Știri de noiembrie

Nu mai știu de cînd n-am fost atît de aproape de știri ca-n luna noiembrie. Două evenimente m-au făcut din nou să citesc "presa" și să mă lipesc de televizor seara cînd ajungeam acasă, zapînd ca un potato couch, activitate pare-se obișnuită în România sau uitîndu-mă pe Net la BFMTV sau France24.

În primul rînd, evenimentele de la clubul Colectiv, care-au dus la manifestații de stradă și mai apoi la căderea guvernului. Au fost zeci de morți și răniți și în fiecare zi tabloidele (fiindcă toată presa este tabloidă) anunțau numărătoarea lor, parcă cu o bucurie ascunsă și sadică. Într-o singură zi, cam după o săptămînă, s-au stins încă treișpe oameni, de parcă ar fi hotărît, așa, în acel limbo de semi-viață în care se aflau că e mai bine pentru ei să plece de pe lumea asta. Apoi au urmat alții, cîte unul, doi, trei pe zi, pe rînd, ca și cum ar fi fost prinși, aspirați, chemați de cei care-au murit înaintea lor. Și acum mai sînt unii în stare critică. Mi-e groază să citesc știrile. Îmi amintesc cînd mergeam și eu mai demult prin cluburi, în subteranele din Lemon, D'arc și... nu mai știu cum se chemau cele din zona Unirii dar nu m-am gîndit niciodată c-ar putea fi un pericol de incendiu. Cu siguranță era și atunci, fiindcă deh, corpuția, plus acel "las' că merge și-așa" tipic est-european funcționa poate încă și mai din plin înainte de intrarea în UE, nu că lucrurile s-ar fi schimbat mult într-o țară coruptă pînă la sălbăticie, manipulată de neoliberalism, de filmele hollywood-iene și ahtiată după un venit imediat.

Manifestațiile de stradă ulterioare, cu tentă politică mi s-au părut fost ciudate. Și nu m-au prea convins. Pe de o parte mi-am zis, hei, uite oameni care nu mai cred în politicieni, nu sînt singurul care gîndește așa, credeam că opinia e clar polarizată, și totuși uite că generația asta, zisă și generația Facebook, a frecangiilor de tablete și de smartphone-uri, a păstrat latentă amintirea Revoluției și a Pieței Universității din anii nouăzeci. Pe de altă parte, uitîndu-mă mai bine, am văzut atît la televizor în București cît și live în Piața Operei ce diversitate de oameni erau acolo. În general erau tineri, destul de impertinenți, cu smartphone-uri, probabil ingineri IT-iști, fiindcă ăștia o duc cel mai bine pe-aici, mulți arborînd rînjete pe chip. Alții dansau o horă ca la fotbal după cîștigarea unui meci al naționalei sau strigau inepții ca "cine nu sare nu vrea schimbare". Nu ăsta era spiritul Revoluției, cînd oamenii chiar erau disperați și credeau într-un ideal. Mai degrabă un soi de suprasaturație datorată presei tabloide (repet, toată presa din Ro este de tip tabloid). Niciodată n-am știut sigur dacă SRI-ul continuă să manipuleze prin agregatoarele de tabloide și care ar fi scopul final (scopul l-am aflat acum) sau dacă așa zisa presă se află în halul ăsta din cauza nivelului scăzut de cultură a cetățenilor. Nu trebuie uitat că Ro se află pe ultimul loc în UE atît la nr-ul de cărți tipărite pe cap de locuitor cît și la nr-ul de cărți citite pe cap de om, motiv care cred că e decisiv în interzicerea intrării noastre în Schengen. OK, erau și oameni ca lumea, tineri intelectuali, pensionari triști, reprezentanți energici ai unor ONG-uri interesante, am văzut cîteva sloganuri f. drăguțe, f. inteligente, care m-au uns la suflet, și care dădeau în toți, includiv în Biserica Ortodoxă (Vrem spitale nu catedrale), inclusiv în dementul de fost președinte (caricaturizat în Darth Vader), cerînd "Deratizarea clasei politice", scandînd "Vrem coloană vertebrală, nu coloană oficială" (aluzie la fostul ministru de interne care cu o lună înainte folosea o coloană oficială chiar și cînd mergea acasă). Cel mai mult m-a mișcat o scrisoare deschisă (nu găsesc link-ul acum) despre un tînăr care-și duce părinții săraci la restaurant. Oh, chiar mi-au dat lacrimile! Trebuie să găsesc link-ul.

Acuma, ... oh, nu știu. Poate în urma acestor manifestații se va schimba ceva în ceea ce privește civilizația și bunul simț. Poate va determina o schimbare de atitudine, se va dezvolta conștiința socială, nu doar politică. Umanitatea! Poate. Cînd sînt mai optimist, mă gîndesc la asta.

