Bilanț 2023

Au fost cele două călătorii, cea din primăvară, de o săptămînă, în Sudul Italiei și apoi cea de patru zile la Veneția - despre aceasta din urmă am scris în luna august. Sigur, sînt elemente de mîndrie acum cînd stau uitîndu-mă în urmă, dar acolo am avut de-a face cu oboseala (nu prea mai rezist atît de bine de dimineață pînă seara în picioare) și cu un sentiment distinct de solitudine, deznădăjduire, care mergea uneori pînă la a mă simți ca un intrus, oricît de mult aș iubi călătoriile culturale. Asta nu o înțeleg. Așa cum nu înțeleg de ce n-am prea vrut inițial să merg și m-am tot gîndit să-mi anulez rezervările, dar bine că n-am făcut-o. Și tot așa cum nu înțeleg anumite gînduri pe care le-am avut acolo, acelea de a nu mai avea aceste experiențe, și că poate a sta acasă, citind cărți sau uitîndu-mă la ceva, ar fi fost mai bine pentru mine. Ori este vorba doar de singurătate, care se resimte mai ales printre atîția oameni, sau n-am fost pregătit mental înainte, n-am citit destul în prealabil, deși nu știu de ce să fi fost nevoie să mă pregătesc, din moment ce doar cu cîteva luni în urmă mi se părea că îmi este clar ce doresc. Așa că nu sînt sigur dacă anul viitor voi mai merge undeva, poate doar puțin, doar de dragul de a călători cu trenul.

La servici am avut de-a face cu un proiect în care nu prea cred și a trebuit să-mi împing voința la maxim ca să lucrez la el. Asta mi-a cam erodat încrederea în mine. Iar nervozitatea și stresul mi-au diminuat capacitatea de concentrare. Apoi, din cauza rezultatelor financiare ale companiei, s-a anunțat că anul viitor vor avea loc destul de multe disponibilizări. Sînt îngrijorat. Există vreo două, trei firme în oraș care ar părea că mi s-ar potrivi, m-am tot gîndit dacă să-mi schimb job-ul. Principalul avantaj aici e că am mai multe zile de concediu, deși dacă nu mai sînt hotărît să plec undeva, n-ar prea conta, dar pe de altă parte sînt bune și zilele libere. Și stresul de aici la servici ar fi putea fi compensat în altă parte, ceea ce poate n-ar face diferența. Însă mai e și criza asta economică, și nimic nu mai e sigur, nicăieri, așa că n-aș vrea să dau vrabia din mînă, cum se spune. A, și ar trebui să studiez mai înainte, dacă tot schimb profilul. Mi-am făcut un plan de training, dar cînd să-l mai pun în aplicare, dacă seara sînt obosit și mai vreau să fac atîtea lucruri, cînd să citesc de exemplu. Am continuat să vin la sediu, dar nu mă prea întîlnesc cu mulți colegi, majoritatea lucrînd de acasă. Parcă nu mai e aceeași companie.

