autobuz, imediat a doua sau a treia zi își va da aduce banii pe acestea. Asta este ceva ce nu se poate explica. Și toate astea în timp ce tu încerci să lucrezi, iar dacă ai chiar un task super-important, evident că te enervezi. Da, normal că mai ascult la căști, mp3 playerul, sau radioul, dar nimic, nimic nu poate înlocui liniștea.

Cuvinte inventate de mine

Gosipar (de la gossip = bîrfă). Om preocupat nu atît de conținutul sau de veridicitatea știrilor cît de răspîndirea lor cît mai rapid și mai departe cu putință. Gossiparul nu are răbdare să digere o informație, și-n general citește doar titlurile ziarelor online. Umple deseori forumurile de discuții cu referințe și sfaturi, pe care le oferă cu dărnicie dar în acelși timp și cu aere de netă superioritate. Se bagă cu ușurință în discuțiile dintre colegi, adesea unde nu-i fierbe oala, trage cu urechea (are auzul foarte dezvoltat) iar la orice aude în jurul său, face imediat o referință la cîte ceva din ce-a văzut sau auzit el pe Net. De altfel majoritatea frazelor sale încep cu ”cică” sau ”am auzit că”. Dacă-l iei tare, dar foarte tare, și-i ceri să-ți indice sursa informației, sau dacă intri-n detalii cu el, gosiparul recunoaște că de fapt n-a citit tot articolul pînă la capăt, sau chiar că nu l-a citit deloc, și poate admite, dînd din umeri, că s-ar putea înșela, tot ce se poate, însă el este totuși mulțumit că și-a făcut datoria și că te-a pus în gardă cu o eventuală alternativă, sfătuindu-te totuși să sapi și tu mai mult pe Net în continuare, să fii sigur – poate găsești ceva. O asemenea persoană poate deveni extrem de enervantă, pentru că, tot ascultînd-o, ajungi să te îndoiești de multe lucruri pe care erai convins că le știai, și vei simți încet dar sigur cum încredere-n tine însuți începe să se fisureze.

Molist = persoană care se plimbă printr-un Mall. Nu are o țintă precisă, doar merge pe culoare, trece fascinat pe lîngă vitrine, pe scările rulante, în sus și-n jos, cu speranța, slabă de altfel, că-i va apărea ceva deosebit în cale, sau măcar că va fi văzut de cineva, de oricine. Pentru el Mall-ul este mai mult un spațiu de promenadă și de etalare în societate decît de shopping. Nu ține nimic în mînă, iar șansele de a cumpăra ceva sînt mici. Uneori vine însoțit de consoartă/consort sau cîte-un prieten și atunci cedează la portofel, poate și din oboseală, așezîndu-se în cele din urmă la o masă cu ochii mereu roată-mprejur, să nu piardă nimic. Iar dacă-l sună cineva în timp ce se plimbă, repetă tare, de cît de multe ori poate: ”Sînt la Mall” sau ”Uite, bine, pe aici prin Mall”. De altfel molistul abia așteaptă să le comunice cunoscuților lui că a fost la Mall, chiar dacă nu are nimic demn de povestit după aceea despre această plimbare.

Fazos = om preocupat de a găsi ceva cît mai spectaculos, excitant, ”faze” demne de a fi povestite în societate și avînd ca scop cîștigarea respectului colegilor și prietenarilor, respect după care tînjește enorm. Preferatele lui sînt fazele din reclamele de la televizor, pe care le urmărește cu atenție sporită (și chiar se-nervează cînd reclamele sînt întrerupte de filme de exemplu), dar urmărește de asemenea și alte emisiuni inteligente, cîrcotașii de pildă, și, deși recunoaște mai greu, se uită la toate talk-show-urile mondene. De asemenea culege de pe Net faze, videoclipuri, fotografii și știri cît mai grotești. Nu are răbdare să se uite la un film, dar derulează pînă observă cîte-o scenă mai tare, pe care-o memorează prompt. Se exprimă atît la servici, dar și la terasele la care mai iese uneori (vezi mai jos) în fața unei cît mai mari audiențe iar povestitul acestor faze îi provoacă o plăcere deosebită, orgasmică, deseori folosind expresii ca „am crezut că mor!” sau „nu mai puteam!”. Are totuși un simț ascuțit al observației și e-n stare să observe-o fază în cel mai mic și banal lucru și reușește să facă imediat o paralelă, o legătură cu unul din subiectele menționate.