Impresia mea despre căderea guvernului esta acesta: poate că era necesară (deși nu sînt convins) dar inutilă. Ponta abia aștepta să plece. Tot căuta un motiv, pleca des din țară, din ce-n ce mai departe, mi se pare că evenimentele l-au prins în Mexic de data asta și cred c-a fost bucuros că a găsit în sfîrșit unul. Prea mulți dădeau în el. Ponta nu e deloc un om citit, e cam gol pe dinăuntru. Însă mai și cred că în spate este totuși un om bine intenționat. Problema lui e că nu știe cum să acționeze și nici nu e susținut de oameni inteligenți. Bine că e de stînga, fiindcă eu unul cred că la noi în țară protecția socială este la pămînt, literalmente la pămînt și n-am văzut deloc măsuri de stînga. Cred că în ultimul an, de cînd a pierdut prezidențialele, și-a dat seama și unde-a greșit. A greșit că s-a înhăitat cu un partid de țărănoi și a făcut prea multe compromisuri, unele dintre ele, majoritatea, depășind cu mult bunul simț. De la liberalismul său de la șapteșpe ani, cînd a fugit la Paris și era împotriva FSN-ului a ajuns să facă atîtea compromisuri, ajutat din subteran făcînd atîtea compromisuri (inclusiv doctoratul), a ajuns în conducere, fiind convins că... așa se face, trebuie să fii șmecher, așa fac toți, fură, mint, apoi își fac cruce și scapă basma curată, altfel sînt fraieri și mor săraci. Asta în timp ce-și făceau cruce ortodoxă în fața camerelor de filmat. Tipic est-european, gîndire în alb și negru. Comportament imitat mai apoi și de stupid-people. (Apropo, Brucan s-a înșelat puțin în 1990. Nu erau 20 de milioane de stupid people în România, erau mai mult de douăzeci și două de milioane, unii dintre ei simple victime ale aparatului de îndobidocire dictatorial. Și din milionul celălalt majoritatea au cam plecat.) Și mie la servici la un interviu anual de evaluare acum cîțiva ani mi s-a spus că trebuie să fiu porc, altfel sînt fraier. Trebuie să fii incredibil de inteligent ca să poți schimba sistemul. Și să ai cu cine, dar cum în țara aflată pe ultimul loc în UE la industria cărții nu prea găsești, n-ai cum. Cum să crezi într-un guvern de așa ziși tehnocrați conduși de un inginer agronom? Pfu!

Of, și cînd totul părea că s-a mai calmat, au fost atentatele de la 13 noiembrie de la Paris, orașul meu de suflet. Încă o pată sîngeroasă în istoria și așa oribilă a acestui oraș. Niște descreierați, din nou musulmani, cetățeni inadaptați francezi, ca-n ianuarie de altfel, și belgieni precum și așa-ziși refugiați sirieni și care s-au autodetonat (ce cuvînt!) și care-au tras cu arme automate în cetățeni simpli care luau masa într-o pizzerie sau care asistau la un concert rock. O sută treizeci de morți nevinovați. "C'est une horreur!" a exclamat monsieur Hollande, ca și cum n-ar fi găsit nici un alt cuvînt mai potrivit. Mă așteptam chiar să izbucnească în plîns, dar bine că n-a făcut-o.

Cît poate fi de mare o ură ideologică! Cine naiba a înființat Isisul? Toate indiciile duc la niște grupuri obscure de fabricanți de arme din SUA. Altfel nu cred că pe niște idioți (am văzut la televizor ce tîmpiți sînt) îi duce capul să înființeze un stat, să facă afaceri cu petrol la negru ș.a. E limpede, ce naiba! Franța trebuie să scape de ei, dar în primul rînd să facă curățenie, o deratizare, în interior, dar despre asta nu l-am prea auzit pe Hollande vorbind. Poate dreapta lui Sarkozy va avea șanse mai mari, deși, doar cu gargara lui nu i-aș acorda nici lui cine știe ce credit. N-a reușit să rezolve nici problema cartierelor așa-zise sensibile, nici ca ministru de interne nici ca președinte, ceea ce e de-a dreptul rușinos pentru o țară atît de avansată ca Franța. Dar mai știi, poate reușește să coaguleze intern o mișcare... De fapt în țările civilizate lucrurile astea nu se spun cu voce tare, în presă, la televizor. Le mai citești în comentariile dure în dedesubtul cîte vreunui articol. Pînă atunci Franța bombardează poziții în Siria, ajutată de SUA și Rusia, mai mult ca lovituri de imagine cred. De văzut cum se vor înțelege cu Rusia. Deși n-aș vrea ca Franța să facă aceeași greșeală ca Napoleon, să-i aducă pe ruși în Europa. E simplu de făcut o prezicere: Siria nu va mai exista, iar zona aceea, inclusiv Irak-ul, va fi împărțită între aceste țări plus Canada și Regatul Unit, care dă semne clare că vrea să intre în joc, atrase desigur de petrol. Noi războaie, noi victime.

Multe din victimele atentatelor erau străini. Inclusiv români. Extraordinar ce mulți străini sînt în Paris. Expați, emigranți. Orașul se află încă în stare de alertă. Dar nu toți se lasă intimidați. La știrile de la France 2, o femeie spunea că ea va continua să iasă în oraș cu prietenii la un vin, la un mojito, că ăsta e modul ei de viață, nimic n-o poate împiedica. Ăsta e mediul ei, ca un pește care nu poate trăi fără apă. Apoi Bruxelles-ul a fost și mai amenințat, a fost  cîteva zile în stare de urgență, metroul oprit, școlile închise. De fapt starea de fapt e ca într-un război împotriva unui inamic invizibil, ca-ntr-un film SF horror de serie B hollywoodian. Din păcate e real.