Anul acesta am văzut peste o sută de filme. Destul de puține dintre ele au fost filme franceze, față de anul trecut - mi se pare mie sau serviciile de streaming încep să le cam scoată din grilă? Bine că mai sînt difuzate uneori și pe TV5 Monde. În rest am vizionat mai mult filme europene. Cîteva filme scandinave, ca de exemplu seria de filme cu Stieg-Helmer, apoi cîteva filme italiene, cu Monica Vitti, dar și contemporane, acestea din urmă mai mult pentru atmosferă și locații și cîteva filme britanice mai vechi. La cinema am fost o singură dată, la Indiana Jones și cadranul destinului. Mie mi-a plăcut, orice s-ar zice. Apoi, eu nu mă prea uit la seriale. Totuși am cîteva pe care le urmăresc. A fost Mandalorianul, o pierdere de vreme, dacă nu făcea parte din seria Star Wars nici nu m-aș fi uitat. La fel Ahsoka. M-am mai uitat la Omul din Castelul Înalt, o pierdere și mai mare de vreme, dar fiind fan a lui Philip K. Dick mi-am zis să încerc. Dar nu s-a meritat. Mie niciodată nu mi-a plăcut Ridley Scott cu filmele sale violente, sîngeroase: Alien, 1492, nici măcar Blade Runner. Poate acum cu foarte controversatul Napoleon au început oamenii să-și dea seama ce fel de om este. Am continuat să mă uit cu drag la Toate viețuitoarele, mari și mici, sezoanele 3 și 4, la ultimul episod chiar săptămîna asta, pe canalul Epic Drama. Și Doc Martin, ultimul sezon, pe care mi l-am descărcat de pe Piratebay, că altundeva nu l-am găsit. Ce bine-ar fi dac-ar mai fi încă un sezon măcar! Mai e loc. Apoi mi-a plăcut în mod deosbit Lucky Hank, realizat după cartea lui Richard Russo, Straight Man. Îmi aduce aminte de Michael Douglas în Wonder Boys, unul din filmele mele favorite din toate timpurile. Asta în ciuda unor elemente de corectitudine politică, dar ce să-i faci, asta e cenzura mondială în secolul 21. Ca și în mini-seria TV engleză de șase episoade Les Misérables de acum patru ani, difuzată în premieră la noi, recent, tot pe Epic Drama. Și am încept să mă uit la Star Trek-uri, în primul rînd am devorat cele 30 de episoade din Picard, de pe Prime Video, apoi imediat am început să mă uit la Next Generation, Voyager și Enterprise, pe Netflix. Pe acesta ultimul l-am pus pe pauză după primul sezon, dar cu primele două continui în paralel. Dacă cineva mi-ar fi spus acum un an că m-aș mai uita la aceste seriale, aș fi rîs. Dar uite că s-a întîmplat, nu-mi dau seama cum. Poate nostalgia după anii nouăzeci, așa cum m-am mai uitat la alte seriale și filme din acea perioadă. Am scris puțin și despre asta aici, în luma mai. De ce doar acestea? Pentru că ele sînt 'de-pe-vremea-mea'. Le vizionez și, cum să spun?, simt că sînt din acea perioadă și deci cumva astfel simt că o retrăiesc. Poate nu-s prea normal, nu știu.

Mi-am cumpărat peste o sută de cărți anul acesta, deși mi-am propus să nu-mi cumpăr mai mult de două pe lună, și prima dintre ele a fost abia la sfîrșitul lunii ianuarie - mai mult n-am putut să mă abțin. Pe la începutul anului m-a intersat mitologia, am citit cîteva cărți, cele două apărute împreună: de Edith Hamilton și de Annette Giesecke, mi-am mai luat cîteva romane contemporane cu subiecte mitologice, fiindc-au apărut o mulțime, dar acum subiectul parcă nu mă prea mai atrage. La fel cum prin vară m-a apucat chef să citesc un John Le Carré și mi-am procurat vreo 15 cărți ale lui (bine că există tradus la noi, și e disponibil). Dar parcă acum nu mă mai interesează. Și în fiecare an redescopăr autori de care am fost interesat mai demult, dar n-am mai continuat să le mai citesc alte cărți. Așa s-a întîmplat de exemplu anul acesta cu Jonathan Coe, mi-am comandat de pe net de pe unde-am mai găsit cărți ale lui, și i-am mai citit trei romane. Mai am două, pentru că nu-mi place să citesc două romane aceluiași autor unul după altul, ci las să treacă un timp, o lună, două, sau mai mult între ele. Scriitoare citită în premieră: Fiona Davis. După ce m-am întors din Italia și am intrat în cîteva librării Feltrinelli, mi s-a retrezit interesul față de cărțile lui J.K. Rowling. Dar în special față de J.R.R. Tolkien (Silmarillion, Povești neterminate, Copiii lui Húrin) și cărți despre el: i-am luat Biografia, de Humphrey Carpenter, apoi două excelente cărți de John Garth și două de Tom Shippey, nu le-am citit pe toate încă, dar anul viitor chiar mi-am propus să le termin. În toamna asta a apărut o ediție extinsă a scrisorilor lui Tolkien, la HarperCollins, trebuie să mi-o procur asap. Așa cum mi-ar plăcea să citesc (și să le am și să am timp să le citesc în același timp) toate cele 12 volume din The History of Middle-Earth. Nu știu exact de unde voi face rost de ele, pentru că din păcate Book Depository s-a închis anul acesta, la noi piața nu cere deci nu se aduc, iar Amazonul are prețurile de livrare de speriat. Am mai citit ceva de Rachel Cusk, una din autoarele contemporane pe care-o admir, în special The Last Supper: A Summer in Italy. Iar în toamnă am reînceput cu Shakespeare. M-am cumpărat vreo zece cărți de studii shakespeareane de pe Net, două biografii, una de de Peter Ackroyd și alta de Stephen Greenblatt (mai aveam acasă încă două de Jonathan Bates iar anul acesta la și la noi a apărut una de Bill Bryson), plus This is Shakespeare de Emma Smith și butucănoasa Shakespeare After All de Marjorie Garber. Cîteva cărți introductive de la Cambridge University Press (nici nu auzisem de editura asta, scoate un fel de manuale pentru studenți). Și cea de la DK, nu-mi plac neapărat cărțile lor schematice, dar în cazul acesta, cu piese avînd atîtea personaje și relații complexe între ele, chiar ajută. Și mi-am propus ca anul viitor să citesc vreo 15 piese și apoi să le studiez. Și de fapt și să recitesc cîteva. Of, am atîtea planuri! Dar despre planuri altă dată.