Terasar = persoană extrem de sociabilă, care-și petrece mare parte din timpul său liber pe la terase, cu prietenarii. În general băieții și fetele stau la mese separate, și, deși în ceea ce privește acest aspect s-a obișnuit în ultimul timp să facă compromisuri, în sinea lui se simte mai bine atunci cînd e înconjurat de persoane de același sex, ca pe vremea studenției, cînd stătea într-o cameră împuțită de cămin cu alți patru-cinci colegi de același gen, perioadă adusă des și cu nostalgie în conversație (aici ar fi necesară psihanaliza și ar fi interesant poate de încercat de adus persoana în hipnoză, pentru a vedea dacă aici se ascunde ceva – de fapt în mod cert e ceva). Alte subiecte tipice sînt: toate emisiunile de la televizor, bețiile celebre, meciuri, petreceri, excursia pe care-a făcut-o-n străinătate și pe care-o tot povestește și răspovestește, adăugînd-i, desigur, de fiecare dată cîte-un mic amănunt, apoi amintirile ne-exorcizate din copilărie și adolescență, știe prețurile la diverse produse și chiar te poate îndruma spre cele mai bune, în toate domeniile, de la hamburgeri la viloace, și, evident, bîrfe despre mai mult sau mai puțin cunoscuți de-ai lui sau de-ai diverselor cercuri pe care le frecventează. Interesant e că, deși bîrfește pe toată lumea, el totuși nu e bîrfit, poate și fiindcă este o fire atît de deschisă. Uneori se scuză că nu poate sta pînă la capăt fiindcă, zice el, mai are o terasă de făcut, un alt grup unde-a fost invitat sau unde s-a autoinvitat, făcînd astfel schimb de informații și subiecte, polenizînd discuțiile, și servind astfel drept liant social. Apropo, fetele îl consideră interesant, iar băieții – de gașcă.

Greblos = om care nu se prea prinde. Este ca grebla – trebuie să se înfigă. Deloc subtil, interpretează totul în mod literal, este incapabil să interpreteze un lucru, un film, o situație, altfel decît o vede, nu recunoaște nici o nuanță, gîndește binar și nu observă pădurea de copaci. Este semidoct sau sfertodoct, și adesea de profesie inginer. Evident că nu citește cărți, doar agregatoare de știri. Fiind încăpățînat, nu va recunoaște nici în ruptul capului că s-a înșelat, ci se înfige cu dinții în apărarea propriului argument. La glumele inteligente zîmbește ușor, pentru ca apoi să-ți livreaze, folosind o explicație de logică binară, un scenariu alternativ care va face gluma sinistră. În conversație, este lipsit de orice fel de maniere și la orice lucru pe care-l spui va simți nevoia să descopere cauza, originea, etimologia sau să-ți arate mecanismul din spate, chiar dacă acesta este evident. Evită ambiguitatea (care-l sperie) și caută mereu siguranța, fiind mereu cu picioarele pe pămînt sau în pămînt. Totuși, ia cu greu o hotărîre. Întoarce îndelung problema pe toate fețele, uneori pînă îi trece cheful de a acționa. De exemplu, cînd vrea să-și cumpere ceva, citește, scanează (greblează) întîi toate review-urile și forumurile corespunzătoare de pe net, timp de cîteva luni de zile, chiar ani (cazul Windows-ului), mereu indecis, iar apoi nu-și mai ia produsul fiindcă așteaptă versiunea viitoare, care, crede el, cu siguranță va fi mai bună, dar cu care va face la fel. Să mergi cu el la restaurant sau la cumpărături înseamnă să te înarmezi cu o uriașă doză de răbdare și de calm. Nu este nervos, așa că-l poți opri cu ușurință din debitul verbal.