Idei insomniace

Unele din ideile care mă împiedică să adorm. De exemplu se afirmă mereu că gradul de civilizație merge mînă-n mînă cu nivelul de trai. Ei bine, eu consider că se poate și altfel. Cred că dacă poporul este bine cultivat, civilizat, citit, nivelul de trai poate trece lejer pe locul doi ca importanță. Sau este o consecință a primei. Dar este nevoie să existe o civilizație continuă, nefragmentată de timp. E suficient o pauză de o generație, de o verigă slabă, ca lanțul să fie rupt. Recunosc, sînt un idealist. Și nu cred deloc în liberalismul economic. Cred că favorizează oamenii oribili și scoate tot ce-i mai rău din oameni. Și în fond nu ține într-o mare măsură doar de noroc? Nu mă înclin mult nici înspre partea cealaltă, adică sînt de acord cu socialismul pînă cînd ajunge să pună uneori societatea deasupra individului, lucru la care eu spun un mare-mare "nu!", eu fiind un individualist îndîrjit. Consider că oamenii sînt ușor influențabili înspre rău, pot fi ușor drogați de mass-media, după cum se vede limpede, iar ideile bune se impun doar lent, în timp. De fapt mai există liberalism? În fond, cele mai mari afaceri se fac cu statul. Și atunci au dreptate francezii să spere în statul providențial? Nu-i face asta oare pe oameni să nu-și prea mai folosească imaginația, obișnuiți să primească totul de la stat, care în fond este format tot din oameni care, fiind puși în situații extreme, ajung tot în pană de idei? Este alternanța la guvernare, stînga, dreapta, apoi iar stînga, dreapta soluția? Dar fluctuațiile nu sînt prea dure și nu se dărîmă tot ce s-a construit anterior? Ce politică favorizează mai mult arta? Poate nici una, atîta timp cît există libertate, condiție primordială. Etc.

La Pre(n)sa

Există discrepanțe colosale între presa din Franța și cea din România, la fel de clare ca gradul de civilizație al clasei sociale medii din celor două țări, însă de asemenea există și o mică legătură conceptuală. Ca să-ncep cu aceasta din urmă, ambele sînt alarmiste pînă la a provoca panică. Însă în timp ce în Ro oamenii chiar se lasă influențați de ceea ce se scrie, provocînd nevroze, depresii și pesimism care, evident, duc la tăierea chefului de a întreprinde ceva, de a lucra, în Fr oamenii păstrează o anumită distanță, știind să facă distincție între viața privată și cea relatată de mass-media, păstrînd legătura cu valorile perene: familie, civilizație (cuvînt luat în derîdere în Ro). Și nu doar cetățenii. Am avut o prietenă care a venit din Occident unde trăise vreo zece ani și odată ajunsă aici începea aceleași probleme psihice ca mai sus. Sau ca parizianul bucureștenizat de la Ambasada Franței, cînd ne-am dus să ne luăm viză de lucru, care țipa isteric la oameni pe acolo fiindcă nu stăteau frumos la rînd. Am mai observat că în Ro oamenii confundă viața personală cu cea din presă, încît acestea din urmă au ajuns principalul subiect de discuție la servici (deloc etic), în localuri și la mesele în familie. Părerea mea, de fapt ipoteza pe care-am dezvoltat-o, este că serviciile secrete (Fr e nr-ul unu mondial în materie de spionaj iar Ro e o simplă marionetă a diverselor servicii secrete, în general americane și ruse) perpetuază această panică, considerînd că acest bombardament mediatic agresiv e benefic societății, nelăsînd-o să se moleșească, păstrînd oamenii mereu alerți, fresh. Probabil niște "creiere", cu sociologia lor reducționistă au ajuns la această concluzie și au impus această stare de fapt. Și Michael Moore a prezentat ideea asta într-un documentar. Dar, mă gîndesc, pe de altă parte, poate au și ei oareșice dreptate. În fond, nu trăim într-o utopie, ci într-o lume violentă și deci trebuie să fim preveniți. Însă în timp ce în Fr acest lucru poate că are un efect, în Ro coboară și mai mult nivelul civilizațional.

Ca diferențe, în primul rînd îți sare în ochi lungimea articolelor. Atît cele din cotidiene, cît și din multitudinea de suplimente consistente și reviste care apar regulat. Explicațiile sînt simple. E bineștiut că românii nu se pot concentra, iar francezii sînt cei mai avizi cititori din lume, așa că pentru ei fiecare articol, fiecare anchetă trebuie să fie prezentate cît mai exhaustiv. Și nu se coboară la nivelul balcanic, nu prezintă zvonuri sau afirmații scoase de sub context. Nu poți duce de nas oameni care citesc cărți. În Ro în privința asta nu-i nici o scofală: faci o campanie de presă, o popularizezi și la tembelizor și lumea pune instant botul, ca peștele la undiță. Se vede că Ro are cea mai scăzută piață de carte din UE. Apoi fapul că românii pierd în mod copios timp la serviciul lor frunzărind net-ul, asta printre task-urile mici pe care le au de îndeplinit, iar francezii au printre cele mai înalte productivități din lume. Presa online din Ro e un amestec politică, monden și "faze", într-un format tabloid, echivalentul în Fr fiind poate yahoo point fr (site străin). Da, există și interse politice, ca peste tot în lume, e clar că Le Figaro e cu UMP-ul, iar Liberation-ul cu PS-ul, și ce? Doar există destule publicații de unde să alegi. Un exemplu: imediat ce France Soir a fost cumpărat de un magnat rus, tirajele au scăzut brusc iar la scurt timp și-a încetat apariția pe hîrtie. A, francezii nu au agregatoare de știri, și asta spune multe. La publicații cu personalitate ai și cititori cu personalitate. Și reciproc.