ReStart Trek

Acum cîteva săptămîni, la începutul unui week-end prelungit, mă aflam în fața televizorului căutînd un film pe un canal de streaming, cînd mi-a atras atenția, nu știu de ce, Star Trek: Picard. Mai auzisem de el, desigur, chiar îl urmărisem pe Patrick Stewart în pandemie citind din sonetele lui Shakespeare pe rețelele de socializare. Însă acum de fiecare dată treceam repede peste el cu telecomanda, eu avînd cu totul alte preocupări: istoria, literatura, călătoriile. Pur și simplu nu mă mai interesa franciza, și asta încă din facultate, demult, mă cam plictisisem de el, cu tentele lui didactice, cu întîlnirile cu ambasadori sau ușile acelea care se închideau și se deschideau cu un fîșîit, deși filmul Generations din 1994 chiar mi-a plăcut foarte mult (acela a fost și unul dintre puținele filme pe care le-am văzut la cinema în perioada studenției). Și nici literatură SF nu mai citeam de puțin după ce-am terminat facultatea. Cu cîteva zile înainte citisem ce încîntat era cineva pe FB de final. De data asta însă am zis să încerc. Și m-a prins imediat. Atît de mult încît am terminat toate cele treizeci de episoade în puțin peste o săptămînă (nu voiam să văd mai mult de trei, maxim patru pe zi, ca să las timp să diger ca lumea). Și de-atunci am început să mă uit la episoadele cîtorva seriale simultan, nu doar reluînd seria din Next Generations, multe din care, ciudat, nu-mi prea aduc aminte, dar și cele la care nu m-am uitat deloc: seria originală,  Voyager și chiar Enterprise. Ce s-a întîmplat?, mi-am pus întrebarea. Este factorul nostalgic, este un shift al intereselor? Cred că ambele. Dar asta îmi provoacă probleme.

Nu știu de ce m-am lăsat de citit science-fiction după facultate, cu o excepție: Philip K. Dick, pe care am continuat să-l citesc și chiar să-i colecționez cărțile, eu urmăresc scriitorii cu operele lor, nu genurile literare. Am găsit un interviu cu el într-o carte în care avertiza că acest gen de literatură tinde să devină una strict juvenilă sub presiunea mercantilă a editurilor. Astfel s-au scos relațiile complexe dintre femei și bărbați, de fapt relațiile interumane cu totul. Și a avut dreptate. De asta n-au prea apărut mari cărți. Ori, la douăzeci și trei, sau patru de ani, un tînăr se îndepărtează, nu se mai regăsește în ea. Asta s-a întîmplat cred și cu mine, cel puțin pe de-o parte. Mai era și dezamăgirea provocată de intrarea în cîmpul muncii. Societatea ideală pe care o văzusem în Star Trek de exemplu este la mii de ani lumină distanță de realitatea de la noi din țară și din lume. Nici vorbă de replicatoare, teleportare, generatoare de cîmpuri gravitaționale sau nave spațiale cu sute de pasageri care se deplasează cu viteze super-luminice. Poate m-am născut eu prea devreme, ar fi trebuit să mă nasc poate peste cel puțin trei sute de ani, dacă nu mai mult. În schimb, m-am lovit de o societate obtuză, vulgară, mitocană chiar, cu preocupări strict mundane, materiale, în care nu doar că nu puteam doar să avansez, ci abia reușeam să respir. Oamenii care își închipuie că nu ar fi putut face lucrurile mai bine în viață sînt toți încrezuți, chiar psihopați, așa că poate că e ceva normal aici, sînt conștient c-am făcut destule greșeli atunci, și în sensul acesta intervine aici și nostalgia după acele vremuri de dinainte, în care mă uitam la Star Trek, cînd mi se părea că am tot viitorul optimist în față, nu după ce a urmat la scurt timp, ci mai ales după ce îmi imaginez c-ar fi putut fi dacă după aceea aș fi luat decizii mai bune în viață, mai mature, în acea perioadă, în loc să mă las copleșit și să-mi găsesc refugiul în cărți sau în filme sau în cîteva călătorii și să las viața să treacă pe lîngă mine.