Buțist = om deosebit de prost dar cu studii superioare. Unii spun că termenul vine de la "puță de bou", alții susțin că a existat sau chiar există undeva un om pe care-l cheamă Buță. Derivate: îmbuțizare = formă extrem de gravă de îndobidocire a unui individ. Buțism = lucru imbecil, spus de un buțist. I se potrivește perfect zicala: ”Cu omul prost needucat te lupți puțin și ai scăpat. Dar duci o luptă colosală cu prostul care are școală”. Are mulți idoli, de la patroni de echipe de fotbal pînă la muzicieni hip hop, pe care caută să-i imite în gesturi, limbaj și atitudine. Și, mai mult, mai grav adică, fiind și schizoid, deci neținînd cont de sentimentelor oamenilor din jur, jignește și blestemă cînd vede că cineva are principii de viață diferite de ale lui, și, apoi, în general, fiind și încrezut, vorbește tare ca să-l audă nu doar colegii de birou, dar și cei de pe o rază cît mai mare, din toate alveolele, din toate cubiculele, încît și angajații care se află într-o teleconferință într-o încăpere închisă, trebuie să meargă la geamul de pe hol ca să-i facă semne disperate să tacă. Iar el rînjește, dinadins, mulțumit că acum toți au aflat cît este el inteligent. Vorbește mult, se repetă și mai mult, și face gălăgie cît o colivie de papagali. Oamenii îl ocolesc totuși – nu are așa succes ca un terasar de exemplu. Este bine ca, înainte de-a i te adresa, să-ți face cruce cu vîrful limbii în cerul gurii, sau să-ți ții degetele încrucișate, sau să invoci o mantra, sau orice alt obicei mai știi pentru a-i mai contracara din forța malefică pe care-o împrăștie-n jurul său. În exprimare, folosește o serie de clișee, dar voi reveni în alt post cu acestea.

Vilocar(ă) = individ(ă) pentru care scopul principal al vieții, punctul central spre care converg toate gîndurile sale este construirea și/sau întreținerea unei vile/viloace, proprietate personală, situată la marginea orașului. Creierul îi este atît de preocupat cu acest plan prioritar încît orice altceva pălește în importanță și prin urmare este trecut automat în background. Ținta – viloaca – este ochiul ciclonului, al maelstromului în jurul căruia i se învîrte Viața, Pămîntul, Universul. Vilocarul știe să deturneze imediat o conversație despre orice alt subiect înspre acest ideal personal, iar orice încercare de readucere a discuției înspre altceva este condamnată de acesta imediat, ca fiind nerealistă, nepractică și deci inutilă. Nu cumva să-i povestești despre o carte sau un film, fiindcă se va uita la tine de parc-ai fi picat din Lună. În general, vilocarul pare o ființă nefericită. Are deseori necazuri fie cu muncitorii care nu i-au lucrat ca lumea un unghi la casă, pe unde i se infiltrează apa cînd plouă, fie cu prețurile materialelor care tot cresc, fie cu o țeavă care s-a spart, sau, dacă chiar ai ghinion în ziua aia, îți va spune toate problemele pe care le-a avut cu fosa, etc. Cu siguranță îți va povesti și despre cum a făcut o excursie în străinătate și de unde și-a procurat obiecte și materiale importante pentru casă și-ți va spune prețul lor exact, la centimă. Este pus la curent cu ultimele tendințe în domeniul amenajărilor și instalațiilor, de la tehnologiile simple de izolație pînă la cele mai recente descoperiri în domeniul panourilor solare sau a energiei eoliene. Se oferă să-ți dea sfaturi în domeniu, să-ți spună tips-uri, să-ți împărtășească din vasta lui experiență, chiar dacă pe tine nu te interesează și nici nu te va interesa în veci așa ceva, deși el este convins că, inevitabil, toți oamenii se vor confrunta, mai devreme sau mai tîrziu, cu astfel de probleme.