Dezamăgiri electorale

S-au împlinit douăzeci de ani de la Revoluție. Îmi amintesc foarte bine, de parc-ar fi fost ieri, cum stăteam în mulțimea din Piața Operei, cu Mama, strigînd sloganurile clasice, și asta înainte ca televiziunea să fie liberă. Aveam atîtea iluzii că în continuare va fi perfect, aveam capul plin de vise utopice, dar realitatea care-a urmat și-n care trăim și acum s-a dovedit a fi total diferită. Consideram politica ceva minor, ceva ce se rezolvă, merge de la sine. Haosul din anii nouăzeci, urmați de miserupismul primului deceniu al acestui secol mi-au lăsat un gust amar, de care m-am rupt la un moment dat, dar care, cu ocazia acestor alegeri, mi-a revenit. S-a început greșit atunci. Cred că cel mai bun președinte pentru România ar fi fost Ioan Rațiu. Un mare patriot, și nu spun asta doar în sensul răs-uzat de presă. Ce păcat c-a murit! Era clar că nu va cîștiga în 90 în fața lui Iliescu. Eram prea mic ca să votez atunci, deși tare-aș fi vrut! Sincer, deschis, cu tradiționalul papion. L-am revăzut într-un documentar la tv, de curînd. Era în timpul celei de-a doua sau a treia mineriade, în Parlament, vorbind minerilor – care erau de partea lui de data asta, după ce cu cîțiva ani înainte l-au agresat – îmbrăcat în costum negru, cu cămașă albă, părul alb, vorbind masei cenușii, murdare, spunîndu-le cu accentul său englezesc ceva de genul: "dacă vreți să schimbați ceva, mergeți și exprimați-vă la vot!”. A fost un moment absolut emoționant, o lecție de democrație care pare atît de simplă acum, dar abia atunci începeau minerii (și nu numai) să "vadă", ca și cum un nerv care era amorțit a încept să simtă. Ca și atunci cînd îți pui pentru prima oară ochelari și începi să vezi deodată toate detaliile cu o acuitate pe care n-o bănuiai. El trebuia să candideze și-n 92, și după aia, și nu geologul universitar, Constantinescu, influențat de formația sa din țară. În fine.

Ciudat că după atîta timp, românii nu s-au învățat minte. Pentru că a cîștigat iarăși populismul. Dar cei care m-au dezamăgit cel mai mult au fost cei din Diaspora, cele 147 de mii de votanți de fapt, și destul de mulți intelectuali care lucrează în diverse instituții ale statului, pe poziții bine plătite, deveniți apărători ai slujbelor și implicit ai orînduirii actuale.

Am observat, din multe discuții pe care le-am avut pe diverse forumuri, că cei din Diaspora română trăiesc încă într-un trecut plin de frustări de care nu s-au desprins. Nu sînt puțini cei inadaptați. Dacă mergi într-o țară civlizată cu scopul exclusiv de-a face bani, te dibuiesc, te simt imediat cei de-acolo, și ești automat exclus din societatea lor. Destui încă vor să se-ntoarcă după ce și-or face o sumă care să le permită un trai lipsit de griji – deși nu prea înțeleg ce înseamnă asta, se știe – cu cît ai mai mult, cu atît vrei și mai mult, dar mă rog. Dar ei nu știu ce înseamnă stînga. Au plecat tineri, sănătoși, s-au bazat exclusiv pe muncă, nu au beneficiat de nici o protecție socială. Am observat că mulți nici n-au habar ce-nseamnă aia. Se consideră mai inteligenți ca cei rămași acasă, deși-s curios cîți dintre ei au votat cu Iliescu mai demult. Sau poate-au devenit abrutizați de atîta muncă. Cum ar putea să știe situația din România mai bine ca noi care trăim aici și care simțim pe pielea noastră cum e să stai cu un președinte ca băsescu, un bădăran, care împroașcă și propagă bădărănia în jos în toate straturile sociale. Se spune că de la depărtare lucrurile se văd mai bine. Dar nu se văd și cozile la medicamente la care stau pensionarii, la fel, după douăzeci de ani de la Revoluție? Cum să oberve atunci lucrurile mai fine? Tendințele dictatoriale (gen Putin), desființarea uneia din camerele parlamentului, ignorarea sistematică a majorității, noțiunea de jucător (cu cine se joacă, cu noi?), scandalurile la nivel de politcă de stat, cînd, se știe, un președinte trebuie să fie negociator. Banii pe care îi trimit emigranții în țară au ridicat într-adevăr România, nu guvernarea pedele-ului, dar, pe de altă parte, lucrul ăsta a transformat economia într-una bazată pe consum. Ne-am întors în trecut, în trecutul din care unii din cei care-au votat încă mai trăiesc. Mai demult Diaspora era formată din intelectuali, disidenți, oameni care aveau un ideal. Acum, cu exodul din deceniul trecut, cînd toată lumea visa să ajungă dincolo, și plecarea masivă de după 2002 cînd s-au desființat vizele spre UE, s-a dat deci liber la emigrarea economică, spre care s-au îndreptat oamenii harnici care nu-și aveau evident locul într-o Românie postdecembristă. Hei!, și eu eram pe punctul de-a pleca, și, după cum stau lucrurile acum pe-aici, nimic nu-i exclus! Dar din păcate au ajuns acolo și toate sucursurile societății. Ne-am îngrozit cînd am auzit lucrurile oribile făcute de romînași în Italia în anii trecuți. Există sate aproape golite în Ro, după cum există destule comunități de zeci de mii de români în Spania, Italia, multe formate din oameni mai de la coada vacii. Și materia cenușie și semidocții. Și dacă tot l-au revotat, de ce nu s-au întors acasă pîn-acum? Dacă nu era Diaspora, și dacă n-ar fi fost fraudele STS-ului, am fi avut alt președinte. Am fi dorit România Bunului Simț a lui Crin, deși sînt sigur că n-ar fi reușit s-o creeze. În loc de asta ei au contribuit decisiv la România bădărănistă. Au ajuns cei din țară mai deștepți ca cei care trăiesc dincolo? După nivelul abject al discuțiilor de pe forumuri aș spune că poate că da. Nu eram deloc entuziast cînd vedeam prin Occident români, ba chiar aveam un soi de reținere inexplicabilă, instinctuală. Acum știu de ce.