În ultimii zece ani am început să fiu interesat de istorie. Totul a început la Paris, apoi a venit Franța și apoi, mai profund, Italia, pe care continui să o explorez (chiar peste două săptămîni am planificat să mă duc la Matera, în Salento și în împrejurimi). Am început de la Renaștere înapoi pe firul istoriei, citind cărți de specialitate, prin Evul Mediu pînă la Imperiul Roman, care continuă să mă fascineaze, dar nu m-am oprit aici cu această călătorie în timp. Am citit în ultimele luni și cîteva cărți de mitologie. Mai adînc în timp nu prea ai unde să ajungi. Dar să revin la subiectul acestei postări. Interesele mele îmi păreau acum ca un arc împins prea mult în spate, în trecut, iar reîntîlnirea cu Star Trek a fost ca o eliberare a acestui arc, către viitor. Dar asta mă pune totuși pe gînduri. Mă face să mă întreb, de exemplu, oare cine sînt eu cu adevărat? Sau: ce este mai important, trecutul sau viitorul? Dacă ambele, atunci cum să le împac pe amîndouă? Aveam planuri/vise de a pleca și la vară undeva, dar acum parcă nu mai am nici un chef, abia de mă determin să mă duc acum, nici nu cred că m-aș mai fi dus dacă n-aș fi cumpărat deja de mult biletele. În schimb îmi vine să stau acasă, să trag draperiile și să mă uit la Star Trek-uri, sau la Northern Exposure, sau la alte filme mai de demult, sau să re-ascult albumele lui Mark Knopfler, ori să iau cîteva din cărțile necitite sau/și citite din bibliotecă, și am cîteva, nu puține, și să mă cufund în ele, sau să construiesc seturi Lego, sau poate să scriu ceva, în fond astea îmi par acum a fi lucruri mai importante totuși decît să călătorești, deși de acolo îmi absorb inspirația, altfel simt cum mă copleșește serviciul, unde, trebuie să recunosc, întîmpin cîteva greutăți la un proiect extrem de dificil care-mi tot dă insomnii de cîteva luni. Așa că nu știu ce am să mă fac.

La ce mă mai uit

De mai mulți ani încoace mă uit la filme franțuzești pe bandă rulantă. Nu știu cîte am văzut, mi-ar fi greu să număr și n-ar avea nici un rost. Poate o mie, poate mai puține. Aflu despre ele uitîndu-mă în primul rînd pe imdb, la recomandările făcute pe baza a ceea ce am văzut, dar mai citesc referințe în cărți și reviste. Fie că le descarc de pe Net, fie, mai rar, le văd la televizor, indiferent cît de proaste sînt, nu mă interesează atît aspectul artistic cît cel social. Viața în Franța. Anii cincizeci, apoi Nouvelle vague, eliberarea sexuală din anii șaptezeci, ascensiunea filmelor violente care-au culminat în anii optzeci (cînd mă uit pe hard discul extern la lista de filme, ordonate după ani, simt un fior rece cînd văd ce filme proaste s-au făcut în anii `80), apoi anii nouăzeci cu o revenire la realitatea străzii, cu oameni obișnuiți, anii două mii cu filmele calculate, făcute ca la carte, dar atît de aproape de perioada cînd am devenit francofil, cînd am fost în Franța și am început să mă interesez îndeaproape (presă, tv, net). Actori iconici sau necunoscuți, sau, ceea ce-mi place, cunoscuți mai mult în Franța. Realitățile, problemele sociale, imaginile din Paris, filmările de pe străzi, Les Grandes Travaux, cu șantiere peste tot, arhitecturi noi, La Défense, La Grande Motte, cartiere de blocuri, Les Trente Glorieuses, moda, interioare, mașini, muzica (yé-yé, Brassens, popul deprimant din anii 80, apoi muzica visătoare de după anii 90), Club Med și vacanțele (doar francezii știu să facă filme cu concedii, și să mai introducă și tensiune în ele), viața de zi cu zi, imagini cu interioare de locuințe, sau din magazine de-a lungul timpului, (în care mă uit la produse și mă chinui să le recunosc), chioșcuri de ziare, librării (ah!), cafenele, terase (unde lumea e parcă neschimbată), restaurante, hoteluri, creșterea și apoi scăderea nivelului de trai, dar și ecranizările după romane celebre, care reconstruiesc în imagini istoria Franței și a Europei: costume de epocă, interioare, și toate celelalte lucruri care fac parte din cultura populară franceză. Păcat că ina.fr acum costă.

Ei bine, de anul ăsta, am început s-o las mai încet, nu știu de ce. Mai fac rost de ele, dar le salvez pe hard discul extern, ma uit despre ce-i vorba și nu mă uit la ele, decît dacă mă interesează în mod deosebit, ceea ce se întîmplă mai rar. Poate c-am obosit, poate m-am săturat. Nu că nu mă mai uit la filme. Dacă trece o săptămînă fără să văd un film, simt că-mi lipsește ceva. E un fel de dependență. Sînt un fan al serialului Northern Exposure, care-a fost difuzat și la noi acum mai bine de zece ani cu totlul de Doctor în Alaska, dar nu întregime. Cred că sînt singurul fan din România. Am revăzut toate episoadele și mă mai uit și-acum din cînd în cînd, iarna mai ales, la cîteva (le am pe toate pe DVD). Ei bine, anul ăsta am început să mă uit la Doc Martin, care m-a prins imediat. Am aflat de el tot de la niște discuții de pe imdb. Pînă acum am văzut primele cinci sezoane. Cred că am să mi-l cumpăr de pe Amazon, numai să nu iasă UK din UE). Apoi, uite, îmi plac filmele de genul The Giant Mechanical Man de exemplu, mă identific imediat cu atmosfera de acolo (Doamne, ce notă mică are pe imdb, parcă numai tîmpiții votează acolo). Alteori simt nevoia să văd un film bun de epocă, precum Howards End, dar întotdeauna numai după ce citesc cartea mai întîi. Mă fascineză perioada aceea, am văzut un serial documentar Ferma Edwardiană pe Viasat History parcă sau Digi Life, nu mai știu, și plănuiescsă citesc cartea lui Margaret MacMillan, Războiul care a pus capăt păcii. Ce mă mai interesează mai nou, de vreo doi ani, sînt filmele italiene. De cele franceze am cam aflat cum și de unde să fac rost, dar cele italiene sînt și mai dificil de găsit. Sînt mai puțin raționale decît cele franceze (vezi Ieri, oggi, domani sau filmele lui Fellini). Iar la sitcom-uri, oh, sper să fac rost odată de toate sezoanele de la Teoria Big Bang. Îmi place atmosfera din film (apartamentul, campusul, oameni imaturi ca și mine, înconjurați de cărți și hi-tech). La mine totul e atmosferă în primul rînd și abia apoi plot.