Intelectualii rinocerizați. Încă nu-mi vine să cred ce a declarat Patapievici despre Geoană. Tocmai el! Și în timp ce era-n Spania. Ce naiba se petrece cu românii care ajung acolo? Da, ca director al Institutului Cultural Român are un post super bine plătit, cu mii de euro, din banii noștri, plus deplasări prin străinătate pe la diverse congrese, seminarii scriitoricești, manifestări artistice (și acolo, unele cu scandal, ca anul trecut la pavilionul ICR de la New York). Și acum, uite ce viață frumoasă duce și ce bătrînețe liniștită și-a asigurat! Și nu trebuia decît să pupe un funduleț! Apoi hop și Cărtărescu, gibonul calofil, dar pe ăsta oricum nu-l puteam suferi – un scriitoraș profesoraș la Universitate care scrie pseudo literatură autoreferențială vulgară. Dar de Mircea Mihăieș – care acum cîțiva ani, într-o carte scrisă cu Tismăneanu, l-a făcut pe băsescu marinar slinos iar acum le adresează același tip de expresii jignitoare lui Crin și Geoană? Ce-au pățit oamenii ăștia? Au nevoie atît de disperată de bani, au ceva probleme-n familie? Sau au ajuns la o vîrstă cînd se simt secați și că oricum ceea ce au scris s-a dovedit a fi de slabă valoare? Sau nu, poate că fac un joc dublu – dar pentru cine și pentru ce? Li s-a pus pistolul la tîmplă? Dar atunci nu diferă cu nimic de cei de dinainte de 89 care compuneau ode conducătorului iubit. Sau există un dușman pe care eu nu-l percep, invizibil? Oricum, sînt trist și scîrbit de astfel de atitudini. Hai să fi fost niște semidocți, niște pseudo-intelectuali, ingineri, aș mai fi înțeles. Dar nu de la cei pe care i-am admirat și citit. Mă gîndesc serios să-mi arunc toate cărțile lui Patapievici și Mihăieș pe care le am în bibliotecă – încă mă mai gîndesc, sau aștept o dezmințire de la primul și o justificare de la al doilea, deși a trecut destul timp, și nu prea mai sper. Ce bine că nu sînt toți așa! Ce bine că mai există o Doina Cornea – considerată dușman ai poporului acum douăzeci de ani, se află acum de aceeași baricadă, dar de data asta împotriva unor adversari mult mai parșivi: nu doar politicieni, dar și mare parte a poporului și a intelectualilor rinocerizați de dreapta cu tendințe extremiste. Nu și Dinescu, ăsta se dovedește a fi un țăran, un vulgar, nu pot fi defel de acord cu el. Bunul Simț a pierdut încă o dată în România. Păcat.

Prezidențiale 2009

Nu credeam că mă va mai interesa vreodată politica. În special cea internă. Asta după atîtea și atîtea speranțe urmate de tot atîtea dezamăgiri. Anul trecut nici n-am fost la locale – mi s-a părut inutil. Și totuși anul acesta electoralele m-au "prins". Campania a început lent. Orașul s-a acoperit treptat de afișe electorale. Pe de-o parte era Băsescu, de care m-am săturat. Scandaluri, corupție, bădărănie, (imitate și de populație) reforme minuscule – nici o autostradă terminată de exemplu, și un mare zero în ceea ce privește protecția socială. Iar intrarea în UE ne-a adus scumpiri și prețuri pe alocuri chiar mai mari ca-n Occident, precum și o invazie de produse de proastă calitate în hyper și supermarketuri, care dincolo nu se vindeau, așa că era clar de ce am fost acceptați acum doi ani: le trebuia un coș de gunoi. Eram curios să văd cine era de partea cealaltă – Crin Antonescu de la PNL și Geoană de la PSD. Îi cunoșteam întrucîtva, am văzut că s-au mai maturizat, dar nu-i consideram pe niciunul prea potrivit. Eram hotărît să nici nu merg la alegeri, zic mai bine stau în casă, că tot nu conta. Ceva totuși mi-a atras atenția – România Bunului Simț a lui Crin. Hm, mi-am zis – poate, deși e liberal, iar ideile mele din ultimul timp au virat bine de tot spre stînga. Idei nu partide. Stînga era însă reprezentată de Geoană, dar el avea ca balast atît moștenirea roșie cît și cea coruptă a anilor nouăzeci, deși în afară de cîțiva, un Iliescu ajuns la 80 de ani și încă vreo cîteva personaje dubioase, la fel ca-n orice alt partid, s-au mai schimbat și ei. Reclama e sufletul comerțului iar la tv-ul era greu să-i ocolești. Nimeream mai mereu peste dezbateri pe diverse canale. Primeam în cutia poștală add-uri electorale "inteligente", unele nu-ți spuneau cu cine să votezi ci cu cine să nu. Treptat am început să citesc știri și în pauzele de la servici, înlocuind cărțile. Contează pînă la urmă atît de mult culoarea politică sau conceptul? Care e soluția ieșirii din criză: stînga sau dreapta? Nu statul? Toți mi s-au părut siguri pe ei și decenți pînă la un punct: atacurile la adresa actualei guvernări pe de-o parte și pe de altă parte la adresa așa zișilor moguli pe de alta. Abia în timpul confruntării finale pentru primul tur m-am hotărît să-l votez pe Crin. Mi-am adus aminte de cartea lui Alexandru Paleologu, "Bunul simț ca paradox" și atunci m-am gîndit: da, în România bunul simț este un paradox și totuși, cu toate ideile mele de stînga, paradoxal deci, votez cu dreapta. Și iată-mă în ziua alegerilor, ieșind afară, umplîndu-mi plămînii cu aerul proaspăt al democrației, prinzînd vibrațiile bune ale tradiției și libertății, îndreptîndu-mă la vot. Pfaaa! Iarăși m-am ambalat degeaba după aia urmărind nerăbdător rezultatele exitpoll-urilor! Crin a obținut doar 20 de procente. Eu de obicei nu prea scriu comentarii pe site-urile ziarelor, dar de data asta am postat sute cred, de comentarii, la început obiective, apoi din ce în ce mai veninoase, așa cum făceau mai toți acolo. După care am zis că nu mai merg la turul doi. Dar tocmai ce mă încălzisem iar distracția adevărată tocmai începea.