Filme "de artă"

Pentru mine, filmele reprezintă entertainment, nu artă. Nu mă convinge deloc conceptul de "filme de artă". Cărțile însă, da, se pot încadra în ambele categorii. Asta nu înseamnă că găsesc entertainmentul un lucru neimportant, din contră, în societatea stresată și bolnavă în care trăim, care caută să te tragă-n jos, să te aducă la același numitor comun, un film te poate reconecta cu viața, te poate pune din nou pe șine. Însă filmele așa-zis "de artă" par că vor cu tot dinadinsul să te afunde. În primul rînd, nu-mi place că se concentrează mai mult asupra decorurilor, asupra scenografiei, de multe ori kistch-izată, edulcorată, sau asupra îmbrăcăminții decît asupra personajelor, care par doar manechine care vorbesc și se mișcă, țepene și înfofolite. Actorii se exprimă mai mult prin priviri lungi, hipnotice, prin tăceri îndelungate, fără să știi prea clar ce gîndesc personajele, deoarece voice-over-ul este interzis conform unei reguli idioate a scenaristicii moderne. (Îmi place voice-overul, am nevoie de voice-over!) Apoi apare suprapunerea asta între vis și realitate, totul e atît de ambiguu încît ajungi să nici nu mai știi unde de afli de fapt. Filmele de artă exploatează ad nauseam existențialismul. Personajele au de regulă coșmaruri. Ele nu muncesc sau au tangențe artistice, dar par totuși nu le lipsesc mijloacele de a trăi. De obicei omul este scos din context (nu merge la servici sau nu interacționează de nici un fel cu societatea), și e plasat într-un loc izolat, de exemplu o stațiune, sau într-o clădire izolată sau într-un loc nedeterminat unde e mult întuneric iar personajele se mișcă în încăperi întunecoase, ca niște umbre, încît abia le mai distingi. Oamenii nu au un trecut, eventual cîteva amintiri din fragedă copilărie prin scurte flash-back-uri, și nu ni se indică de ce au ajuns/decăzut în starea asta. Este fie tăcere, fie dialoguri teatrale, deși puțin cam abstracte pentru gustul meu, fie o muzică în cheie amenințătoare. Dragostea e văzută ca ceva dureros, ceea ce e nu doar nefiresc, dar și contra naturii. De fapt toate personajele principale au ceva masochist în ele, toate sînt fataliste. De regulă totul se termină cu o înfrîngere, și deseori cineva moare la final. Cred, sînt convins de fapt, că acest filme au un mesaj subliminal, inoculîndu-le spectatorilor că tot ce fac e zadarnic sau că oricum va ieși prost, așa că lăsați orice speranță cînd vă uitați la astfel de filme. Multe sînt filme europene, create ca un reacție/protest la cele americane, deși americanii au ajuns să-i copieze uneori pe europeni, crezînd că asta reprezintă de fapt artă.

Actori francezi

Cînd te plimbi pe o stradă din Paris, e un lucru firesc să vezi că la un cinematograf rulează un film de Truffaut. Și atunci, pe de o parte înțelegi perfect expresia „mediu cultural” iar pe de altă parte cumva conștientizezi că timpul nu mai contează, sau nu e esențial, ci că trăiești într-un altfel de timp, un timp artei eterne, într-un oraș atemporal. Francezii au avut și au atîția actori buni dar care nu sînt prea cunoscuți în afara țării lor, mă refer la publicul larg, nu la cel cinefil, și asta cu tot cu investițiile pe care le fac pentru promovarea propriei lor cinematografii. Dar, ca peste tot, există cîțiva actori care fac parte din pleiada de stele a Franței, actori icon, etalon, cu care francezii (și francofilii!) s-au identificat și pe care îi păstrează mereu în inimă. De fapt așa face și America cu actorii ei proprii. Totuși parcă-n Franța sînt ocrotiți și priviți cu mai mare dragoste decît în State, sau e vorba doar de nostalgie sau e o părere a mea pur subiectivă. Am să-i scriu aici nu cronologic, ci pur și simplu în ordinea în care-mi vin în minte, care poate să fie-n primul rînd cei a căror filme le-am văzut sau revăzut mai recent sau care-au jucat roluri de care mă simt în momentul de față mai legat, dar cine știe?