Crin i-a dat imediat după voturile lui Geoană pentru turul doi, deși aș fi bănuit că dreapta trage la dreapta. Cum să votez cu roșii ăștia care ne-au frînat țara timp de zece ani? Dar nici cu Băse nu mai voiam, l-am văzut de ce e-n stare. Iarăși o alianță dreapta-stînga? De ce nu? Am stat să mă gîndesc, și m-am tot gîndit. O alianță necesară pentru a preveni o dictatură. Susținută de Bunul Simț. E un Yin și Yang, un echilibru. Cum spunea Rushdie, creația apare prin pătrunderea noului în vechi, deci prin amestecul celor două. Și ce dacă Geoană-i mai slab? Da, nu vreau un produs al mass-mediei, niciun produs de consum de masă. Vreau un președinte cu slăbiciuni pe care să le cunosc. Un om. Se vedea că Băse e mai abil, dar în fond venea după un mandat de cinci ani. Iar Geoană a făcut cîteva greșeli mari. Unu: a semnat pactul ăla nefericit de reconciliere cu PNL și cu Ciuhandu la Timișoara, pentru care a fost huiduit de cîțiva – eveniment mediatizat excesiv și care a rupt echilibrul multora din cei care ezitau încă. Și doi, la confruntarea televizată în care a recunoscut că a fost în seara precedentă la Vîntu. Ce naiba căuta acolo? Adică întreaga campanie împotriva lui s-a bazat pe legăturile cu așa zișii moguli, și el merge acolo cu o zi înainte? Eveniment speculat de Băsescu imediat, și susținut cu voioșie de prostime, care au văzut în asta marele pericol al țării. Evenimentul ăsta a rupt practic țara-n două. Și a pus-o pe un butoi de pulbere. Dar în țara asta populismul are rădăcini adînci și constituie încă principalul criteriu al alegătorilor. Și la fel insesizarea nuanțelor. Și lucrul acesta se vede mereu. Duminică seara, la ora nouă, trei exit poll-uri din patru îl dădeau cîștigător pe Geoană, și cu rezultatul ăsta, liniștitor, m-am dus în noaptea aceea la culcare. Cu asta și cu imaginea lui, țopăind copilărește, emoționat, (acuzat după aia, de parcă n-ar avea voie să se bucure). Dar, din păcate, a doua zi de dimineață, cînd m-am trezit, am văzut la teve că situația s-a inversat, lucru care m-a înfuriat foarte tare și timp de vreo două săptămîni am fost în starea asta. Și totuși Geoană a cîștigat majoritatea voturilor exprimate la alegerile din țară. Cea care a decis însă a fost Diaspora, foarte mulțumită se pare de situația din țară (de ce nu s-or fi întorcînd?) care a votat cu dreapta și implicit cu bădărănia. Iar Bunul Simț ... ei bine, a pierdut, ca întotdeauna în țara asta. Au urmat scandalurile privind o eventuală fraudare a alegerilor – lucru foarte posibil, pentru că, de exemplu, anul trecut la locale, după exit poll-uri stînga avea 7% avans, iar a doua zi, situația se inversase, dreapta avea 2% avans, după care, seara, probabil temîndu-se că e prea cusută treaba cu ață albă, s-a revenit la un plus minus 0.5 %. Și acum cinci ani, cînd s-a anunțat fifty-fifty, și s-a grăbit să declare că a cîștigat. Am aflat că sistemul informatic e făcut de STS, care în mîna SRI, condus la rîndu-i de președinte. Mie mi se pare mai mult ca suspect. S-a făcut contestație, s-au renumărat voturile nule dar a ieșit tot el. Lui Geoană i s-au pus în cîrcă și două filmulețe, unul difuzat pe net (poate adevărat, poate nu) și un altul, referitor la o presupusă felație, sugerat vai!, de însuși Patapievici (!), devenit suporter după ce i s-a dat directoratul Institutului Cultural Român. Iar Curtea Constituțională, formată, i-am văzut, din niște babalîci bețivani, plătiți regește, asigurați că nu li vor scădea salarile, au decis acreditarea. Ca-n piesa lui Cohen, "Everybody Knows". Și astfel povestea s-a terminat, Băsescu reales, iar țara a intrat (la propriu) în nămeți iar știrile de la televizor nu mai contenesc vorbind mai mult despre valul de frig care s-a abătut și troienele care-au blocat drumurile decît despre ce-a fost. O amintire ce se estompează într-o flacără violet.