Îmi place Lino Ventura, stilul său dintr-o bucată, atît de diferit de un francez tipic (am văzut recent un documentar despre viața lui, el era italian și n-a avut niciodată cetățenie franceză), genul dur dar capabil să exprime o paletă largă de emoții dintr-o simplă ridicare de sprîncene. Energica Annie Giradot, care mereu are aerul că nu e se simte bine în pielea ei, în genul Oanei Pellea. De fapt frațuzoaicele au o pleiadă de actrițe ultra-energice înspre nervotice: Karin Viard, poate puțin cam teatrală, un pachet de nervi și care îmi pare c-a început să îmbătrînească un pic cam devreme. Bernadette Lafont, care face ravagii în filmul lui Truffaut Une belle fille comme moi. Sophie Marceau, care se joacă cu bărbații ca șoarecele cu pisica li pe care n-aș vedea-o îndrăgostită profund sau cu inima ruptă. Ca și alunecoasa Marie-France Pisier. Simone Signoret, o Ava Gardner a Franței. Aduce puțin cu Marina Vlady. Și bărbații au partea lor de neurotici: comedia de tip fizic a lui Louis de Funès, mai popular în Europa de Est decît la el în țară, mereu suspectul Michel Piccoli, la care mereu te gîndești că ascunde ceva urît despre viața lui. Ultra-activul Jean-Paul Belmondo, care a dominat toți anii 60 și 70 - de fiecare dată cînd mă uit (sau revăd) un film de-al său simt că am luat un energizant. Alain Delon, care mereu parcă se abține să nu rîdă, sau să nu izbucnească într-o criză de furie, ca și Richard Bohringer, acesta din urmă avînd o mutră de psihopat. Benoît Poelvoorde, un belgian (deși nu-i sesizez accentul) ultra-expansiv. Despre Depardieu, nu-mi prea dau seama, poate din cauză a jucat în atîtea filme încît mă plictisește și parcă e mereu previzibil. Jean-Pierre Bacri, un macho cu limbaj aproape efeminat. Gérard Lanvin, care pun pariu că-i un tip violent și-n viața reală. Întotdeauna m-a interesat tipul femeilor meditative, ca Sandrine Kimberlain, tipul artistei sau pasionatei de artă, cu o doză de realism, cu rădăcini paysanne, ca și Juliette Binoche, o joiană frumoasă. Și ca și nostima Valérie Lemercier. Atît de deosebită de Catherine Deneuve, mereu rece, halucinată și atît de diferită de sora sa, Françoise Dorléac, mult mai drăguță, genul promiscuu, dar care a murit atît de tînără. Sau Valeria Bruni Tedeschi, care pe mine mă excită întotdeauna cînd o văd, vulnerabilă și sexy, corp matur și copilăroasă, maleabilă. Mă excită și Charlotte Gainsbourg, care la prima vedere nu pare cine știe ce frumusețe, drăguță și atît, dar devine treptat empatică și caracterul i se grefează atît de bine pe măsură ce filmul se derulează sub ochii noștri. Audrey Tautou arăta mai bine în Amélie, apoi, nu știu, nu prea e genul meu, dar dă bine pe ecran de la distanță. Și Agnès Jaoui, intelectuală, îndrăzneață, deschisă. Nu-mi place Melanie Laurent, distantă și alunecoasă în același timp, dar mai are multe de arătat în viitor, ca și Léya Seydoux de altfel, prea crudă. Marie-Christine Barrault, ce pare glacială dar pe măsură ce-i cunoști personajul devine fierbinte. Marillon Cotillard, cu un corp felină - nu-mi plăcea cînd era foarte tînără. Genul diferit de Brigitte Bardot care avea un corp absolut incredibil. Mireille Darc, suplă dar la fel de senzuală, genul de nimfomană. Sabine Azéma, cu o figură de profesoară româncă, pe care tot o confund cu Nathalie Baye, tot cu o figură de româncă, dar una nestresată, bineînțeles. Enigmatica Jeanne Moreau. Anouk Aimée pare întotdeauna că visează pe ecran, sau că e obosită. N-am văzut o prezență mai feminină ca Stephane Audran, gesturi, finețe. Jacqueline Bisset, ah!, cum poate exista o astfel de femeie? E perfectă! Sau Isabelle Adjani, limpede și instinctuală în același timp dar n-a prea fost distribuită în multe filme bune. Actori mai lenți ca Michel Aumont. Sau bonomul Philippe Noiret, care se simte mereu bine în pielea lui, în contrast cu Annie Girardot împreună cu care a făcut mai multe filme. Jean Gabin, un întruchipare a fizionomiei franceze. Bourvil, în roluri de tip bleg. Daroussin, distribuit în roluri mai apatice, deși el e genul mai nervos. Dany Boon, în roluri transparente, adolescentine. Placidul Michel Galabru. Cerebralul și neliniștitul Jean-Louis Trintignant. Jean Reno, un tip de acțiune dar care pare cerebral în același timp. Și tot celebral dar și fragil în același timp mi s-a părut și Charles Denner. Pierre Richard un actor fizic, a jucat doar prin anii 70, 80 și cînd îl văd mă gîndesc la perioada aceea. La fel Jean Rochefort, tipul aristocrat. Lady Carole Bouquet. Jean-Pierre Léaud, scund și energic, împrăștiat, visător, tipul lui Truffaut, cu care a făcut vreo cinci filme. Michael Londsale: tacticos, calm. Fabrice Luchini, antipatic la prima vedere dar despre care nu știu niciodată dacă e personaj pozitiv sau negativ. Roman Duris, tipul parizian post baby boom idealist, X-er sau Y-er. Așa cum Julie Delpy e parizianca tipică. Irène Jacob mi se pare cam prea prefăcută. Sau actori pedanți care par că se gîndesc la altceva cînd joacă: Yves Montand, André Dusollier sau Thierry Lhermite, sau chiar Daniel Auteuil, parcă mereu cu o lăcăire jucăușă-n ochi sau un zîmbet în colțul gurii, poate și de asta fiind preferat de comedii.