Im November

M-am gîndit să scriu aici mai concret și mai detaliat despre ce s-a mai întîmplat în luna ce tocmai a trecut, noiembrie.

Să încep cu vremea. M-aș fi așteptat la o vreme mai caldă, sau mai bine spus, speram la o vară indiană, cam ca anul trecut pe vremea asta. Dar a fost în general frig, uneori temperaturile coborînd pe la unu-două grade Celsius, așa că am purtat jacheta de iarnă și mi-am luat o căciulă. Am avut și multă ceață în cîteva rînduri, dar o ceață grea, groasă, care a înconjurat orașul, persistentă cîteva zile, și care mie unul cel puțin chiar mi-a plăcut. Ceața are ceva magic, ceva ireal, parcă se estomopează granițele dintre realitate și imaginație, mă face să mă simt pe tărîmul basmelor cu elfi. Îmi place ceața în special dimineața, cînd mă trezesc cu greu, ca de obicei, și în drum spre servici îmi simt mintea mai lucidă față ceea ce văd în jurul meu. Iar noaptea, luminile reclamelor de neon, ale lămpilor publice și mașinilor de pe străzile orașului sînt difuze, ca într-o pictură impresionistă. Au fost și cîteva zile calde, cu vreo 10-16 grade, cu soare, ceea ce e derutant, pentru că parcă nu mai știam ce urmează, primăvara sau iarna. Dar azi e deja întîi decembrie, și primele reclame tv cu sărbătorile de iarnă le-am văzut acum mai bine de-o lună.

Evenimentul cel mai important în luna trecută a fost operația lui Mama. Cine spune că o operație de varice este ușoară, înseamnă că ori este un chirurg experimentat, ori nu știe ce vorbește. Plănuia ea de mult s-o facă, pentru că începuse s-o și doară piciorul, dar, avînd o neîncredere față de medici și față de chirurgi în special, pe care mi-a transmis-o din păcate și mie, a tot amînat-o cîțiva ani. Acum, a mai căutat ea pe Internet, cum face omul în ziua de azi, doctorul a asigurat-o că va fi ușor, dar emoțiile au fost mari, și din partea ei dar și din partea noastră. Nu-mi place să mă gîndesc la operații, să văd sau să aud măcar de sînge, sau durere fizică. Mă ia cu leșin cînd mă gîndesc cum i s-a făcut anestezie în coloana vertebrală, apoi cîteva tăieturi una în zona inghinală, altele le picior, și sus și jos, pe unde, din cîte-am înțeles i-a scos o venă cu varice și i-a înnodat-o de alta, bună, nu, nu știu dacă așa, dar mă rog, ceva de genul. Dar, la scurt timp de la operație, care a durat cam o oră, am putut vorbi cu ea la mobil. În fine, a stat în spital cîteva zile, noroc că a avut cu ea o prietenă care a fost lîngă ea și a ajutat-o. Acum poate să meargă, deși la început șchiopăta, poartă un ciorap special, ba chiar merge și la Mall. Partea nasoală e că mai trebuie să-i cauterizeze ceva acolo, cîndva. Și că varicele pot reveni. Ce meserie diferită este aceasta de chirurg, față de ceea ce fac eu! Pentru ei operațiile nu sînt ca simple fault report-uri, cu gravități diferite. Și responsabilitățile, (viețile oamenilor), sînt imense față de ale mele. Am auzit acolo la spital că unii stau într-o operație și cîte zece ore. Și se cîștigă bine, primesc o mulțime de bani (neimpozabili) și își îndrumă copiii să ajungă și ei medici, nu ingineri sau altceva. Trebuie să remarc din păcate și delăsarea din spitalele din Ro, precum și răutatea personalului, faptul că dacă nu dai bani, (la toți, și la asistente), nu te bagă nimeni în seamă. Ce deosebire față de Franța de exemplu, unde acest lucru nu e de conceput! Adevărata Europă e totuși departe!

La servici a continuat haosul. S-a înființat un sindicat care a organizat, acum vreo trei săptămîni, un protest în fața sediului central, la care am fost și eu, dar la care nu am stat mult, pentru că mă dureau efectiv timpanele de trîmbițele, sirenele și fluierele colegilor de acolo. La noi la poartă, diminețile, primeam foi volante din partea sindicatului, din acelea verzi, ca în Franța, cu îndemnuri, avertismente, (oprirea outsursării activităților înspre Asia), asigurări în caz de una-alta, sporuri, prime. Semnarea ccm-ului s-a amînat, din cauză că managementul într-o zi era de acord, în alta nu și o țineau tot așa, probabil o tehnică veche, studiată și folosită peste tot. Totul a culminat săptămîna trecută cu o grevă de două ore. Dar grevă – grevă, adevărată, cu foi de prezență, pentru că în timpul ăsta nu ești plătit, cu sloganuri și tot tacîmul. Am aflat că și ccm-ul ăsta costă, a fost redactat de o firmă de avocați, și de asta au nevoie de oameni cît mai mulți înscriși în sindicat. Poate și ca să-i atragă, au apărut zvonuri amenințătoare privind desființarea altor departamente. Nouă ni se dau asigurări, ferme!, că, din contră, se vor aduce activități noi, dar ... cine știe? Lumea e îngrijorată. Cum naiba să mai lucrezi așa? Și francezii, cel puțin la proiectul nostru, fac presiuni. Ieri de exemplu trebuia dat go nogo -ul pe un release, și au ales exact ziua de dinainte de sărbătoarea națională, după ce, printr-un mail intern, angajații au fost încurajați să-și ia cîte o zi liberă, ca punte (din zilele rămase, evident). De fapt eu cred că mai tot timpul la noi exista aceast stres, această persiune, o luptă surdă între site-uri, al nostru și cele de dincolo, o concurență tîmpită din cauza imaginii pe care o au românașii dincolo.

Mai scîrbos ca asta a fost doar politica. Am avut alegeri prezidențiale. Jalnice. Fără entuziasm, cu atacuri sub centură, glumițe de prost gust. Dar m-am dus la vot totuși, și voi merge duminică și la turul doi, deși nu știu pe cine-o să votez atunci. M-a atras sloganul Crinului, "România bunului simț", deși el ca om nu prea le are, carevasăzică. Și e și liberal. Enfin, doar e om politic, dac-ar fi inteligent ar face altceva, ar lucra poate de exemplu. Băselu are tendințe dictatoriale evidente, controlează strîns serviciile secrete, și mai e și bădăran. Plus că n-a făcut nimic în cinci ani, decît pentru el. Iar Geoană, deși decent, și de stînga, poate că e un reprezentant al "ancien régime", sau poate o marionetă a rușilor. Poate nu. Toți au papagal și au o gașcă de indivizi dubioși în spate, care-i susține, și care arată ca niște pirați care rînjesc, doar că-s îmbrăcați în costume. Imediat după anunțarea estimărilor primului tur, din primul minut chiar, am stat cam o oră pe Internet postînd comentarii la articolele abia apărute, care se actualizau periodic. Este oare bunul simț o cauză pierdută în România? Poate că da.

Dar nu vreau să mă mai gîndesc acum la asta; am acum cîteva zile libere și vreau să mă relaxez. Alte evenimente care-au mai fost – s-a deschis acel spațiu extins al Mall-ului. În primele zile era super aglomerație, atît pe străzile care duceau acolo, și pe care mașinile mergeau bară la bară, ca atrase de un magnet, cît și înăuntru, mai ales la Auchan. Hm, ce interesant că a venit Auchan-ul în Timișoara! Sună așa de ciudat să spui „Hai să merem la Auchan!”, știi, de parc-am fi în Franța. Impresie întărită și de un deloc de neglijat miros de gaze de eșapament din interior, fiindcă are și parcare subterană. Acum cîțiva ani nici nu mă gîndeam la posibilitatea asta iar acum văd de pe geamul meu, noaptea, cîteva litere luminate cu roșu din numele firmei (literele din mijloc). Dar n-am mai văzut așa aglomerație ca-n prima zi, cînd nici nu mai găseai cărucioare. Acum s-a normalizat. Îmi place să văd acum prin Mall mai mulți oameni cu plase în mînă, și mai puțini din cei care se plimbă braț la braț, ca pe Corso. Din păcate, la etaj, din nou plin de cafenele de snobi și labagii, unde se fumează. Am simțit un miros fum de țigări și în Cărturești, mutat și el într-o nouă locație de acolo, cu aceeași suprafață.

Tot din luna noiembrie am reînceput să mă uit la filme românești, asta după o pauză de cîțiva ani. Atît la cele de "dinainte" dar și de "după". Ce mă enervează să văd cum se chinuie regizorii și scenariștii să surprindă realitatea imediată, să o transpună în film, ca o oglindă. Și nu reușesc, evident. Sau poate nu înțeleg eu, cine știe cum vor rămîne în istorie aceste imagini, poate cîndva le vom privi cu drag. Dar eu mă îndoiesc. Ca să fac de exemplu o paralelă cu literatura. Spunea Salman Rushdie în cartea sa "Patrii imaginare" ca e greșit să vrei sau să ceri să creezi ficțiuni tipice sau reprezentative. Astfel de opere sînt moarte. Zice așa: "caracterul viu al literaturii rezidă în natura sa excepțională, in faptul că reprezintă viziunea individuală, idiosincrazică a unei singure ființe umane, în care, spre marea noastră încîntare și surprindere, s-ar putea să ne găsim reflectată propria imagine. O carte e o versiune lumii." Și, fiindcă vorbeam de Rushdie, trebuie neapărat să amintesc prezența lui în România, luna trecută. Cică se estimează că s-au vîndut 400.000 de cărți ale lui la noi în țară. Evenimentul a fost reflectat puțin în presă (cîteva interviuri luate de cîțiva jurnaliști dîmboviței, cu întrebări absolut tîmpite), mai deloc la tv (cine știe, poate mai încolo) doar puțin pe cîteva bloguri. Am observat că avem bloguri interesante despre literatură, cu păreri cu care sînt deseori în dezacord, dar unele-s chiar faine, despre cărți, de pe la noi. Și măcar îți deschid pofta de citit. Ca să atragi cititorii îți trebuie un marketing la fel de agresiv ca și la celălalte produse, e simplu. Aici statul ar trebui să intervină. Adică și aici.