Filmele SF

Cu unele excepții, punctuale, nu-mi plac deloc filmele SF. Mi se par mult inferioare altor genuri, atît ale cinematografiei cît și ale SF-ului, și aici mă refer la literatură și comics-uri. Nu sînt pe gustul meu. Poate că am citit eu prea multe romane, povestiri și reviste de acest gen, care mi-au plăcut. E drept, mi-au plăcut la vremea de atunci, acum vreo 15 ani, în liceu și mai ales în facultate, cînd eram un maniac al genului. Deși există cîțiva autori pe care îi mai citesc și chiar recitesc și acum, cum este de exemplu Philip K. Dick. La fel cum există o droaie de alți scriitori pe care acum nu i-aș mai citi, nu le-aș mai acorda nici o șansă și aș lăsa imediat din mînă o carte proastă dacă autorul nu mă convinge. Filme SF însă care să-mi placă nu am prea văzut nici atunci și nu găsesc nici acum. Multe au fie un rol voit educativ, grețos, fie dezamăgesc de pe la mijloc, neținînd pasul cu începutul, ca și cum scenaristul s-a blocat brusc, ba actorii de pe ecran par ca niște marionete, cu fețele ca de lemn, ba se apelează la soluții facile de ieșire din criză, etc. Chiar, de ce nu se fac filme de science-fiction bune? De ce cărțile sînt superioare, că doar în romane se pune accent pe gîndurile și viața interioară a caracterelor, ori SF-ul, fiind considerat mai mult un gen pentru tineri, este bazat mai mult pe acțiune decît pe psihologie. Nu este genul destul de vizual? De ce atunci benzile desenate sînt mai bune și decît filmele și decît cărțile SF? Înțelegem mai bine personajul principal din cauza popup-urilor? Sau din cauză că poți privi mai pe-ndelete de exemplu astroporturi, nave spatiale? Sînt acestea mai atrăgătoare decît tehnicile CGI? Deși și aici e de obiectat, eu considerînd că se derulează mult prea rapid pentru a fi savurate. Dar golul trebuie umplut cu ceva. Se poate spune oare că universul filmic SF este sărac populat? Sau că lumile sînt închise? Un univers creat de un scriitor sau cineast nu se regăsește în operele altor cineaști. Universurile lor sînt granulare. Nu au continuitate. Aici o acțiune dintr-un film nu se mai poate întîmpla și în altul. Cred că un film SF bun trebuie să aibă o tehnică preluată din benzile desenate. Așa cum este „A Scanner Darkly” sau chiar „Sin City”, care au atît animație cît și monologuri interioare. În ele parcă vezi scrisul deasupra sau dedesubtul scenelor. La fel, în space opera, ca „Empire Strikes Back” sau „The 5th Element”, care se pot mapa mai mult pe o structură de comics, cu mai multe turning point-uri, decît pe o structură filmică în 3 acte, deci fără început, mijloc și sfîrșit foarte clar determinate și, nu în ultimul rînd, făcînd apel la „voice over”.